ICCJ. Decizia nr. 1616/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1616/2011
Dosar nr. 316/39/2011
Şedinţa publică din 20 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă.
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele
Prin încheierea nr. 20 din 13 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, - în dosarul nr. 316/39/2011, s-a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.A.I., în prezent aflat în Arestul Secţiei 5 Poliţie din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Serviciul de Reţinere şi Arestare Preventivă.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei reprezentând onorariu provizoriu pentru avocatul din oficiu s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Suceava.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 12 aprilie 2011, inculpatul G.A.I. a solicitat să fie pus în libertate provizorie sub control judiciar în baza art. 1601 şi art. 1602 C. proc. pen. În motivarea cererii inculpatul a susţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii, în sensul că infracţiunile pentru care este cercetat sunt pedepsite de lege cu închisoarea ce nu depăşeşte 18 ani şi că nu există date din care să rezulte necesitatea de a-1 împiedica să comită alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului. Pe fondul cererii, inculpatul a făcut trimitere atât la dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. care prevăd că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar, cât şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciind circumstanţele ce caracterizează favorabil persoana sa ca fiind de natură a crea convingerea instanţei că liberarea provizorie sub control judiciar oferă suficiente garanţii pentru buna desfăşurare a procesului penal. Examinând cererea formulată de inculpat pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa de fond a constatat că prin rezoluţiile din 31 ianuarie 2011 şi 1 februarie 2011 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - s-a început urmărirea penală împotriva mai multor persoane, agenţi de poliţie de frontieră, printre care şi inculpatul G.A.I., reţinându-se în sarcina acestora că:
- în calitate de lucrători de poliţie în cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Siret, judeţ Suceava, în baza unei înţelegeri prealabile, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, au pretins, primit ori acceptat, direct sau indirect, importante sume de bani şi bunuri de la persoanele care au tranzitat frontiera în perioada septembrie 2010 - ianuarie 2011 în scopul de a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu privind controlul la frontieră şi a le permite introducerea în România a unor bunuri (în general ţigări din Ucraina) peste limita legală admisă, faptă ce constituie infracţiunea de luare de mită, prev. şi ped. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- au constituit un grup structurat (pe turele de serviciu) şi au acţionat în mod coordonat în scopul comiterii unor infracţiuni grave (infracţiunea de luare de mită) pentru a obţine beneficii financiare şi materiale, faptă ce constituie infracţiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen..
În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, în sarcina inculpatului G.A.I. au fost reţinute iniţial 48 de acte materiale.
Prin încheierile de şedinţă din data de 04 februarie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarele nr. 1070/2/2011, 1071/2/2011 şi 1072/2/2011 s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor ce face fac parte din grupul infracţional de faţă, inclusiv a inculpatului G.A.I., pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 04 februarie 2011 până la data de 04 martie 2011, inclusiv.
Pentru a lua această măsură preventivă, instanţa a constatat îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv că există indicii de comitere a faptelor, cât şi un pericol concret pentru ordinea publică ce decurge din lăsarea în libertate a inculpatului.
Ulterior măsura arestării preventive a inculpatului a fost prelungită motivat de către instanţa de judecată.
Aşa cum rezultă din considerentele încheierii din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în dosar nr. 2915/2/2011 (1242/2011) prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, inclusiv a inculpatului G.A.I., depusă în copie de reprezentantul D.N.A. - Serviciul Teritorial Suceava - de la data ultimei prelungiri a măsurii arestării preventive a inculpaţilor, cercetările s-au extins faţă de 14 inculpaţi în sensul că s-a descoperit existenţa altor acte materiale săvârşite de aceştia.
În cazul inculpatului G.A.I. au fost extinse cercetările de la 48 acte materiale ale infracţiunii de luare de mită la 205 acte materiale.
Analizând sub aspect formal cererea introdusă de inculpatul G.A.I., Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 18 ani.
La analiza acestei condiţii formale, instanţa de fond a avut în vedere atât dispoziţiile legale care incriminează faptele pentru care inculpatul este cercetat, cât şi Decizia nr.7 din 09 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii care statuează că cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune sunt admisibil.
În ipoteza săvârşirii infracţiunii prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional nu depăşeşte 18 ani închisoare; în speţa de faţă, infracţiunea de luare de mită prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) C. pen.
În cazul îndeplinirii condiţiilor formale cerute de textul de lege susmenţionat, pentru admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie analizată şi îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. şi de art. 136 C. proc. pen.
Fără a nega posibilitatea oricărui inculpat de a cere liberarea provizorie sub control judiciar în tot cursul procesului penal, potrivit dispoziţiilor art.5 paragraf 3 din C.E.D.O. şi ale dreptului intern, Curtea a reţinut că această posibilitate constituie o facultate pentru organul judiciar, iar garantarea dreptului legal al persoanei acuzate de a formula o atare cerere nu echivalează cu însăşi admiterea cererii, în orice condiţii.
Pe lângă analiza condiţiilor prezentate anterior ce creează vocaţia legală pe care ar avea-o inculpatul la liberarea provizorie, instanţa trebuie să analizeze şi oportunitatea unei astfel de cereri, soluţia contrară conducând la admiterea de plano a oricărei cereri, prin îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, ceea ce nu ar corespunde nici voinţei legiuitorului, dar nici atribuţiilor funcţionale ale instanţei de judecată, care în desfăşurarea procesului este suverană în aprecierea tuturor măsurilor necesare bunei desfăşurări a instrucţiei penale.
Analizând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat sub aspectul motivelor invocate, cât şi a particularităţii cauzei penale deduse judecăţii, instanţa de fond a concluzionat că cererea nu este fondată.
Având în vedere criteriile referitoare la faptă şi la persoana inculpatului ce constituie condiţiile de luare şi de individualizare a măsurilor preventive, s-a apreciat că în acest stadiu procesual, liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului G.A.I. nu este oportună şi nu satisface scopul măsurilor preventive prevăzut în art. 136 C. proc. pen.
Astfel, în cauză se efectuează cercetări cu privire la mai multe persoane pentru care există suspiciunea rezonabilă că au săvârşit un număr mare de acte materiale de luare de mită şi de constituire, sprijinire sau aderare la un grup infracţional organizat, organul de urmărire penală urmând să efectueze în continuare activităţi specifice de identificare şi tragere la răspundere penală a tuturor persoanelor implicate, activităţi ce ar putea fi periclitate prin lăsarea în libertate a inculpatului, chiar şi sub control judiciar.
Alături de condiţia referitoare la necesitatea asigurării bunei desfăşurări în continuare a instrucţiei penale, în sprijinul neîndeplinirii condiţiei de oportunitate şi de proporţionalitate a admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-au avut în vedere atât pericolul social concret al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, cât şi durata relativ redusă de timp scursă de la luarea măsurii arestării preventive a acestuia şi până la data introducerii cererii de liberare provizorie.
Atitudinea procesuală adoptată de inculpat pe parcursul urmăririi penale efectuate până în prezent şi circumstanţele personale ale acestuia, pot constitui criterii de individualizare a pedepsei în condiţiile stabilirii vinovăţiei sale şi nu criterii ale admiterii de plano a cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul G.A.I. care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul nerespectării atât a procedurilor dreptului naţional cu privire la starea de arest, cât şi a dispoziţiilor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului în materie, acestea din urmă, statuând că numai motive serioase pot determina instanţa să pronunţe o soluţie de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
În ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, inculpatul a arătat că nu sunt date din care să rezulte că buna desfăşurare a procesului penal este pusă în pericol dacă ar fi pus în libertate sau că s-ar sustrage de la cercetarea judecătorească ori că ar comite alte fapte de natură penală. A mai susţinut inculpatul că din cei 75 de inculpaţi alături de care este cercetat, 40 au fost puşi în libertate, că a recunoscut comiterea infracţiunilor, a regretat săvârşirea acestora şi pentru egalitate de tratament cu inculpaţii liberi se impune admiterea recursului şi judecarea sa în stare de libertate.
Examinând încheierea atacată atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.
Este adevărat că potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-1 împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Dar aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, scopul măsurii preventive dispuse împotriva recurentului - inculpat, acela de a asigura buna desfăşurare a procesului penal şi apărarea valorilor şi relaţiilor sociale ce constituie ordinea publică nu poate fi realizat, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor pentru care este cercetat inculpatul, precum şi la modalitatea de comitere a acestora - prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate - condiţie prevăzută în art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. - trebuie analizată, chiar şi în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituţie nu menţionează expres, condiţia referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta recurentul inculpat dacă ar fi pus în libertate, condiţie cerută de art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi care a constituit temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
Este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunilor de săvârşirea cărora este bănuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea săvârşirii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei suspectaţi ca autori ai unor astfel de fapte penale.
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului - lipsa antecedentelor penale, poziţia sinceră de recunoaştere şi regret a infracţiunilor - ci şi date referitoare la fapte, nu de puţine ori, acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia cei care contribuie la înfăptuirea ei nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
A decide altfel, în sensul solicitat de recurent şi anume, de a analiza instituţia liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condiţiile limitativ prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. s-ar ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport de infracţiunile grave pentru care este cercetată (luare de mită în formă continuată şi sprijinire a unui grup infracţional organizat), de modalitatea concretă în care se reţine că acestea au fost comise şi de urmările produse prezintă, cel puţin la acest moment procesual, un pericol concret pentru ordinea publică, ceea ce este în disonanţă cu dispoziţiile legale susmenţionate.
Faţă de argumentele mai sus expuse, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, măsura arestării preventive fiind necesară pentru buna desfăşurare a urmăririi penale şi proporţională cu gravitatea acuzaţiilor aduse recurentului.
Aşa fiind, reţinând că încheierea pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, recursul declarat de inculpatul G.A.I. se priveşte ca nefondat şi se va respinge ca atare potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 25 lei reprezentând onorariu parţial al apărătorului din oficiu până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.A.I. împotriva încheierii nr. 20 din 13 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 316/39/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 25 lei reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 20 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1588/2011. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 1660/2011. Penal → |
|---|
