ICCJ. Decizia nr. 1403/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1403/2011
Dosar nr. 2832/2/2011
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;
Prin încheierea din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admisă în principiu cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.C., cerere care totodată, a fost respinsă ca nefondată, cu obligarea acestui a la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se hotărî astfel, s-au reţinut următoarele:
Cerere de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.C. îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege sub aspectul admisibilităţii în principiu.
Deşi inculpatul este cercetat cu privire la săvârşirea unor infracţiuni care pot fi comise numai cu intenţie, pedepsele prevăzute de lege pentru acestea nu depăşesc limita de 18 ani închisoare, prevăzută în art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., cea mai mare dintre acestea fiind pedeapsa de 15 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pedeapsă ce nu poate fi depăşită nici pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, pentru care, de asemenea, este cercetat inculpatul.
S-a arătat că, legat de infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit, fiind sesizată prin promovarea unui recurs în interesul legii, că cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune sunt admisibile în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani.
Referitor la fondul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea a reţinut următoarele:
Prin încheierea dată în Camera de consiliu la 9 februarie 2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.C. pe o perioadă de 29 de zile, de la data încarcerării, inculpatul fiind cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, totul cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen.
Pentru a lua această măsură, instanţa a reţinut că din datele existente până la acel moment al anchetei, există indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., de natură a forma bănuiala raţională că inculpatul a comis activitatea infracţională pentru care este cercetat, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen.
În fapt, s-a reţinut că, în perioada octombrie 2010 - ianuarie 2011, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat, şi-a asumat rolul de a participa la împărţirea între poliţişti şi vameşi a sumelor colectate cu titlu de mită în unele din turele din care făcea parte, precum şi de a informa traficanţii despre componenţa şi amplasarea persoanelor din tură, având chiar iniţiativa de a găsi modalităţi prin care să majoreze cuantumul sumelor obţinute ca beneficii ale activităţii infracţionale prin comercializarea bunurilor (ţigări) primite cu titlu de mită.
Astfel, la 19 decembrie 2010, 6 ianuarie 2011, 10 ianuarie 2011, a participat, împreună cu alţi poliţişti, la împărţirea sumelor obţinute cu titlu de mită; de asemenea, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat, inculpatul a primit, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat, sume de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru a nu îndeplini acte privitoare la îndatoririle de serviciu pe care le avea.
Aşa fiind, s-a reţinut de către instanţă că sunt îndeplinite condiţiile şi sub aspectul dispoziţiilor art. 148 lit. f) Cod proc. pen., pedeapsa prevăzute de lege pentru infracţiunile pentru care este cercetat, fiind închisoare mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică; sub acest ultim aspect, s-au reţinut gradul de pericol social sporit al activităţii infracţionale presupusă a fi fost săvârşită de inculpatul C.C., durata relativ mare de desfăşurarea a activităţii infracţionale, conivenţa intenţionată cu celelalte persoane cercetate în cauză.
Prin încheierea din Camera de consiliu de 3 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 1915/2/2011, s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului pe o perioadă de 30 de zile de la 10 martie 2011 la 8 aprilie 2011, inclusiv.
Faţă de dispoziţiile art. 1602 alin. (2) Cod proc. pen., Curtea a constatat că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu un drept al inculpatului, neputând fi luată această măsură în mod automat, după verificarea îndeplinirii condiţiilor formale prevăzute de sus - arătatul text de lege, trebuind să fie văzută oportunitatea luării acestei măsuri şi prin raportare la dispoziţiile art. 136 Cod proc. pen., care reglementează scopul şi categoriile măsurilor preventive.
Astfel, potrivit acestor din urmă dispoziţii, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal se poate lua faţă de inculpat una dintre măsuri preventive enumerate de acesta, printre care şi arestarea preventivă.
În alin. (2) al aceluiaşi art. 136, se precizează că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
De asemenea, în alineatul final al dispoziţiei sus-menţionate, se prevede că alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Rezultă că, în condiţiile în care legea nu limitează şi nici nu indică criteriile ce urmează a fi avute în vedere, instanţa urmează a se raporta la elementele ce privesc fapta săvârşită, gradul ei de pericol social concret, împrejurările comiterii acesteia, urmările produse şi persoana inculpatului.
Astfel, în speţă, având în vedere natura infracţiunilor reţinute că ar fi fost săvârşite de către inculpat (infracţiuni de corupţie, constituire de grup infracţional organizat), gradul ridicat de pericol social al acestor infracţiuni, dat în primul rând de limitele de pedeapsă prevăzute pentru acestea, de calitatea inculpatului, modalitatea de săvârşire, perioada de timp pe durata căreia s-a desfăşurat activitatea reţinută în sarcina sa, apartenenţa sa la un grup infracţional organizat, constituit în vederea săvârşirii unor infracţiune de corupţie, Curtea apreciază că nu se impune lăsarea în libertate a acestuia.
Aspectele favorabile, ţinând de persoana şi familia inculpatului, nu pot fi avute în vedere în mod exclusiv, cu ignorarea circumstanţelor reţinute mai sus.
Pe de altă parte, lăsarea în libertate a inculpatului, în acest moment, nu se justifică nici prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în aplicarea art. 5 din Convenţie, care impune statelor obligaţia luării în discuţie, chiar din oficiu, a posibilităţii adoptării unor măsuri alternative faţă de inculpatul arestat (liberarea provizorie, obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara .), dar numai după trecerea unei anumite perioade de timp de la luarea măsurii arestării. Or, în speţă, se observă că măsura arestării preventive a inculpatului C.C. s-a luat de puţin timp, neputându-se vorbi despre menţinerea o perioadă de timp nejustificat de mare în stare de arest preventiv a acestuia.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.C., solicitând, atât prin apărător cât şi personal, casarea încheierii şi, pe fond, admiterea cerii de liberare provizorie sub control judiciar şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art.3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, aceasta dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Din textul de lege mai sus evocat rezultă că liberarea provizorie sub control judiciar este o vocaţie pe care o are inculpatul şi nu o obligaţie a instanţei de a o dispune şi că aceasta nu poate fi acordată în situaţiile enunţate de textul de lege.
Analizând actele si lucrările dosarului, înalta Curte constată că dispoziţia instanţei de fond - de a respinge cererea de liberare provizorie sub control judiciar - este legală şi temeinică.
în raport cu stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că acesta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
În speţă, pericolul social potenţial se apreciază în raport cu comportamentul inculpatului, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor comise, complexitate cauzei, numărul mare de inculpaţi, natura faptelor reţinute a fi fost săvârşite de inculpat.
Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimental de insecuritate în rândul societăţii, generată de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni grave sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că au fost săvârşite faptele, care prezintă un grad ridicat de pericol social - astfel,s-a reţinut că în perioada octombrie 2010-ianuarie 2011, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat, inculpatul şi-a asumat rolul de a participa la împărţirea între poliţişti şi vameşi a sumelor colectate cu titlu de mită în unele din turele din care făcea parte, precum şi de a informa traficanţii despre componenţa şi amplasarea persoanelor din tură, având chiar iniţiativa de a găsi modalităţi prin care să majoreze cuantumul sumelor obţinute ca beneficii ale activităţii infracţionale prin comercializarea bunurilor (ţigări) primite cu titlu de mită - şi nu în ultimul rând trebuie avut în vedere şi temeiul arestării preventive - art. 148 lit. f C. proc. pen.
Aspectele ce ţin de comportamentul anterior al inculpatului, de pregătirea lui profesională ori de familia organizată, cu un copil minor în întreţinere, ce are nevoie de ocrotire, nu sunt în măsură să diminueze cu nimic pericolul pe care punerea lui în libertate la acest moment procesual l-ar genera.
Toate aceste elemente, de necontestat, de altfel, nu pot constitui, cu caracter pertinent şi suficient, temeiuri în vederea eliminării, în urma examinării efectuate cu privire la existenţa art. 148 lit. f) C. proc. pen., a pericolului concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar genera la actualul moment procesual.
Datele personale favorabile inculpatului nu pot constitui, doar prin ele însele, motiv al cercetării acestuia în stare de libertate, în împrejurarea în care pericolul concret pentru ordinea publică este demonstrat, printre altele, de multitudinea actelor infracţionale, de calitatea pe care o deţinea la data faptelor. La acest moment procesual, pericolul concret pentru ordinea publică, pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar reprezenta, este actual, real şi precis, evidenţiat prin fapte, date şi indicii puternice.
Recursul declarat învederându-se, aşadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva încheierii din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 2832/2/2011 (1216/2011).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1388/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1492/2011. Penal → |
|---|
