ICCJ. Decizia nr. 1439/2011. Penal. Strămutare (art. 55 şi următoarele C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1439/2011
Dosar nr. 2996/1/2010
Şedinţa publică din 8 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 1 aprilie 2011, pronunţată în dosarul nr. 2997/2/2011 (1276/2011), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 3001 alin. (1) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpaţilor R.S. şi N.F.A.
În temeiul art. 3001 alin. (3) C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor.
În temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a respins cererile inculpaţilor formulate prin intermediul apărătorilor aleşi cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor R.S. şi N.F.A., a constatat că la luarea acestei măsuri au fost respectate condiţiile de fond prev. de art. 136, art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., cât şi disp. art. 5 din CEDO.
Referitor la menţinerea arestării preventive a inculpaţilor, Curtea a apreciat că temeiurile de fapt şi de drept care au justificat luarea acestei măsuri nu au încetat şi nici nu s-au schimbat, ci se menţin şi impun în continuare privarea lor de libertate, cu caracter preventiv, pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Împotriva încheierii din 1 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au declarat recurs inculpaţii R.S. şi N.F.A., solicitând admiterea recursurilor astfel cum s-a reţinut în practicaua prezentei decizii.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., a constatat că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Prin rechizitoriul nr. 17/P/2011 din data de 31 martie 2011 al Parchetului de pe lângă ÎCCJ – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bucureşti, au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, inculpaţii R.S. şi N.F.A., cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată prev. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (trei acte materiale).
În fapt, prin actul de sesizare a instanţei, în sarcina inculpaţilor R.S. şi N.F.A. s-a reţinut în esenţă că, aceştia, în calitate de poliţişti în cadrul Inspectoratului de Poliţie al judeţului Ilfov, Poliţia Bragadiru – Poliţia Rutieră, în zilele de 22 noiembrie 2010, 06 decembrie 2010 şi 11 ianuarie 2011, în timp ce se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, au pretins şi au primit de la investigatorii sub acoperire R.R.M., P.A. şi N.B., suma totală de 1330 lei, în scopul de a nu le aplica sancţiuni contravenţionale ca urmare a încălcării normelor privitoare la regimul circulaţiei pe drumurile publice.
Prin rezoluţia din data de 14 martie 2011, ora 8:00, s-a dispus începerea urmăririi penale, iar prin ordonanţa din data de 15 martie 2011, Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bucureşti a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţii R.S. şi N.F.A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată prev. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Prin ordonanţele nr. 3 şi 4 din 15 martie 2011 ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bucureşti s-a dispus reţinerea inculpaţilor pe timp de 24 de ore, începând cu 15 martie 2011, ora 12:10 până la 16 martie 2011, ora 12:10 (inculpatul R.S.) şi de la 15 martie 2011, ora 11:15 până la 16 martie 2011, ora 11.15 (inculpatul N.F.A.).
Prin încheierea de şedinţă din data de 15 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 2392-2-2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor R.S. şi N.F.A., pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 16 martie 2011, până la data de 13 aprilie 2011 inclusiv, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată prev. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
La termenul intermediar acordat în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, fixat la data de 1 aprilie 2011, instanţa a respins cererile inculpaţilor cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, ca neîntemeiate, menţinând starea de arest a inculpaţilor.
Cu privire la dispoziţia de menţinere a stării de arest, Înalta Curte constată următoarele:
Arestarea preventivă a inculpaţilor s-a dispus, în baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor, fiind mai mari de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Potrivit disp. art. 5 paragraful 1 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă există, însă, excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de disp. art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă nu a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1 din Convenţie.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectarea, deopotrivă, atât a dispoziţiilor cuprinse în legea internă, cât şi a exigenţelor ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit disp. art. 1603 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi articol, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertatea, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză se constată că instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procesual penale, anterior invocate, menţinând, justificat, starea de arest a inculpaţilor.
Înalta Curte apreciază că în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor, de consecinţele infracţiunilor referitor la încrederea în instituţiile statului, lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
Prin urmare, Curtea constată că temeiurile de fapt şi de drept care au justificat luarea măsurii arestării preventive nu au încetat şi nici nu s-au schimbat, ci se menţin şi impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, cu caracter preventiv, pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Pe de altă parte, se constată ca fiind respectate dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, potrivit cu care „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
Aspectele invocate anterior justifică, astfel, dispoziţiile instanţei în sensul menţinerii măsurii arestării preventive.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii R.S. şi N.F.A.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligaţi recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii R.S. şi N.F.A. împotriva încheierii din 1 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2997/2/2011 (1276/2011).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariile pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 8 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1438/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 145/2011. Penal → |
|---|
