ICCJ. Decizia nr. 1199/2011. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 861/F din 09 decembrie 2010,Tribunalul București, secția a II-a penală, a dispus printre altele, în baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. condamnarea inculpatului U.T. să execute pedeapsa cea mai grea, și anume 5 (cinci) ani închisoare, în regim de detenție și 4 (patru) ani interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel, inculpatul U.T., apel care formează obiectul dosarului nr. 34500/3/2010 (449/2011) al Curții de Apel București, secția I penală.
La termenul din 10 martie 2011, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului în temeiul art. 3002combinat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
împotriva acestei încheieri, inculpatul U.T., a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.
înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 3856alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel București dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la această dispoziție a instanței, înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.
In cauza supusă analizei, înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiași articol "când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive".
înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că la data de 11 martie 2010, în jurul orelor 16,30 inculpatul U.T. fiind ajutat de către inculpatul S.N.A., s-a prezentat la sediul agenției Raiffeisen Bank din București, folosind o carte de identitate falsificată, pe numele U.D., a retras din contul acestuia suma de 200.000 Euro, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pe care inculpatul le-a săvârșit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.
Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective.
în acord cu prima instanță, înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 3002coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
în același sens, înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.
înalta Curte conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul U.T. împotriva încheierii din 10 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 34500/3/2010 (449/2011).
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1200/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1197/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
