ICCJ. Decizia nr. 945/2010. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 945/2010
Dosar nr. 2001/1/2010
Şedinţa publică din 11 martie 2010
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 2 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 0942/99/2008, în baza dispoziţiilor art. 139 C. proc. pen., s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul A.D.M., cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv localitatea Tomeşti, măsură prevăzută de art. 145 C. proc. pen.
Pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea Tomeşti, a fost obligat inculpatul să respecte următoarele obligaţii:
- să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată, ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, respectiv Poliţia localităţii Tomeşti, conform programului de supraveghere întocmit de Poliţia localităţii Tomeşti sau ori de câte ori este chemat;
- să nu-şi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
- să nu se apropie şi să nu comunice direct sau indirect cu martorii, ceilalţi inculpaţi sau rudele acestora.
În baza art. 145 alin. (22) C. proc. pen. şi art. 145 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor stabilite, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului A.D.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 83/U din data de 07 noiembrie 2007 emis de Tribunalul Iaşi, dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza dispoziţiilor art. 145 alin. (21) C. proc. pen., s-a disjuns comunicarea încheierii inculpatului, locului de deţinere, poliţiei în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, în vederea asigurării respectării obligaţiilor ce le revin.
În baza dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenţia Poliţiei localităţii Tomeşti asupra obligaţiei de a verifica periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor impuse inculpatului A.D.M. prin prezenta încheiere, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora să sesizeze, de îndată, instanţa de judecată.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi inculpaţii C.A., A.D.M. şi A.I.O. împotriva Sentinţei penale nr. 107 din 6 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi, analizând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului A.D.M., în temeiul dispoziţiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen., a constatat următoarele:
În cauza de faţă sunt îndeplinite atât condiţiile prev. de art. 143 C. proc. pen., cât timp din datele existente rezultă presupunerea rezonabilă, în sensul art. 681 C. proc. pen., că inculpatul A.D.M. a săvârşit faptele penale pentru care este judecat, cât şi prima condiţie instituită de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv faptul că pentru presupusa infracţiune reţinută în sarcina inculpatului legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
Coroborarea probelor reţinute de către instanţa de fond conturează suspiciunea rezonabilă în sensul existenţei unor date, informaţii, care conving un observator obiectiv şi imparţial despre posibilitatea ca inculpatul să fi săvârşit fapta prevăzută de legea penală pentru care este judecat (jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei), în acest sens fiind elocventă şi condamnarea dispusă de către instanţa de fond.
Instanţa de apel a avut în vedere, în analiza celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv faptul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, elementele ce ţin de natura şi modalitatea concretă de comitere a faptei, împrejurările în care inculpatul a acţionat, gravitatea deosebită a faptei, urmarea produsă, precum şi sentimentul de insecuritate ce a fost creat în rândul comunităţii, ca urmare a comiterii presupusei infracţiuni.
În concret, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., fără a se identifica sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de o parte, o rezonanţă a faptei respective în comunitate, o reacţie colectivă faţă de o stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care vădesc necesitatea izolării inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din natura şi modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunii, aşa cum s-a reţinut în situaţia faptică din considerentele sentinţei penale apelate.
Măsura lipsirii de libertate a unei persoane, potrivit dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, se poate dispune şi menţine atunci când există motive verosimile că inculpatul a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârşească o nouă infracţiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
În ceea ce priveşte pericolul concret pentru ordinea publică, s-a reţinut că această noţiune nu a fost definită de legiuitor, însă o astfel de definiţie s-a cristalizat în teoria juridică şi într-o practică judiciară constantă. Există un astfel de pericol atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de convieţuire socială, vizând toate valorile ocrotite prin art. 1 C. pen., ca urmare a activităţii inculpatului posterioară săvârşirii infracţiunii sau o reacţie declanşată de fapta săvârşită de acesta. Starea de pericol pentru ordinea publică presupune o rezonanţă a faptei penale, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, insecuritate socială.
Conform art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului orice persoană arestată sau deţinută are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat printr-o jurisprudenţă constantă (de exemplu Contrada contra Italiei, Muller contra Franţei) că persistenţa motivelor plauzibile de a bănui o persoană de a fi săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii deţinerii dar, după un timp, aceasta nu mai este suficientă.
Definirea jurisprudenţială a noţiunii de pericol pentru ordinea publică nu îşi mai găseşte transpunerea în situaţia faptică reţinută şi nu mai prezintă relaţionări nici cu elementele de caracterizare juridică ale inculpatului.
În speţă, trecerea timpului a produs o diminuare semnificativă a pericolului pentru ordinea publică pe care l-a prezentat inculpatul la declanşarea procedurilor judiciare, aspect care determină reţinerea modificării temeiurilor care au justificat instituirea măsurii arestării preventive, sub aspectul condiţiei arătate mai sus.
În acelaşi timp, s-a reţinut şi necesitatea realizării unui tratament preventiv echilibrat faţă de toţi inculpaţii din prezenta cauză, întrucât inculpatul A.D.M. este singurul rămas sub incidenţa unei măsuri preventive, anterior, în timpul procedurii judiciare asupra fondului cauzei, inculpatul C. fiind liberat sub control judiciar.
Pe de altă parte, ideea potrivit căreia activitatea inculpatului ce a lezat grav valorile sociale ocrotite prin normele de incriminare, prin ea însăşi impune luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive este neîntemeiată, deoarece o astfel de idee ar justifica, nepermis şi nelegal, o lipsire preventivă de libertate, continuă, în cazul tuturor acestor infracţiuni, aspect contrazis flagrant de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie şi care, din perspectiva normelor interne, presupune o confuzie între pericolul pentru ordinea publică şi pericolul social al faptei penale.
Complexitatea cauzei constituie un element ce este analizat în cadrul procedurii judiciare, cu incidenţă asupra măsurilor preventive, însă face parte dintr-un ansamblu de factori ce determină o judicioasă apreciere asupra legalităţii şi oportunităţii acesteia şi nu reprezintă prin natura ei un motiv exclusiv şi superior care să impună privarea de libertate a inculpatului.
Pe de altă parte, în cauza de faţă probatoriile au fost administrate iar suplimentarea lor, măsură potenţială în spiritul devolutiv al apelului, poate genera o prelungire semnificativă a cercetării judecătoreşti, element care justifică o analiză de perspectivă a cauzei, incluzând şi măsurile preventive incidente.
Instanţa de apel a analizat proporţionalitatea dintre restrângerea dreptului la libertate al inculpatului cu scopul urmărit, proces în cadrul căruia toate argumentele deja expuse au pledat în favoarea înlocuirii celei mai severe măsuri preventive. În acelaşi timp, s-a constatat că durata arestării preventive a inculpatului, din noiembrie 2007 până în prezent, în raport de toate fazele procesuale parcurse, respectiv urmărire penală, judecata pe fond şi, în prezent, în desfăşurarea apelului, a atins limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, aşa cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
S-a reţinut faptul că cea mai severă măsură preventivă nu se mai impune a fi menţinută în cauză, pentru considerentele anterior arătate, nu exclude însă analiza oportunităţii luării unei măsuri preventive cu un impact mai redus în sfera limitării libertăţii persoanei, în acord cu scopul urmărit prin incriminarea din art. 136 C. proc. pen.
Buna desfăşurare a procesului penal reprezintă un scop al măsurilor preventive, ce trebuie raportat la natura şi specificul infracţiunilor presupus comise, complexitatea şi impactul acestora, stadiul procedurilor judiciare, elemente care generează necesităţi specifice activităţii judiciare.
În considerarea acestor coordonate, instanţa de apel a apreciat că în cauza de faţă, în raport de conţinutul concret al măsurilor expuse în cuprinsul art. 136 C. proc. pen., se impune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea faţă de inculpatul A.D.M., pentru a asigura factorii necesari desfăşurării optime a procesului penal, această măsură constituind o ingerinţă proporţională a statului cu scopul urmărit.
S-a mai apreciat că obligaţiile ce vor fi impuse inculpatului vor garanta realizarea scopului final al procesului penal, asigurând în acelaşi timp şi manifestarea drepturilor constituţionale ale inculpatului, cu limitările minimale aferente acestei măsuri preventive.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs parchetul, solicitând casarea încheierii şi menţinerea inculpatului în stare de arest preventiv, susţinând în esenţă că lăsarea în libertate a inculpatului nu este adecvată unei bune desfăşurări a procesului penal, existând temerea rezonabilă că acesta va putea influenţa stabilirea adevărului în cauză.
Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat.
În mod corect, prin încheierea atacată, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, se impune înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul A.D.M. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
Astfel, deşi există în continuare cel puţin indicii temeinice, în accepţiunea art. 143 C. proc. pen., că inculpatul a săvârşit faptele penale de care este acuzat, s-a schimbat celălalt temei reţinut la momentul arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., nemaifiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de aceste dispoziţii legale.
În acest sens, referitor la condiţia prevăzută de art. 148 lit. f) teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte constată că, chiar dacă iniţial gravitatea acuzaţiilor a putut fundamenta într-adevăr privarea de libertate a inculpatului, din perspectiva existenţei unui pericol concret pentru ordinea publică, în prezent, după aproximativ 2 ani şi 4 luni de la luarea acestei măsuri, menţinerea în stare de arest preventiv nu se mai justifică în mod rezonabil, trecerea timpului producând o diminuare semnificativă a pericolului pentru ordinea publică pe care l-a prezentat inculpatul la data luării acestei măsuri.
Totodată, măsura arestării preventive a inculpatului nu mai este nici necesară pentru asigurarea bunei desfăşurări a judecăţii, astfel cum prevede art. 136 alin. (1) C. proc. pen., câtă vreme acesta nu a întreprins vreo acţiune de obstrucţionare sau tergiversare a procesului penal ori de influenţare a probatoriului cauzei şi nu există date că ar încerca să se sustragă de la judecată.
În plus, măsura obligării de a nu părăsi localitatea, ca alternativă legală la arestarea preventivă, oferă suficiente garanţii, prin obligaţiile ce i-au fost impuse pe durata ei, pentru a asigura supravegherea eficientă a comportamentului social viitor al inculpatului, prezenţa acestuia în faţa instanţei de judecată şi corecta administrare a probatoriului cauzei, eventuala încălcare a obligaţiilor respective expunându-l pe acesta riscului de a fi din nou arestat preventiv, în condiţiile legii.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva încheierii din 2 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori pronunţată în Dosarul nr. 0942/99/2008, privind pe intimatul inculpat A.D.M.
Totodată, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva încheierii din 2 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori pronunţată în Dosarul nr. 0942/99/2008, privind pe intimatul inculpat A.D.M.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 938/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 953/2010. Penal → |
|---|
