ICCJ. Decizia nr. 1438/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1438/2011
Dosar nr. 2342/2/2010
Şedinţa publică din 8 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea penală nr. 95/PI din 28 martie 2011, pronunţată în dosarul nr. 2342/2/2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 1602 coroborat cu art. 1608a C. proc. pen., a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.G.C.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin încheierea nr. 652 din 21 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 1251/2/2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.G.C. pe o perioadă de 29 zile, măsura fiind prelungită ulterior prin încheierea din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în doar nr. 1881/2/2011 pe o perioadă de 30 de zile.
S-a constatat că inculpatul a aderat la un grup organizat, constituit din lucrători vamali din cadrul Punctului de Trecere a Frontierei FOENI II, şi din poliţişti din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş – Sectorul Poliţiei de Frontieră Cruceni - Punctul de Trecere a Frontierei FOENI, în scopul comiterii unor infracţiuni de corupţie şi de contrabandă, precum şi pentru obţinerea unor beneficii financiare sau a altor beneficii materiale.
De asemenea, în ziua de 23 septembrie 2010, inculpatul a consimţit ca, împreună cu ceilalţi lucrători vamali şi poliţişti, în mod repetat şi prin contribuţii diferite, prin acte materiale cu continuitate zilnică, să se încadreze într-o structură determinată, cu roluri prestabilite, în sensul unui modus operandi integrat, de desfăşurare a activităţilor de colectare a banilor şi bunurilor primite, cu titlul de mită, de centralizare şi gestionare a produselor infracţiunilor, precum şi de redistribuire a lor, în cadrul grupului, în funcţie de importanţa contribuţiei fiecărui membru al organizaţiei, concomitent cu asigurarea comunicaţiei între membrii grupului şi a protecţiei grupului, inclusiv a contrabandiştilor, împotriva unei eventuale deconspirări.
În cadrul grupului infracţional la care a aderat, B.G.C., atât direct, cât şi prin intermediul altor persoane, a primit diferite sume de bani (1100 Euro şi 400 lei) şi alte foloase, într-o tură de lucru (unitate naturală colectivă de infracţiune), pentru neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, de lucrător vamal în cadrul Punctului de Trecere a Frontierei FOENI II, în sensul înlesnirii pătrunderii pe teritoriul României a unor produse interzise de regimul vamal – în speţă, produse cu caracter accizabil, constând în ţigări şi alcool de contrabandă – prin sustragerea de la controlul vamal sau prin omisiunea de consemnare în raportul de activitate a constatărilor privind încălcarea dispoziţiilor legale. Inculpatul a împărţit suma de 1100 Euro şi 400 lei, banii primiţi cu titlul de mită de la contrabandişti, în mod egal, între lucrătorii vamali şi poliţişti, înmânând „partea" poliţiei de frontieră, în cuantum de 550 Euro şi 200 lei.
Instanţa a constatat că faptele inculpatului aşa cum au fost reţinute întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui grup infracţional organizat şi luare de mită (1 act material), prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, şi art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 39/2003.
Astfel, potrivit art. 1491 alin. (10) C. proc. pen. rap. la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. şi art. 151 C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.
Analizând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, instanţa a constatat că aceasta este admisibilă în principiu, îndeplinind sub aspect formal condiţiile prev. de art. 1608 C. proc. pen., însă este neîntemeiată pe fond, întrucât condiţia prev. de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. nu este îndeplinită.
Astfel, potrivit disp. art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea unor mijloace de probă sau prin alte asemenea fapte.
Instanţa a apreciat că, întrucât administrarea probelor nu este încă finalizată, iar dosarul fiind complex nu au fost audiaţi toţi martorii şi identificate toate persoanele, lăsarea în libertate a inculpatului ar putea avea influenţe asupra aflării adevărului, precum şi asupra posibilităţii săvârşirii altor infracţiuni.
De asemenea, instanţa a avut în vedere şi contribuţia însemnată a inculpatului la întreaga activitate infracţională, raportat la faptele pentru care a fost trimis în judecată, precum şi la activitatea celorlalţi coinculpaţi.
Referitor la situaţia familială a inculpatului, instanţa a apreciat că aspectele invocate de inculpat au fost analizate de instanţă la luarea măsurii arestării preventive, potrivit art. 136 alin. (8) C. proc. pen., astfel că, neintervenind elemente noi de la acea dată, acestea nu determină punerea în libertate a inculpatului.
Având în vedere toate aceste considerente, în baza art.1602 coroborat cu art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., instanţa a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.G.C., pronunţând încheierea nr. 95/PI din 28 martie 2011.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul B.G.C., solicitând admiterea acestuia, astfel cum s-a reţinut în practicaua prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., între măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei este arestarea preventivă.
În alin. (2) al textului de lege susmenţionat, legiuitorul a arătat că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune".
Liberarea provizorie este o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin impunerea de obligaţii sau de restricţii ale libertăţii).
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind acelaşi, respectiv buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, însă, întotdeauna la latitudinea judecătorului ori, după caz, a instanţei de judecată în cursul judecăţii pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborat cu ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a putea dispune liberarea provizorie sub control judiciar se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, că neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comitere căreia este bănuit inculpatul.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
În acest sens, art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. prevede că „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă, însă, celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Această concluzie se desprinde din chiar dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. care reglementează condiţiile liberării provizorii şi care prevede că „ liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda...".
Instanţa de judecată poate refuza liberarea provizorie dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive, cu obligaţia de a respecta, pe toată durata procesului, principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv, a făptuitorului.
Raportând dispoziţiile legale susmenţionate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, la acest moment procesual, un control judiciar instituit inculpatului B.G.C., prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi, în consecinţă, soluţia ce se impune a fi pronunţată în cauză este aceea de menţinere a măsurii arestării preventive, fiind respectat astfel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptelor pretins a fi comise, respectiv a inculpatului.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin încheierea nr. 652 din 21 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 1251/2/2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.G.C., în temeiul art. 1491 alin. (10) C. proc. pen. rap. la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. şi art. 151 C. proc. pen., măsura fiind prelungită ulterior prin încheierea din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 1881/2/2011 pe o perioadă de 30 de zile.
Instanţa a constatat că inculpatul este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui grup infracţional organizat şi luare de mită (1 act material), prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 39/2003.
Temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. e) C. proc. pen., instanţa de recurs constatând că sunt îndeplinite condiţiile prev. de acest text de lege.
În contextul concret al cauzei, Înalta Curte constată că scopul măsurii preventive dispuse împotriva inculpatului B.G.C., acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi apărarea valorilor şi relaţiilor sociale ce constituie ordinea publică, nu poate fi realizat, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor presupus a fi comise de inculpat, precum şi la modalitatea de săvârşire a acestora, astfel cum a fost reţinută, de organul de urmărire penală, cel puţin în acest moment procesual, prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată condiţia referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate.
La stabilirea pericolului pentru ordinea publică nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, ci şi date referitoare la fapte, nu de puţine ori, acestea din urmă, fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care contribuie la înfăptuirea ei nu sancţionează suficient împotriva infracţionalităţii.
În speţă, pericolul concret pentru ordinea publică avut în vedere la arestarea preventivă a inculpatului B.G.C. nu s-a diminuat încât să impună înlocuirea măsurii arestării preventive cu liberarea provizorie sub control judiciar.
Este adevărat că persoana inculpatului este caracterizată favorabil (nu are antecedente penale, a obţinut calificativul „foarte bine" din anul 2007 şi până în prezent, a contribuit în calitate de agent constatator, la depistarea unor cantităţi de ţigări introduse în ţară), însă Înalta Curte apreciază că trebuie să se acorde o pondere mai semnificativă naturii şi activităţii infracţionale pretins a fi desfăşurate de inculpat şi interesului public ce trebuie protejat, cu prioritate faţă de regula respectării libertăţii individuale.
A decide altfel, în sensul solicitat de inculpat şi anume de a analiza instituţia liberării provizorii sub control judiciar, numai prin raportare la condiţiile limitativ prev. de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. ar însemna ignorarea cu bună ştiinţă a dispoziţiilor legale referitoare la scopul măsurilor preventive, printre care şi acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
De asemenea, analizând numai condiţiile menţionate în art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., ar însemna ă se ajungă la punerea în libertate a unei persoane care, în raport de infracţiunile grave pentru care este cercetată, de modalitatea în care se reţine că au fost comise, de urmările ce s-ar fi putut produce în absenţa intervenţiei organului de urmărire penală şi cu privire la care există presupunerea rezonabilă că ar comite alte infracţiuni, prezintă pericol pentru ordinea publică.
Argumentele mai sus-expuse sunt de natură a duce la concluzia că detenţia provizorie a inculpatului B.G.C. este legitimă, fiind necesară ocrotirea unui interes general al societăţii, care primează în raport de interesul privat al inculpatului de a fi liberat provizoriu sub control judiciar.
În consecinţă, constatând că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.G.C. este neîntemeiată, fiind corect respinsă de prima instanţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva încheierii penale nr. 95/PI din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.G.C. împotriva încheierii penale nr. 95/PI din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2342/2/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 8 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1437/2011. Penal. Revocarea măsurii... | ICCJ. Decizia nr. 1439/2011. Penal. Strămutare (art. 55 şi... → |
|---|
