ICCJ. Decizia nr. 823/2010. Penal

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.823/2010

Dosar nr.1283/118/2008

Şedinţa publică din 3 martie 2010

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 297 din 28 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 1283/118/2008 s-a dispus condamnarea inculpatului T.J. (fiul lui C. şi L.) la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b) şi alin. (3) teza I cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (2) rap. la art. 66 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen., pe o durată de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 180 alin. (2)¹ C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare.

În baza art. 197 alin. (1), (2) lit. b) şi lit. b)¹ şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 12 (doisprezece) ani închisoare (parte vătămată T.F.O.).

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. coroborat cu art. 35 alin. (2) C. pen., a contopit pedepsele cu închisoarea aplicate, în final, inculpatul T.J. execută pedeapsa cea mai grea, de 12 (doisprezece) ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) şi e) C. pen., timp de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei cu închisoarea.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II- a, lit. b), lit. d), lit. e) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată prin reţinere şi arest preventiv,de la data de 10 august 2005 şi până la data de 9 decembrie 2005.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 14, art. 17 C. proc. pen., coroborat cu art. 998 - art. 999 C. civ., a obligat inculpatul către părţile vătămate T.F.O. şi T.I.A., la plata sumei de câte 7.000 lei (şapte mii RON) pentru fiecare, reprezentând despăgubiri civile - daune morale.

În baza art. 189 C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul avocat oficiu în cuantum de 260 lei se va avansa din fondurile M.J.

In baza art. 191 C. proc. pen, a obligat inculpatul la plata sumei de 1.760 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut în esenţă următoarele:

După rejudecarea cauzei (în primul ciclu procesual, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa penală nr. 35 din 29 ianuarie 2007 care a fost casată prin Decizia penală nr. 240 din 23 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare), instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa nr. 1611/P/2005 din 1 septembrie 2005, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T.J. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 197 alin. (1),2 lit. b), b)¹ şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 180 alin. (2)¹ C. pen. şi art. 197 alin. (1), (2) lit. b), b¹ şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) şi art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reţinut că inculpatul a întreţinut, în mod repetat, în cursul anului 2004 şi până în luna august 2005, raporturi sexuale orale, prin constrângere cu minorii T.I.A. şi T.O.F., aceştia fiind şi membrii ai familiei inculpatului, aflându-se în îngrijirea celui din urmă. De asemenea, în luna iulie 2005, inculpatul i-a provocat minorului T.I.A. o leziune, prin tăiere cu un cuţit, în zona penisului, pentru vindecare fiind necesare 8-9 zile îngrijiri medicale.

Instanţa de fond, după administrarea probelor, a apreciat că vinovăţia inculpatului este dovedită impunându-se condamnarea acestuia pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa prin actul de trimitere în judecată.

Reţine astfel că, din declaraţiile mamei părţilor vătămate, martora T.M. rezultă că l-a surprins pe inculpat, în două rânduri, respectiv în cursul anului 2004 şi în luna ianuarie 2005, în timp ce întreţinea un act sexual oral cu minora T.F.O.

Când inculpatul a fost surprins de martoră şi a doua oară, în aceeaşi ipostază, inculpatul ar fi ameninţat-o cu moartea, şi de frică, martora ar fi fugit.

La interval de câteva zile, în timp ce se afla la mama sa, a venit minorul I.A. care le-a spus că, în urmă cu puţin timp, inculpatul „l-a chemat în casă, obligându-l să întreţină un raport sexual oral. În timp ce avea penisul în gură, întrucât se îneca şi îi venea să vomite, la muşcat de penis" şi inculpatul „de furie, a luat un cuţit şi l-a crestat pe penis", el reuşind să fugă.

Martora T.M. a povestit ceea ce a văzut în mod direct dar şi ceea ce au relatat părţile vătămate mai multor cunoştinţe, indicându-i pe I.C., B.M. şi G.V.

Din declaraţiile aceleiaşi martore rezultă că inculpatul, într-o noapte, la câteva zile de la mutarea în casa familiei M.Ş., a trezit-o din somn obligând-o să întreţină relaţii sexuale, cauzându-i suferinţe fizice deosebite. După declanşarea cercetărilor în prezenta cauză, inculpatul a ameninţat-o că o va omorî dacă va spune organelor de poliţie că a întreţinut relaţii sexuale cu cei doi copii.

Instanţa de fond reţine ca fiind relevante, sub aspectul dovedirii vinovăţiei inculpatului şi declaraţiile martorilor V.M. - bunica maternă a părţilor vătămate - dar şi ale martorilor G.C., G.C. şi B.M., aceştia din urmă văzându-i pe minorii I.A. şi F.O. în timp ce fugeau din casa părinţilor lor, speriaţi, aflând de la cei doi copii de agresiunea sexuală săvârşită de inculpat.

Aspecte importante pentru stabilirea situaţiei de fapt au rezultat - în opinia instanţei de fond - şi din declaraţiile martorilor V.E., I.Ş., G.V., S.R., C.M., respectiv B.L.F.

Martorii V.E. şi I.Ş. au observat o tăietură pe organul sexual al părţii vătămate I.A. iar ceilalţi au aflat de la martora T.M. despre comportamentul abuziv al inculpatului.

La stabilirea vinovăţiei inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere şi a analizat toate probele administrate apreciind că susţinerile inculpatului în sensul că nu este autorul faptelor nu sunt fondate.

Ca atare, a reţinut că faptele inculpatului T.I. care, în perioada 2004 - 2005, a întreţinut în mod repetat acte sexuale orale, prin constrângere cu minorul T.I.A., în vârstă de 7 ani, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b), b)¹ şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Fapta aceluiaşi inculpat, care în cursul lunii iulie 2005 i-a provocat minorului T.I.A., o leziune prin tăiere cu un cuţit, în zona penisului, fiind necesare, pentru vindecare 8-9 zile îngrijiri medicale, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2)¹ C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat, de a întreţine în mod repetat, în perioada 2004-2005, acte sexuale orale prin constrângere cu minora T.F.O., în vârstă de 12 ani, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b), b)¹ şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond a declarat apel inculpatul T.J. solicitând desfiinţarea acesteia şi în rejudecare achitarea sa în conformitate cu disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 24/MP din 24 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 1283/118/2008 s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat, menţinând sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică.

A obligat apelantul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Instanţa de apel a reţinut că probele administrate confirmă vinovăţia inculpatului chiar dacă relatările unor martori relevă percepţii indirecte.

Atitudinea oscilantă şi chiar contradictorie a unor martori s-a dovedit a fi expresia unor resentimente ale acestora faţă de unii membri ai familiei T., faţă de răzbunarea inculpatului, acesta fiind cunoscut ca un om violent.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul T.I. invocând cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

A reiterat criticile invocate anterior susţinând că probele administrate nu sunt suficiente, concludente, şi care nu pot fundamenta o hotărâre de condamnare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate dar şi din oficiu ambele hotărâri, conform dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 385⁶ alin. (1) şi art. 385⁷ alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul inculpatului T.J. este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (1) C. proc. pen., constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

În alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că probele nu au o valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Din analiza dispoziţiilor legal enunţate rezultă, pe de o parte, că probaţiunea constă în stabilirea faptelor şi împrejurărilor a căror existenţă sau inexistenţă trebuie constatată iar pe de altă parte ansamblul probelor administrate trebuie apreciat şi evaluat în sensul formării convingerii că ele reprezintă adevărul.

Întreaga activitate de probaţiune trebuie să conducă la convingerea că fapta sau faptele există sau nu. Dacă se constată că acestea există, prin probe trebuie să se stabilească dacă inculpatul este sau nu vinovat de săvârşirea lor, dar şi împrejurările care ar putea determina o individualizare corectă a sancţiunii penale ce urmează a fi aplicată.

În materie penală operează principiul prezumţiei de nevinovăţie, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată fiind obligate să demonstreze vinovăţia prin probe certe care, dincolo de orice dubiu, constituie fundamentul unei hotărâri de condamnare.

Prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este reglementată prin dispoziţiile art. 5² C. proc. pen. şi art. 66 C. proc. pen., trebuie înţeleasă ca o regulă de reglementate a sarcinii probaţiunii. Inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, aceasta fiindu-i prezumată de lege până în momentul când vinovăţia sa este dovedită în condiţiile legii.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

În speţă, Înalta Curte constată, pe de o parte, că starea de fapt reţinută este corectă, fiind fundamentată pe ansamblul probelor administrate în faza de urmărire penală şi în cursul judecăţii, iar pe de altă parte, că declaraţiile inculpatului nu se coroborează cu alte probe din dosar, întărind în acest mod, probele care susţin învinuirea.

Totodată încadrarea juridică dată faptelor, în infracţiunile de viol, prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b), b)¹ şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) (2 fapte - părţi vătămate T.I.A. şi T.F.O.), respectiv loviri sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2)¹ C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), este legală.

Rezultă, din probele administrate, că inculpatul T.J., în mod repetat, în perioada 2004-2005, prin constrângere şi profitând de imposibilitatea de a se apăra a minorilor T.I.A. în vârstă de 7 ani şi T.F.O. în vârstă de 12 ani, a întreţinut cu aceştia relaţii sexuale orale.

Acelaşi inculpat, în cursul lunii iulie 2005, i-a provocat minorului T.I.A., o leziune prin tăiere cu un cuţit, în zona penisului, fiind necesare pentru vindecare un număr de 8-9 zile îngrijiri medicale.

Împrejurările săvârşirii faptelor au fost relevate prin declaraţiile părţilor vătămate, declaraţia mamei acestora dar şi a celorlalţi martori care, direct sau indirect, au perceput evenimentele, relatând agresiunile sexuale repetate, săvârşite de inculpat asupra propriilor săi copii.

Din raportul de constatare medico-legală din 9 august 2005, rezultă că minorul T.I.A. a prezentat o leziune violentă ce a putut fi produsă prin lovire cu corp tăietor, necesitând pentru vindecare un număr de 8-9 zile îngrijiri medicale iar minora T.F.O. este virgină.

Totodată, minorii au fost evaluaţi din punct de vedere psihologic constatându-se că partea vătămată T.F.O. prezintă sindrom depresiv post-traumatic, o stimă de sine scăzută, sentimente de ruşine, vină şi stigmatizare sentimentală, iar partea vătămată T.I.A. manifestă anxietate, tendinţă de introvertire, sindrom depresiv posttraumatic, o imagine negativă faţă de propria persoană şi, totodată, sentimente de ruşine şi vină.

Instanţa de fond, în cadrul rejudecării a admis proba solicitată de inculpat în apărarea sa privind audierea martorilor T.V. şi C.C. însă, deşi s-au acordat mai multe termene, proba încuviinţată nu a putut fi administrată deoarece martorii nu s-au prezentat în instanţă, împrejurare în care inculpatul la termenul din 2 martie 2009 a renunţat la audierea lor.

În atare condiţii susţinerile inculpatului în sensul că nu se face vinovat de comiterea infracţiunilor de viol, respectiv lovire nu au fundament, fiind corect analizate de cele două instanţe.

Cum în cauză starea de fapt a fost corect reţinută, Înalta Curte constată că nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. referitoare la eroarea gravă de fapt.

De asemenea, se constată că hotărârile pronunţate nu comportă critici care ar impune examinarea acestora din oficiu în condiţiile prev. de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.

Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul T.J. împotriva Deciziei penale nr. 24/ MP din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Va constata că inculpatul este arestat în altă cauză.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.J. împotriva Deciziei penale nr. 24/ MP din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 03 martie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3862/2010. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1016/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

ICCJ. Decizia nr. 823/2010. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 823/2010. Penal