ICCJ. Decizia nr. 1840/2011. Penal. Infractiuni la legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe (Legea nr.8/1996). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1840/2011
Dosar nr. 10627/1/2010
Şedinţa publică din 5 mai 2011
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 237 din 13 iulie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice - din infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 1396alin. (2) din Legea nr. 8/1996 în infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 1396 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege.
În baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul S.P.B., în privinţa infracţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 1396 alin. (2) C. pen.
În baza dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. şi a dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.P.B. la o pedeapsă de 5 luni închisoare.
Potrivit dispoziţiilor art. 292 C. pen. cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. şi a dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o amendă de 400 RON.
În baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul în privinţa infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 1398 din Legea nr. 8/1996.
În baza dispoziţiilor art. 1399 din Legea nr. 8/1996, cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., a dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) C. pen. şi a dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 3 luni închisoare.
Potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. e) C. pen. raportat la dispoziţiile art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele de 5 luni şi 3 luni închisoare, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 5 luni închisoare.
În conformitate cu dispoziţiilor art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 5 luni închisoare.
În baza dispoziţiilor art. 82 C. pen., a fost stabilit termen de încercare de 2 ani şi 5 luni, iar în baza dispoziţiilor art. 359 alin. (1) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.
În baza dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi 2 C. pen. au fost aplicate inculpatului pedepsele accesorii prevăzute de dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., care au fost suspendate, în conformitate cu dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.
Potrivit dispoziţiilor art. 118 alin. (1) lit. f) C. pen., s-a dispus confiscarea celor 125 CD-uri pirat (dintre care 21 CD-uri videofonograme, 25 CD-uri fonograme şi 79 CD-uri produse soft).
În baza dispoziţiilor art. 14, art. 15 şi art. 346 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul în solidar cu SC V.C. SRL, la plata sumei de 325 dolari SUA către partea civilă M.C..
A fost respinsă cererea formulată de către U.P.F.R. şi de către E.A., privind obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.C. SRL la plata sumei de 1.780 euro şi, respectiv, 195,6 euro, cu titlu de daune materiale.
S-a constatat totodată că inculpatul a achitat suma de 356 RON cu titlu de impozit pe profit datorat D.G.F.P. Dâmboviţa, aşa cum atestă chitanţa nr. x emisă de D.G.F.P. la 16 august 2007.
În baza dispoziţiilor art. 191 alin. (3) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.C. SRL la 740 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că:
Prin Sentinţa penală nr. 197 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa la 4 aprilie 2008 în Dosarul nr. 1188/120/2007, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului S.P.B. pentru infracţiunile prevăzute de dispoziţiile art. 1396alin. (2), art. 1398 şi art. 1399 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor, cu completările ulterioare şi de dispoziţiile art. 291 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. şi art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005 a fost achitat inculpatul pentru infracţiunea prevăzută de dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
Potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (3) C. proc. pen., s-a aplicat inculpatului sancţiunea administrativă prevăzută de dispoziţiile art. 91 lit. c) C. pen. - amenda în sumă de 200 RON, acesta fiind totodată obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.C. SRL Pucioasa la plata sumei de 356 RON, cu dobânda legală către D.G.F.P. Dâmboviţa, reprezentând impozitul pe profitul realizat în perioada noiembrie - decembrie 2005 şi la 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că prin rechizitoriul întocmit de către procuror la 8 februarie 2007 în Dosarul nr. 26/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, înregistrat pe rolul acestei instanţe la 19 februarie 2007, a fost trimis în judecată inculpatul S.P.B., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 1396alin. (2), art. 1398 şi art. 1399 din Legea nr. 8/1996, a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi a infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de dispoziţiile art. 292 C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen.
Ca situaţie de fapt, procurorul a stabilit că inculpatul este administrator al SC V.C. SRL Pucioasa, având ca obiect de activitate reproducerea pe suporţi a înregistrărilor audio, video şi a celor cu caracter informatic, precum şi realizarea şi furnizarea de programe, consultaţii în domeniul echipamentelor de calcul etc. şi că în perioada septembrie 2005 - ianuarie 2006, acesta a dezvoltat pe raza oraşului Pucioasa o reţea de furnizare a serviciilor internet, declarând reprezentanţilor Oficiului Registrului Comerţului Dâmboviţa că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a desfăşura activităţi de telecomunicaţie.
Urmare a unei reclamaţii, potrivit căreia inculpatul instala şi furniza servicii internet în schimbul unor sume de bani fără a încheia contracte, s-a efectuat o percheziţie la domiciliul său, de unde au fost ridicate 3 unităţi centrale pentru calculator, 130 CD-uri, 6 dischete, materiale utilizate la realizarea reţelelor de calculator şi documente şi înregistrări legate de activitatea SC V.C. SRL Pucioasa.
S-a constatat astfel că la 16 noiembrie 2005, inculpatul a formulat o cerere către Oficiul Registrului Comerţului Dâmboviţa, solicitând extinderea activităţilor SC V.C. SRL Pucioasa şi pentru codurile C.A.E.N., reprezentând activităţi de telecomunicaţii şi alte activităţi recreative, declarând că deţine toate autorizările A.N.R.C. în legătură cu furnizarea unor servicii de telecomunicaţii electronice destinate publicului.
În urma expertizării celor trei unităţi centrale de calculator, prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, s-a concluzionat că pe hard-discul marca "M." aflat în unitatea centrală, despre care inculpatul a afirmat că a fost împrumutată, se afla instalat sistemul de operare W. XP Profesional, pentru care nu avea licenţă, celelalte două servere având instalate pe hard-discuri - sistemul de operare L..
De asemenea, s-a stabilit că 125 dintre cele 130 CD-uri ridicate de la inculpat sunt produse pirat conţinând videograme, fonograme sau produse soft.
Înscrisurile ridicate de la inculpat au confirmat că acesta a încasat în numele societăţii în perioada septembrie 2005 - suma de 1.040 RON, iar pentru luna decembrie 2005 - suma de 1.185 RON, pentru care nu a emis facturi fiscale, sumele menţionate nefiind evidenţiate în registrele contabile, situaţie în care nu a fost calculat nici impozitul pe profit datorat, în sumă de 356 RON.
În drept, s-a stabilit că faptele inculpatului, constând în dezvoltarea unei reţele de furnizare a serviciilor internet pe raza oraşului Pucioasa, în perioada septembrie 2005 - ianuarie 2006, fără autorizare legală, acesta declarând Oficiului Registrului Comerţului Dâmboviţa în mod nereal că îndeplineşte condiţiile legale pentru desfăşurarea activităţilor de telecomunicaţii, cu toate că nu era autorizat de către A.N.R.C., încasarea unor sume de bani pentru serviciile prestate, fără a întocmi şi înregistra documente fiscale, fără a le înregistra în evidenţele contabile ale societăţii şi fără a calcula şi vărsa impozitul pe venitul realizat, precum şi deţinerea la punctul de lucru al SC V.C. SRL Pucioasa, fără licenţă, a unor fonovideograme, fonograme şi 8 programe de calculator, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 1396 alin. (2), art. 1398 şi art. 1399 din Legea nr. 8/1996, de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi de dispoziţiile art. 292 C. pen.
În declaraţia pe care a dat-o în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul a recunoscut că a încasat în numele SC V.C. SRL Pucioasa - sume de bani pentru serviciile prestate, fără a emite facturi fiscale şi fără a le înregistra în contabilitate, adăugând că unul dintre calculatoarele care i-au fost verificate aparţine unei vecine şi că CD-urile ridicate au fost cumpărate din magazinele de specialitate, fiind personale şi nefiind folosite în activitatea societăţii a cărui administrator este.
Totodată, au fost audiaţi martorii D.F., P.M.C., P.A.M., T.A.I., O.D., D.C., M.C.E., A.M.V. şi G.A.G., care au făcut precizări privind modul de încheiere şi derulare a contractelor de prestări de servicii internet oferite de către societatea inculpatului.
În urma analizării probelor administrate în cauză - declaraţiile inculpatului şi ale martorilor, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi procesele-verbale întocmite de către organele de poliţie, tribunalul a reţinut următoarele:
În calitate de administrator al SC V.C. SRL Pucioasa, în perioada septembrie 2005 - ianuarie 2006, inculpatul a dezvoltat pe raza oraşului Pucioasa o reţea de furnizare a serviciilor internet, stabilind ca punct de lucru al societăţii apartamentul său situat în Pucioasa.
La percheziţia desfăşurată în urma unei reclamaţii autorizată de către Tribunalul Dâmboviţa la domiciliul inculpatului, au fost ridicate unităţile centrale a trei calculatoare, precum şi 130 CD-uri şi 6 dischete.
Constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată în cauză a stabilit că unităţile centrale a două dintre calculatoare erau folosite ca servere, având instalat sistemul de operare "L.", pe unitatea centrală fiind instalat, fără licenţă, sistemul de operare W.X.P., precum şi că 125 de CD-uri conţineau videofonograme, audiograme şi produse soft piratate.
Aşa cum de altfel a şi recunoscut, în perioada noiembrie - decembrie 2005, inculpatul a încasat în numele SC V.C. SRL Pucioasa, contravaloarea serviciilor de furnizare internet prestate clienţilor, în sumă de 2.225 RON, fără a emite facturi fiscale şi fără a o înregistra în evidenţele contabile ale societăţii, prejudiciind statul cu suma de 356 RON reprezentând impozitul pe profitul neînregistrat.
A apreciat astfel tribunalul că fapta inculpatului de a încasa în numele societăţii, pentru serviciile prestate unor persoane fizice, sume de bani fără a emite documente fiscale şi fără a le înregistra în evidenţele contabile ale acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Invocând dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, potrivit cărora "în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat în cazul în care prejudiciul cauzat şi acoperit este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul fiscal" şi luând în calcul că la 25 ianuarie 2007 inculpatul a formulat o cerere la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, înregistrată sub nr. 3413 (dosarul de urmărire penală), prin care a solicitat să i se aprobe achitarea prejudiciului în sumă de 356 RON şi să-i fie indicat contul la care trebuie să se apeleze fără a i se comunica vreun răspuns până la primul termen de judecată care a fost fixat la 27 martie 2008, tribunalul, având în vedere şi cuantumul apreciat ca modic al prejudiciului cauzat, de doar 356 RON, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, dispunând în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. achitarea acestuia pentru infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, obligându-l la plata unei amenzi administrative în sumă de 200 RON.
Pentru infracţiunile prevăzute de dispoziţiilor art. 1396 alin. (2), art. 1398şi art. 1399 din Legea nr. 8/1996 şi de dispoziţiile art. 292 C. pen., inculpatul a fost achitat în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., considerând că faptele nu există.
A reţinut tribunalul că infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 1396 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data la care s-a constatat de către procuror că ar fi fost comisă, care constă în "oferirea, distribuirea, deţinerea şi depozitarea sau transportul în scopul distribuirii de produse pirat, precum şi deţinerea acestora în scopul utilizării prin comunicare publică la punctele de lucru ale persoanelor juridice" nu a fost probată, nerezultând din dovezile administrate că CD-urile pirat ridicate cu ocazia percheziţiei au fost oferite sau distribuite altor persoane, ori că erau deţinute şi depozitate în scopul distribuirii.
Totodată, s-a constatat că nu a reieşit nici faptul că CD-urile erau deţinute în scopul utilizării prin comunicare publică, probele indicate în cuprinsul actului de sesizare a instanţei - declaraţiile martorilor D.R.C., N.G.M. şi A.M.V., atestând doar faptul că în baza contractelor încheiate aveau acces la folosirea muzicii, a jocurilor etc. pe internet, fără a se proba că acestea proveneau de pe CD-urile deţinute de către inculpat, considerându-se că aceeaşi motivare subzistă şi pentru infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 1398din Legea nr. 8/1996, nefăcându-se dovada certă că CD-urile pirat ridicate din domiciliul său erau puse la dispoziţia publicului şi puteau fi accesate în orice loc sau în orice moment ales în mod individual.
În privinţa infracţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 1399 din Legea nr. 8/1996 constând în "reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a programelor pentru calculator, în oricare dintre următoarele modalităţi - instalare, stocare, rulare sau executare, afişare ori transmiterea în reţea internă, tribunalul a reţinut că cea de-a treia unitate centrală ridicată la percheziţie, pe care a fost găsit instalat programul W.X.P., aparţine numitei B.M., fiind adusă de către aceasta din Italia, care a ajuns la inculpat pentru efectuarea unor verificări, (aşa după cum atestă declaraţiile numitei B.M. şi a fratelui său B.G.), nefiind el cel care a instalat respectivul program, situaţie care a condus la soluţia achitării.
Pe de altă parte, s-a evidenţiat că declaraţia dată de către inculpat la Oficiul Registrului Comerţului Dâmboviţa se referă la cu totul alte situaţii, nevizând existenţa avizului A.N.R.C. necesar pentru furnizarea de servicii de telecomunicaţii electronice destinate publicului, aşa cum s-a reţinut în rechizitoriu, motiv pentru care acesta a fost achitat în privinţa infracţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 292 C. pen., apreciindu-se că fapta nu există în materialitatea sa.
Potrivit dispoziţiilor art. 346 alin. (2) C. proc. pen. şi dispoziţiilor art. 998 C. civ., inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.C. SRL Pucioasa, la plata către D.G.F.P. Dâmboviţa a sumei de 356 RON, cu dobânzile legale, reprezentând impozitul pe venitul net realizat în lunile noiembrie - decembrie 2005.
În baza dispoziţiilor art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Prin Decizia penală nr. 125 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie la 2 octombrie 2008 în Dosarul nr. 1188/120/2007, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, împotriva Sentinţei penale nr. 197 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa la 4 aprilie 2008.
Curtea a reţinut că nu s-a putut face dovada certă neechivocă a împrejurării că CD-urile pirat au fost oferite, distribuite sau deţinute în vederea distribuirii altor persoane şi nici că ar fi fost deţinute în scopul utilizării prin comunicare publică de alte puncte de lucru ale SC V.C. SRL, cu menţiunea că raportul de constatare ştiinţifică la care face trimitere procurorul nu demonstrează că inculpatul transmitea la distanţă prin cablu şi radio CD-urile pirat, existând doar o presupunere în acest sens, singura probă în baza căreia s-ar fi putut trage o asemenea concluzie fiind percheziţionarea sistemelor informatice ale clienţilor săi şi verificarea corespondenţei dintre produsele piratate şi eventuale fonograme sau viodeofonograme aflate pe calculatoarele supuse percheziţiei, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
S-a concluzionat, aşadar, că în mod corect tribunalul a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 1396 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
În legătură cu infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 1398 din Legea nr. 8/1996, Curtea a stabilit că nu s-a probat faptul că inculpatul a pus la dispoziţia publicului, fără consimţământul titularilor de drepturi, opere sau produse purtătoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricanţilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, pentru ca publicul să le poată accesa în orice loc sau în orice moment ales în mod individual, motiv pentru care a considerat că soluţia de achitare a inculpatului pronunţată de către instanţa de fond este cea justă.
A mai reţinut instanţa de control că nici infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 1399din Legea nr. 8/1996 pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu există, din constatarea ştiinţifică întocmită în cauză rezultând că hard-disk-ul marca S.B. şi cel marca W. digital, identificate ca fiind cele ridicate la percheziţie, găsite în balconul apartamentului inculpatului, care-i aparţin, nu conţin programe pentru calculator reproduse, instalate sau stocate, pentru care era necesar acordul titularilor de drepturi.
Pentru hard-disk-ul marca M. SN, găsit în dormitorul inculpatului, având instalat programul pentru calculator W.X.P., pentru care era necesară autorizarea titularului de drepturi, s-a considerat că nu s-a făcut dovada de netăgăduit că a aparţinut acestuia, depoziţiile martorilor B.G. şi B.M. confirmând că aparatul aparţine acesteia din urmă, şi că, în lipsa oricăror acte de provenienţă, fiind vorba despre un bun mobil, dubiul profită posesorului.
S-a mai arătat în decizia pronunţată de către Curte că nu a rezultat sub nicio formă, săvârşirea de către inculpat a infracţiunii prevăzută de dispoziţiilor art. 292 C. pen. din coroborarea certificatului constatator aflat dosarul de urmărire penală, cu declaraţia inculpatului dată în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 359/2004 aflată în dosarul de urmărire penală, nerezultând că aceasta (declaraţia) s-ar referi la existenţa avizului A.N.R.C, necesar pentru furnizarea de servicii de telecomunicaţii electronice destinate publicului.
În final, Curtea a stabilit că tribunalul a procedat corect şi în privinţa infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, apreciind în mod just că raportat la cuantumul prejudiciului cauzat statului, pe care deşi inculpatul a dorit să-l achite până la primul termen de judecată, nu a reuşit decât ulterior acestei date şi din motive obiective, ţinându-se cont şi de celelalte criterii prevăzute de dispoziţiilor art. 181 alin. (2) C. pen., se putea aplica celui învinuit o sancţiune administrativă.
Recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva Deciziei penale nr. 125 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti la 2 octombrie 2008 a fost admis prin Decizia penală nr. 1126 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la 27 martie 2009, în Dosarul nr. 1188/120/2007, fiind casate atât decizia atacată, cât şi Sentinţa penală nr. 197 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa la 4 aprilie 2008, cauza fiind trimisă aceleiaşi instanţe de fond în vederea rejudecării.
S-a reţinut că numai printr-o gravă eroare de fapt, prima instanţă, iar ulterior şi instanţa de apel au ajuns la soluţia achitării inculpatului, motivat de împrejurarea că faptelor le-ar fi lipsit gradul de pericol social propriu unor infracţiuni şi că ar fi fost suficientă aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ, prin conţinutul lor concret acestea având gradul de pericol social cerut pentru a întruni elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care el a fost trimis în judecată.
Mai mult, s-a considerat că este necesară schimbarea încadrării juridice a uneia dintre fapte, din infracţiunea prevăzută de dispoziţiilor art. 1396 alin. (2) în infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 1396 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 8/1996, pedepsită mai grav, în considerarea caracterului său comercial.
La reluarea judecăţii, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 15 mai 2009, sub nr. 1188,1/120/2007.
După îndeplinirea cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 322 C. proc. pen., în conformitate cu dispoziţiile art. 323 C. proc. pen., s-a procedat la ascultarea inculpatului care a precizat că fonogramele, viodeofonogramele şi programele pentru calculator care au fost găsite în domiciliul său, care corespunde punctului de lucru al SC V.C. SRL Pucioasa, nu erau destinate publicului, reprezentând bunurile sale personale (găsite în dormitorul său), adăugând că nu este adevărat că ar fi dezvoltat în Pucioasa o reţea de furnizare servicii internet care exista deja şi că nu-şi aduce aminte dacă a fost întrebat despre existenţa vreunei autorizaţii provenind de la A.N.R.C. şi nici dacă a declarat Oficiului Registrului Comerţului Dâmboviţa că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea activităţilor de telecomunicaţii.
A mai arătat inculpatul că în baza unor contracte încheiate cu persoane fizice a încasat sume de bani pentru serviciile de internet prestate, aproximativ câte 20 RON lunar, în această situaţie aflându-se 10 - 15 persoane cărora nu le-a eliberat facturi şi chitanţe, pentru alte 17 - eliberând aceste documente, care au fost înregistrate în evidenţele contabile ale SC V.C. SRL Pucioasa, cu menţiunea că a afectat acestor activităţi doar balconul apartamentului pe care îl ocupa şi îl ocupă şi în prezent.
În luna februarie a anului 2006 a intrat în posesia unei autorizaţii emisă de către A.N.R.C. pentru care nu a trebuit să aloce nicio sumă de bani.
Unul dintre cele trei calculatoare ridicate cu ocazia percheziţiei, găsit în dormitorul său, nu-i aparţine, fiind proprietatea vecinei sale B.M., care i-l lăsase cu o zi înaintea celei în care a fost efectuată percheziţia, pentru a fi verificat în vederea legării la reţeaua internet, necunoscând persoana care a instalat pe calculator programul W..
Pentru programele identificate în celelalte două calculatoare, care-i aparţin, nu avea nevoie de licenţă.
În finalul declaraţiei inculpatul a evidenţiat că nu ştie dacă cele 120 de CD-uri găsite în dormitorul său, foarte vechi, pot fi apreciate ca fiind produse pirat şi că singurul obiect de activitate al societăţii era furnizarea unor servicii de internet.
Au fost de asemenea, audiaţi martorii D.C., D.F. M., P.M.C., A.M.V., O.D., M.C.E., T.A.I. şi G.A.G. (prin comisie rogatorie), care şi-au menţinut declaraţiile date anterior la urmărirea penală şi la prima judecată în faţa instanţei de fond.
Cu adresa din 30 aprilie 2010 Cabinetul Individual de insolvenţă C.G. a comunicat tribunalului că prin încheierea din 11 februarie 2009 dispusă în Dosarul nr. 4112/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti (înaintată prin aceeaşi adresă), s-a constatat că lichidatorul C.G. a încheiat toate operaţiunile lichidării, hotărând radierea R.O.A.C.T., cu sediul în Bucureşti, din Registrul Special al Asociaţiilor şi Fundaţiilor aflat la grefa acestei instanţe.
Examinând probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că în calitate de administrator al SC V.C. SRL Pucioasa, potrivit obiectului de activitate al acesteia, inculpatul a furnizat mai multor persoane fizice din localitatea Pucioasa servicii de internet, în perioada septembrie 2005 - ianuarie 2006, înscrisurile ridicate de la punctul de lucru al societăţii (situat în acelaşi apartament din Pucioasa, în care el domiciliază), evidenţiind că a încasat în numele SC V.C. SRL Pucioasa, fără să fie evidenţiate în registrele contabile suma de 1.040 RON în luna noiembrie a anului 2005 şi suma de 1.185 RON în luna decembrie a anului 2005, fără să emită facturi fiscale şi fără să calculeze impozitul pe profit datorat statului, în sumă de 356 RON.
În declaraţia dată la 20 iunie 2007 în Dosarul nr. 1188/120/2007 al Tribunalului Dâmboviţa, inculpatul a recunoscut că a desfăşurat activităţi de telecomunicaţii pe raza localităţii Pucioasa, încasând sume de bani de la persoane fizice pentru serviciile prestate, fără să întocmească facturi fiscale şi fără să înregistreze aceste operaţii în evidenţele contabile ale societăţii, neplătind nici impozitele datorate pentru veniturile dobândite astfel, pe o perioadă de două luni noiembrie - decembrie 2005, preţul abonamentelor crescând de la 20 la 30 RON, situaţie rezultată din nota de constatare întocmită de către D.G.F.P. Dâmboviţa.
Fapta inculpatului de a încasa sumele de bani menţionate mai sus în numele societăţii, pentru serviciile prestate unor persoane fizice (furnizare servicii internet) fără a emite documente fiscale şi fără a le înregistra în evidenţa contabilă a SC V.C. SRL Pucioasa şi de a nu calcula, evidenţia şi achita impozitul pe veniturile obţinute, s-a considerat că realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Este adevărat că la 25 ianuarie 2007 inculpatul s-a adresat D.G.F.P. Dâmboviţa cu o cerere înregistrată, prin care îşi manifesta disponibilitatea de a achita prejudiciul cauzat statului în sumă de 356 RON, în condiţiile în care îi va fi indicat contul în care trebuie să plătească această sumă, rămasă însă fără răspuns până la primul termen de judecată care a fost fixat la 27 martie 2007.
Disponibilitatea sa a fost apreciată ca neechivalând însă cu situaţia reglementată prin dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, care se asociază unei cauze de înlocuire a răspunderii penale, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de textul citat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie considerând, pe de altă parte, că prin conţinutul său concret şi prin gradul de pericol social pe care îl prezintă, inculpatul încălcând legea de mai multe ori şi în modalităţi diferite, fapta supusă analizei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de dispoziţiilor art. 9 alin. (1) pct. b din Legea nr. 241/2005.
În legătură cu infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 292 C. pen., tribunalul a constatat că la 16 noiembrie 2005 inculpatul S.P.B. s-a adresat cu o cerere Oficiului Registrului Comerţului Dâmboviţa, prin care solicită extinderea obiectului de activitate al SC V.C. SRL Pucioasa şi pentru codurile C.A.E.N. nr. 640 şi nr. 9272 reprezentând activităţi de telecomunicaţii şi alte activităţi recreative, declarând că deţine toate autorizaţiile specifice.
În acest context, O.R.C. Dâmboviţa a emis la 18 noiembrie 2005 şi a eliberat la 21 noiembrie 2005, certificatul constatator, iar SC V.C. SRL a înregistrat cererea de funcţionare pentru activităţi de telecomunicaţii pentru spaţiul care coincide cu locuinţa inculpatului (ca punct de lucru), separat pentru fiecare autoritate în parte.
După obţinerea certificatului constatator, inculpatul a încheiat în calitate de beneficiar un contract cu SC M. S.R.L pentru furnizare servicii internet.
Potrivit relaţiilor comunicate de către A.N.R.C cu adresa din 10 martie 2006, persoana care urmează să furnizeze servicii de telecomunicaţii electronice destinate publicului, altele decât telefonie şi linii închiriate, categorie din care face parte şi serviciul de acces la internet, are obligaţia să notifice A.N.R.C. desfăşurarea unor astfel de activităţi.
O astfel de notificare a fost realizată de către inculpat abia la 17 ianuarie 2006, dată până la care, potrivit conţinutului aceloraşi relaţii, nu a avut calitatea de furnizor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice.
Din datele care preced rezultă că adresându-se O.R.C. Dâmboviţa, inculpatul a declarat în mod nereal că îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea activităţilor de telecomunicaţii, deşi nu era autorizat de către A.N.R.C.
Contrar apărărilor formulate, inculpatul a semnat o declaraţie, pe care a dat-o pe proprie răspundere, că deţine toate autorizaţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea activităţii de telecomunicaţii şi alte activităţi recreative.
El se afla într-adevăr, în posesia autorizaţiilor sanitară, sanitar-veterinară pentru protecţia muncii, protecţia mediului şi pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, însă pentru derularea unor activităţi de telecomunicaţii era obligat să notifice intenţia de a le desfăşura A.N.R.C. aşa încât, chiar dacă declaraţia a fost dată în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 359/2004, aceasta nu-l exonerează de răspundere pentru comiterea faptei prevăzută de dispoziţiile art. 292 C. pen.
Obligaţia sa, cerută de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2002, modificată, era aceea de a face notificarea anterior declaraţiei completată la O.R.C. Dâmboviţa, una dintre activităţile pe care urma să o desfăşoare - furnizarea serviciilor de tip internet către clienţi, necesitând un astfel de aviz, nimănui nefiindu-i permis să invoce necunoaşterea legii.
De altfel, la prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul a recunoscut că a comis infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 292 C. pen.
Fapta inculpatului de a declara O.R.C. Dâmboviţa în mod nereal, că îndeplineşte condiţiile legale pentru desfăşurarea activităţilor de telecomunicaţii, cu toate că nu era autorizat de către A.N.R.C., s-a considerat că realizează elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de dispoziţiile art. 292 C. pen., text de lege în baza căruia i-a fost angajată răspunderea penală.
În mod neechivoc, prin raportul de constatare tehnico-ştiinţific întocmit de către O.R.D.A. s-a stabilit că pe hard-disk-ul marca M. se afla instalat sistemul de operare W.X.P., fiind evidenţiate fişiere şi foldere personalizate ale inculpatului, deşi acesta a susţinut constant că unitatea centrală respectivă, ridicată la percheziţia domiciliară efectuată la 17 ianuarie 2006 aparţine unei vecine din Pucioasa.
Apărările inculpatului, potrivit cărora nu-i aparţinea lui unitatea centrală a calculatorului în discuţie, nu au fost primite, cu atât mai mult cu cât, dacă acest obiect îi fusese dat doar cu o zi înaintea celei în care a fost efectuată percheziţia, nu poate fi explicată existenţa fişierelor şi a folderelor personalizate care necesită pentru instalare o anumită perioadă de timp.
Pe de altă parte, în declaraţia dată în primul ciclu procesual în faţa instanţei, inculpatul a susţinut că acest calculator este al unei vecine "pe care nu o poate identifica", cu care a încercat o probă de legare la reţeaua de internet.
La rândul său, B.M. a relatat că a adus unitatea centrală găsită la percheziţie în dormitorul inculpatului din Italia, monitorul fiind oprit la controlul efectuat în vama Borş, aspecte nedovedite de altfel şi că a dat-o inculpatului la începutul lunii ianuarie 2006 (contrazicând afirmaţiile lui S.P.B., că l-a primit cu o zi înaintea percheziţiei), pentru care însă, nu deţine nici un document care să-i ateste dreptul de proprietate.
Inculpatul s-a mai apărat, arătând că obiectul în discuţie a fost identificat în dormitor, iar nu în balconul apartamentului, numai acest din urmă spaţiu având afectaţiunea de punct de lucru al SC V.C. SRL
Susţinerea a fost apreciată ca fiind nereală, deoarece actul adiţional nr. 1 la contractul de comodat, din 1 noiembrie 2005, prin care comodanţii S.P.B. şi S.E., dădeau în folosinţă gratuită comodatarei SC V.C. SRL suprafaţa de 6,68 mp - anexă balcon închis cu destinaţia de punct de lucru, nu a fost înregistrat la O.R.C. Dâmboviţa, pentru a produce efecte juridice şi faţă de terţi.
Din examinarea certificatului constatator emis de către O.R.C. Dâmboviţa a rezultat că "s-a înregistrat declaraţia pe propria răspundere, conform căreia firma SC V.C. SRL îndeplineşte condiţiile de funcţionare specifice pentru fiecare autoritate publică, în privinţa activităţilor declarate încadrate în clasa C.A.E.N. - 6420 telecomunicaţii şi 9272 alte activităţi recreative, cu sediul secundar în Pucioasa, (punct de lucru), prin încheierea nr. 4067 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa la 17 noiembrie 2005, în Dosarul nr. 3803/2005, dispunându-se înregistrarea datelor din declaraţia tip pe proprie răspundere în registrul comerţului şi publicarea în M. Of. al României - partea a IV-a a actului modificator - Act Adiţional nr. 1771 din 14 noiembrie 2005.
Actul adiţional la statutul societăţii, înregistrat la O.R.C. Dâmboviţa sub nr. 1771 la 14 noiembrie 2005 (aflat la dosarul de urmărire penală) a dovedit că punctul de lucru nou înfiinţat se află în Pucioasa.
Pentru programul W.X.P., conţinut de hard disk-ul marca M. (instalat, stocat) era necesară autorizarea titularului de drepturi, în acest sens inculpatul fiind obligat să deţină licenţă însoţită de facturi de achiziţie corespunzătoare.
De subliniat că la efectuarea percheziţiei la domiciliul inculpatului situat în Pucioasa, de către lucrători din I.P.J. Dâmboviţa la 17 ianuarie 2006 în baza autorizaţiei emisă de către Tribunalul Dâmboviţa la aceeaşi dată, acesta nu a făcut menţiunea că punctul de lucru al SC V.C. SRL situat la această adresă se află localizat exclusiv în balconul apartamentului, menţiune care lipseşte şi din declaraţia dată la 20 ianuarie 2006.
În cuprinsul acestei declaraţii inculpatul a subliniat că s-a adresat A.N.R.C şi anterior datei percheziţiei, fiindu-i returnată cererea de autorizare a activităţii de telecomunicaţii motivat de faptul că nu avea documente în original, ştampilă etc., apărând astfel explicit confecţionarea actului adiţional nr. 1 la contractul de comodat din 1 noiembrie 2005 pro causa, pentru probarea afirmaţiei că unitatea centrală descoperită în dormitorul inculpatului ar aparţine altei persoane.
Considerând că dovezile prezentate de către inculpat, în cele ce preced, nu sunt relevante sub aspectele care interesează în cauză, tribunalul a reţinut comiterea de către acesta a infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 1399 din Legea nr. 8/1996, constând în reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a programului pentru calculator W.X.P. în modalitatea instalării/stocării, fiind îndeplinite elementele constitutive pe care aceasta le conţine, care va atrage răspunderea sa penală.
Inculpatul a mai fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 1396 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în legătură cu care prin decizia pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit ca instanţa de fond să pună în discuţia părţilor şi a procurorului schimbarea încadrării ei juridice în infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 1396 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 8/1996, dat fiind caracterul comercial al operaţiunilor în discuţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1396 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, "constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani, sau cu amendă de la 2.000 RON la 20.000 RON, oferirea, distribuirea, deţinerea ori depozitarea sau transportul, în scopul distribuirii, de mărfuri pirat, precum şi deţinerea acestora în scopul utilizării prin comunicare publică la punctele de lucru ale persoanelor juridice", însă niciuna dintre modalităţile normative enumerate nu a fost regăsită în cauză, nefiind administrate dovezi care să le susţină.
Tribunalul a considerat că nu există nicio probă care să ateste că produsele pirat identificate la punctul de lucru al SC V.C. SRL (videofonograme, fonograme şi produse soft) au fost oferite, distribuite, deţinute sau depozitate în vederea distribuirii - altor persoane, niciunul dintre martorii audiaţi în cauză nedeclarând în acest sens.
Totodată, nu a putut susţine că deţinerea mărfurilor pirat de către inculpat s-a făcut în scopul utilizării prin comunicare publică, la punctele de lucru ale persoanelor juridice.
În mod greşit în cuprinsul referatului de trimitere a urmăririi penale şi în cuprinsul rechizitoriului se menţionează că S.P.B. a deţinut mărfuri pirat în scopul distribuirii - invocându-se anexele la procesul-verbal de constatare tehnico-ştiinţifică, în care nu se regăsesc argumente care să pledeze pentru o astfel de situaţie.
Pe anexele la raport figurează titlurile fişierelor reprezentând opere audiovizuale, sonore şi titlurile programelor pentru calculator conţinute de CD-urile ridicate de la punctul de lucru al SC V.C. SRL şi titlurile celor 459 de fişiere cu extensia 11 mp 3" găsite pe cele două partiţii ale hard disk-ului marca M..
În adresa din 27 aprilie 2006, emisă de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, s-a specificat că în situaţia în care se va constata că inculpatul a oferit, distribuit sau deţinut în scopul distribuirii/comercializării mărfuri pirat, fapta săvârşită poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută şi sancţionată de art. 1396 alin. (2) sau de art. 1396alin. (3) din Legea nr. 8/1996, fiind reproduse astfel doar situaţii ipotetice.
Către aceeaşi concluzie, a inexistenţei infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 1396alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în cea de-a doua modalitate normativă prevăzută, converg şi relaţiile comunicate de către U.P.F.R. sub nr. 2796, la 1 iunie 2006.
Ipoteza luată în calcul de către U.P.F.R. - pentru a-şi formula pretenţiile civile - este aceea că SC V.C. SRL deţine "o sală de internet" în care ar fi fost prezentate (comunicate către public fără autorizaţie), înregistrări sonore ale unor producători şi că aceasta este "utilizator de fonograme publicate în scop comercial în spaţiul sălii de internet, fără autorizaţie eliberată de U.P.F.R.".
Conţinutul aceloraşi relaţii relevă că "remuneraţia datorată de sala de internet producătorilor pentru comunicarea programelor publicate în scop comercial, se constituie dintr-o sumă fixă stabilită în funcţie de suprafaţa unităţii (mp) în care are loc comunicarea publică şi de data de la care desfăşoară o astfel de activitate.
În speţă, s-a configurat doar situaţia că la punctul de lucru al SC V.C. SRL au fost descoperite produse pirat, nu şi aceea că acestea au fost utilizate prin comunicare publică. Chiar dacă operele sonore care sunt stocate pe CD-urile pirat ar fi identice cu cele identificate pe partiţiile hard discului M., ceea ce nu s-a demonstrat în nici un mod, nu există nicio dovadă că acestea din urmă au fost accesate de public (fiind folosite exclusiv pentru interesul personal al inculpatului).
S-a mai constatat că, în cuprinsul acţiunii de sesizare a instanţei se face trimitere la "depistarea la punctul de lucru al SC V.C. SRL - fonograme şi videofonograme fără licenţă", faptă pentru care inculpatul n-a fost trimis în judecată, neprobându-se că unele dintre ele au putut fi accesate de către abonaţi.
Tribunalul a mai apreciat că inculpatul nu a comis nici infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 1398 din Legea nr. 8/1996, care constă în "punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau prin alte reţele de calculatoare, fără consimţământul titularilor de drepturi, a operelor ori a produselor producătoare de drepturi conexe sau de drepturi sui-generis ale fabricanţilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, astfel încât publicul să le poată accesa în orice loc sau în orice moment ales în mod individual".
Pentru stabilirea vinovăţiei inculpatului în desfăşurarea unor activităţi de genul celor enumerate mai sus, prin rechizitoriu au fost invocate depoziţiile martorilor D.R.C., N.G.M. şi A.M.V., care ar fi susţinut că "au avut acces la opere videofonograme, fonograme şi produse soft prin intermediul reţelei internet, pe care acesta a dezvoltat-o şi administrat-o".
De observat că martorii nominalizaţi au făcut la urmărirea penală referiri de genul "am avut acces prin reţeaua internet la muzică, filme şi jocuri, dintre care o parte au fost descărcate în calculatoarele proprii", însă tribunalul a apreciat că simpla trimitere la numele unor filme şi jocuri, fără a fi verificată corespondenţa dintre acestea şi cele identificate în fişierele găsite pe cele două partiţii ale hard disk-ului marca M. ridicat de la inculpat, care s-ar fi putut realiza doar prin percheziţionarea sistemelor informatice ale clienţilor SC V.C. SRL, este absolut insuficientă pentru a se proba vinovăţia inculpatului, orice dubiu profitând acestuia, cu atât mai mult, cu cât în instanţă martorii nu au mai susţinut din acest punct de vedere declaraţiile date la urmărirea penală.
Prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de către O.R.D.A. nu s-a probat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 1398 din Legea nr. 8/1996, iar declaraţiile martorilor invocaţi în cuprinsul rechizitoriului nu se coroborează cu nicio altă probă, în condiţiile în care inculpatul a negat în mod constant că ar fi desfăşurat astfel de activităţi, situaţie în care nu se poate susţine că ele pot servi la aflarea adevărului, la aceasta opunându-se dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen.
La individualizarea pedepselor au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen. - dispoziţiile părţii generale a codului, limitele de pedepse fixate în partea specială, dar şi în normele incriminatoare ale legilor speciale amintite mai sus, gradul de pericol social al faptelor, persoana inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea sa penală.
Prin prisma faptului că anterior comiterii faptelor inculpatul a avut o conduită bună, prezentându-se constant la organul de urmărire penală şi în faţa instanţei şi recunoscând în mare parte, activitatea infracţională desfăşurată, tribunalul a reţinut în favoarea sa circumstanţele atenuante.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi inculpatul S.P.B..
În motivarea scrisă a căii de atac procurorul a arătat că hotărârea este nelegală şi netemeinică, deoarece art. 1396 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu cere ca şi condiţie în cazul deţinerii de mărfuri pirat o distribuţie efectivă a acestora sau o comunicare publică cu caracter civil sau comercial, ci doar ca deţinerea să fie în acest scop. Distribuirea sau comunicarea efectivă nu este deci decât cea mai bună modalitate sau mijloc de probă pentru a dovedi scopul deţinerii şi nu o condiţie de incriminare.
S-a mai susţinut că potrivit art. 1396 alin. (10) din lege, scopul comercial se prezumă dacă marfa pirat este identificată la sediul firmei ori punctul de lucru, în anexele acestora sau în mijlocul de transport utilizate de operatorul economic ce are ca obiect de activitate reproducerea, distribuirea, închirierea, depozitarea sau transportul de produse pirat purtătoare de drepturi de autor sau drepturi conexe.
S-a apreciat că în mod greşit instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada că mărfurile pirat deţinute nu au făcut obiectul comunicării efective către clienţi, de vreme ce legea nu cere decât existenţa acestui scop şi nu realizarea lui efectivă. Existenţa scopului, respectiv comunicarea publică cu caracter comercial rezultă, pe de o parte, din confirmarea de către clienţi, că au avut acces la astfel de produse, fiind fără relevanţă dacă sunt cele găsite la constatare sau altele de acelaşi fel, precum şi din caracterul prezumat, prevăzut de alin. (10) şi din faptul că produsele erau apte a face obiectul activităţii comerciale practicată de inculpat prin societatea comercială administrată.
Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 1398 din Legea nr. 8/1996 ipoteza reţinută în rechizitoriu este cea a punerii la dispoziţia publicului prin internet sau prin alte reţele de calculatoare, de produse pirat, fără consimţământul titularului de drepturi conexe. În mod greşit instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada prin procedeul percheziţiei informatice a identităţii dintre produsele pirat deţinute la constatare şi cele la care martori clienţi fac referire. Se ignoră astfel declaraţiile martorilor şi faptul că inculpatul nu a făcut dovada deţinerii cu licenţă a altor produse în afara celor şase reţinute, acestea fiind fie neînregistrate, fie defecte.
S-a solicitat desfiinţarea în parte a hotărârii atacate şi condamnarea inculpatului pentru cele două infracţiuni menţionate.
În motivarea scrisă a apelului, inculpatul a arătat că, în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, neplata impozitului nu s-a datorat decât neglijenţei, ori legea cere ca infracţiunea să fie comisă cu intenţie. Neplata sumei cu titlu de impozit era datorată refuzului autorităţilor, adică D.G.F.P. Dâmboviţa, de a încasa această sumă la momentul prezentării sale la ghişeu, pe motiv că nu se cunoaşte contul aferent acestei sume. Prin cererea înregistrată în 25 ianuarie 2007 a solicitat să i se indice contul pentru plata impozitului dar nu a primit răspuns datorită faptului că D.G.F.P. îşi manifestase deja pretenţiile în cauza penală.
Acesta este şi motivul pentru care a plătit suma de 356 RON, ulterior primului termen de judecată. A solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 292 C. pen., inculpatul a solicitat să se aibă în vedere că angajamentul dat la ORC Dâmboviţa priveşte cunoaşterea şi respectarea legislaţiei în domeniu. Nu se face referire la autorizaţia A.N.R.C. despre care se afirmă în rechizitoriu. În relaţia cu A.N.R.C. nici nu se pune problema vreunei autorizaţii ci doar unei modificări din partea societăţii comerciale.
În legătură cu infracţiunea prevăzută de art. 1399 din Legea nr. 8/1996 inculpatul a arătat că activitatea societăţii se desfăşura în balconul apartamentului proprietate personală, iar tehnica de calcul necesară este reprezentată de cele două computere cu rol de server, identificate de organul de poliţie, respectiv hard-disk-ul marca M. şi hard-disk-ul marca W. Digital şi care, conform procesului verbal de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de ORDA nu conţin reproduse programe pentru calculator pentru care este necesar acordul titularilor de drepturi.
Infracţiunea pentru care a fost condamnat se bazează pe programele identificate în cel de-al treilea calculator, ce se afla în dormitorul personal, calculator care era de fapt proprietatea martorei B.M..
S-a mai susţinut de către apelantul inculpat că toate acuzaţiile parchetului sunt fondate pe constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată de către ORDA, însă analizarea acestor sisteme informatice s-a efectuat în lipsa unui mandat de percheziţie informatică, aşa cum prevede art. 56 din Legea nr. 161/2003.
S-a solicitat desfiinţarea sentinţei şi achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza a III-a din aceeaşi lege şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 1399 din Legea nr. 8/1996, în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen.
De asemenea, s-a solicitat respingerea acţiunii civile formulată de M.C., dar şi respingerea apelului procurorului, ca nefondat.
Prin Decizia penală nr. 106 din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi de inculpatul S.P.B. împotriva Sentinţei penale nr. 237 din 13 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.
A fost obligat inculpatul la 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de prim control judiciar a apreciat corect reţinută situaţia de fapt de instanţa de fond, vinovăţia inculpatului fiind dovedită.
A considerat că plata impozitului pe profit nu echivalează cu situaţia reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005.
De asemenea, achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 1398şi art. 1396 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 a fost în mod corect dispusă de instanţa de fond, faptele neexistând.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, aceasta a fost corect realizată, în funcţie de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.
Modalitatea de executare a pedepsei aleasă de instanţa de fond a fost apreciată ca răspunzând scopului pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.
De asemenea, latura civilă a fost considerată judicios soluţionată de instanţa de fond.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi inculpatul S.P.B..
În motivele de recurs scrise şi susţinute oral de către reprezentantul parchetului se critică hotărârile pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., solicitându-se condamnarea inculpatului.
Se arată că pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 1396alin. (2) din Legea nr. 8/1996, legea nu cere ca şi condiţie în cazul deţinerii de mărfuri pirat o distribuire efectivă a acestora sau o comunicare publică a acestora cu contract civil sau comercial, ci doar existenţa deţinerii cu acest scop. Astfel, scopul comercial este prezumat dacă marfa pirat este identificată la sediul, punctele de lucru, în anexele acestora sau la mijloacele de transport utilizate de operatorii economici ce au în obiectul de activitate reproducerea, distribuirea, închirierea, depozitarea sau transportul de produse pirat, purtătoare de drepturi de autor sau drepturi conexe.
Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 1398 din Legea nr. 8/1996, se apreciază că în mod nejustificat s-a dispus achitarea inculpatului, fiind înlăturate greşit declaraţiile martorilor D.R., N.G. şi A.M.V., care au învederat că "au avut acces la opere videofonograme, fonograme şi produse soft prin intermediul reţelei internet, pe care acesta a dezvoltat-o şi administrat-o".
Inculpatul, în motivele de recurs, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., arătând că în mod greşit a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, deoarece neplata impozitului pentru sumele încasate nu s-a datorat intenţiei de a frauda sistemul fiscal, ci doar neglijenţei, pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 C. pen., întrucât angajamentul dat în faţa O.R.C. Dâmboviţa privea cunoaşterea şi respectarea legislaţiei din domeniile sanitar, sanitar-veterinar, protecţia muncii, protecţia mediului, prevenirea şi stingerea incendiilor, cât şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 1399 din Legea nr. 8/1996. Inculpatul învederează că analizarea sistemelor informatice s-a făcut în lipsa unui mandat de percheziţie informatică, aşa cum prevede art. 56 din Legea nr. 161/2003, fapt ce face ineficient procesul-verbal de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de O.R.D.A. din 8 aprilie 2006.
Inculpatul a solicitata casarea hotărârilor pronunţate, achitarea sa, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. (pentru art. 292 C. pen.), în baza art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005 (pentru art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005), art. 10 lit. d) C. proc. pen. (pentru art. 1399 din Legea nr. 8/1996) şi respingerea acţiunii civile formulate de M.C..
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile declarate în cauză, le consideră nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti
Susţinerile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti privind greşita achitare a inculpatului S.P.B. pentru infracţiunile prevăzute de art. 1396alin. (2) şi art. 1398 din Legea nr. 8/1996 sunt nefondate, în mod temeinic cele două instanţe de apel şi de fond au dispus achitarea pentru aceste două infracţiuni.
Elementele constitutive ale laturii obiective ale infracţiunii prevăzute de art. 1396alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care constau în oferirea, distribuirea, depozitarea sau transportul, în scopul distribuirii de mărfuri pirat ori deţinerea acestora în scopul utilizării prin comunicare publică, nu sunt întrunite.
Aşa cum rezultă din probele dosarului, produsele pirat găsite şi identificate la punctul de lucru al firmei SC V.C. SRL nu erau oferite, distribuite, deţinute sau depozitate de către inculpat în vederea distribuirii altor persoane.
Deşi se invocă în recursul parchetului dispoziţiile art. 1396 alin. (10) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora nu se cere ca şi condiţie distribuirea efectivă a mărfurilor pirat, ci este suficientă doar deţinerea lor în acest scop, scopul comercial fiind prezumat dacă marfa pirat este identificată la sediul, la punctele de lucru, în anexele acestora sau în mijloacele de transport utilizate de operatorii economici care au în obiectul de activitate reproducerea, distribuirea, închirierea, depozitarea sau transportul de produse purtătoare de drepturi de autor ori drepturi conexe, din probele dosarului, prezumţia instituită de dispoziţiile art. 1396 alin. (10) din Legea nr. 8/1996 a fost răsturnată prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, cât şi prin concluziile procesului-verbal de constatare tehnico-ştiinţifică.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 1398 din Legea nr. 8/1996, în mod corect s-a dispus achitarea inculpatului, nefăcându-se corespondenţa dintre filmele şi jocurile învederate de către martorii D.R., N.G. şi A.M. la care ar fi avut acces prin intermediul reţelei de internet pe care inculpatul a dezvoltat-o şi administrat-o şi cele identificate în fişierele găsite pe cele două părţi ale hard disk-ului marca M. ridicat de la inculpat, astfel încât dubiul profită acestuia (in dubio pro reo).
Astfel, simplele afirmaţii ale martorilor, necoroborate cu nici un alt mijloc de probă, nu pot sta la baza unei soluţii de condamnare, acest fapt fiind contrar dispoziţiilor prevăzute de art. 63 alin. (2) C. proc. pen.
Susţinerile parchetului că au fost înlăturate nejustificat aceste declaraţii sunt lipsite de consistenţă. Instanţa a apreciat justificat că nu pot sta la baza unei condamnări, atâta timp cât nu se coroborează şi cu alte probe administrate, probatoriul fiind insuficient pentru a se stabili cu certitudine vinovăţia inculpatului (Kostovski contra Olandei).
Dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. exclud o ordine de preferinţă, nefăcându-se distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia, aparţine sau de organul care le-a administrat. Dând sens şi dispoziţiilor art. 3 din C. proc. pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţele de fond şi apel au reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.
Faţă de aceste considerente, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Cu privire la recursul inculpatului S.P.B., Înalta Curte îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:
Înainte de a proceda la analiza apărărilor inculpatului S.P.B., instanţa face următoarele precizări:
Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Având în vedere apărarea formulata de inculpatul S.P.B. în cursul judecăţii, curtea reţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că: "principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligaţia de a arăta individului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie, în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu (plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988 Barbera Mesesegue şi Jabordo versus Spania).
Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei.
Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte sa creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Deşi inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, în stabilirea vinovăţiei sale s-a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, nu numai declaraţia sa.
Astfel, există o eroare gravă de fapt în sensul art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., atunci când situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea atacată, este contrară actelor şi probelor dosarului.
Pentru a fi reţinută, "eroarea gravă de fapt", trebuie să se constate că această eroare a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, adică greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o eventuală eroare în legătură cu condamnarea inculpatului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu a fost comisă o gravă eroare de fapt.
Conform art. 1 C. proc. pen., scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi.
Inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, cu privire la acest principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că "exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale (a se vedea Hotărârea nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).
Mai mult, aceeaşi Curte a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, "în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate (Hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror (a se vedea hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului E. versus Marea Britanie din 16 decembrie 1992).
Ca atare, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
"Dreptul să probeze lipsa de temeinicie" a probelor în acuzare, drept procesual recunoscut de lege acuzatului, nu presupune o contestare ori criticare a probelor de vinovăţie o interpretare personală a acestor probe, combaterea lor prin exprimarea unor opinii proprii.
Folosind expresia "are dreptul să probeze", legiuitorul a impus acuzatului, deopotrivă ca şi acuzării, obligaţia de a proba apărările sale, lipsa de temeinice a probelor în acuzare.
În consecinţă, în aplicarea principiului general înscris în art. 62 C. proc. pen., în cazul în care există probe de vinovăţie, lipsa de temeinicie a probelor în acuzare se probează tot cu probe, iar nu prin simpla negare a acestora prin interpretări proprii, deoarece potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. - aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Faţă de aceste considerente, rezultate din dispoziţiile legale care reglementează aflarea adevărului în procesul penal numai prin probe, Înalta Curte apreciază, pentru motivele care se vor arăta, insuficiente explicaţiile inculpatului cu privire la nevinovăţia sa pentru a proba "lipsa de temeinicie" a probelor în acuzare, cu atât mai mult cu cât nu au fost contestate sub aspectul legalităţii şi conţinutului în faza urmării penale.
Susţinerile inculpatului referitoare la greşita condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 1399 din Legea nr. 8/1996 raportat la locul în care se desfăşura activitatea societăţii (balconul apartamentului unde domiciliază cu familia), la faptul că a fost percheziţionat calculatorul personal şi acesta nu serveşte desfăşurării obiectului de activitate al societăţii, că nu există un mandat de percheziţie informatică sunt lipsite de consistenţă şi fără relevanţă probatorie.
Constituie infracţiune reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a programelor pentru calculator în oricare dintre următoarele modalităţi: instalare, stocare, rulare sau executare, afişare ori transmitere în reţea internă.
Susţinerile inculpatului nu influenţează cu nimic existenţa infracţiunii. Săvârşirea acesteia presupune existenţa unui program pentru calculator care se găseşte în perioada de protecţie. Prin reproducere neautorizată se înţelege realizarea fără consimţământul titularului de drept a uneia sau a mai multor copii pe sistemele de calcul a programelor pentru calculator. Reproducerea neautorizată se poate face prin instalare, stocare, rulare sau executare, afişare sau transmitere în reţea internă.
În mod corect au fost înlăturate apărările inculpatului în sensul că acest calculator i-ar fi aparţinut martorei B.M., având în vedere contradicţiile existente în declaraţiile celor doi.
În ceea ce priveşte lipsa autorizaţiei de percheziţie prevăzută de Legea nr. 161/2003, ea este acoperită, atâta timp cât inculpatul şi-a dat acordul privind efectuarea cercetării tehnico-ştiinţifice (raport de constatare preliminară aflat la dosarul urmărire penală).
În legătură cu infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen., Înalta Curte reţine că inculpatul, la 16 noiembrie 2005, a completat o cerere adresată O.R.C. Dâmboviţa, prin care a declarat nereal că îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea activităţii de telecomunicaţii, deşi nu era autorizat de A.N.R.C.
Respectiva declaraţie era dată pe proprie răspundere, deşi în art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 359/2004 prevedea existenţa unei notificări către A.N.R.C., prealabil cererii adresate O.R.C. De altfel, A.N.R.C. eliberează un aviz, iar societatea în cauză dobândeşte calitatea de furnizor de servicii de telecomunicaţii, respectiv acces internet.
Deşi inculpatul se afla în posesia autorizaţiilor sanitară, pentru protecţia muncii, protecţia mediului şi pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, pentru derularea unor activităţi de telecomunicaţii era obligat să notifice intenţia de a le desfăşura A.N.R.C. şi să obţină avizul acesteia, fapt care nu l-a făcut aşa încât, chiar dacă declaraţia a fost dată în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 359/2004, aceasta nu-l exonerează de răspundere penală pentru comiterea faptei prevăzută de art. 292 C. pen., atâta timp cât nu făcuse şi notificarea către A.N.R.C.
Obligaţia sa, conform art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 679/2002, modificată, era aceea de a face notificarea anterior declaraţiei completată la O.R.C. Dâmboviţa, deoarece furnizarea serviciilor tip internet către clienţi necesita un astfel de aviz, obligaţie nerespectată deşi, aşa cum rezultă din declaraţia sa, a învederat în mod nereal că îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege.
Fapta inculpatului de a încasa sume de bani în numele societăţii pentru serviciile prestate unor persoane fizice fără a emite documente fiscale şi fără a le înregistra în evidenţa contabilă a SC V.C. SRL Pucioasa şi de a nu calcula, evidenţia şi achita impozitul pe veniturile obţinute, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Inculpatul, în motivele de recurs, a susţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, întrucât nu a putut achita suma de 356 RON anterior primului termen de judecată, fixat la 27 martie 2010, datorită refuzului autorităţilor, în speţă D.G.F.P. Dâmboviţa, de a încasa această sumă în momentul prezentării inculpatului la ghişeu, pe considerentul că nu se cunoaşte contul aferent al acestei sume.
Susţinerile inculpatului sunt dovedite de actele existente în cauză, însă situaţia reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005 nu este echivalentă celor învederate de către acesta.
Astfel, condamnarea inculpatului s-a făcut pe baza unor dovezi convingătoare de vinovăţie, neputându-se vorbi de constatarea încălcării art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 66 C. proc. pen. care reglementează prezumţia de nevinovăţie, garanţie specifică a unui proces echitabil, recunoscută persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.
Pentru aceste considerente, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul inculpatului S.P.B..
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi de inculpatul S.P.B. împotriva Deciziei penale nr. 106 din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 mai 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3294/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3607/2011. Penal → |
|---|
