ICCJ. Decizia nr. 2209/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2209/2011
Dosar nr. 4429/1/2011
Şedinţa publică din 30 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 30 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 160/b raportat la art. 300/2 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpaţilor P.A. arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 13/UP din 1 mai 2010 emis de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. 3121/87/2010 şi S.L. arestată în baza mandatului de arestare preventivă nr. 12/UP din 1 mai 2010 emis de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. 3121/87/2010, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestora în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică prin sentimentul de insecuritate pe care l-ar provoca în rândul societăţii civile, raportat la natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina şi modalitatea concretă şi organizată de a acţiona.
Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că în raport de stadiul procesual al cauzei, arestarea preventivă a inculpaţilor este necesară pentru a asigura buna desfăşurare a judecăţii şi că durata acesteia nu depăşeşte limitele unui termen rezonabil.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul P.A. şi a solicitat revocarea măsurii arestării preventive arătând ca nu mai subzista temeiurile avute in vedere la luarea măsurii arestării preventive, nu prezintă un pericol concret.
A mai solicitat punerea in libertate si înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitate, fata de dispoziţiile art. 139 si art. 145 C. proc. pen.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul P.A. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin sentinţa penală nr. 146 din data de 28 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia penală, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea 143/2000, cu aplicarea art. 74-76 C. pen., au fost condamnaţi inculpaţii P.A. şi S.L., la câte o pedeapsă de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare, pentru fiecare inculpat.
Au fost interzise inculpaţilor P.A. şi S.L. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. e) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
A fost menţinută arestarea preventivă a inculpaţilor şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a computat din pedepsele aplicate durata prevenţiei (reţinere şi arestare preventivă) de la 30 aprilie 2010 la zi, respectiv 28 decembrie 2010, pentru fiecare inculpat.
Prin aceeaşi sentinţă penală, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 74-76 C. pen., au fost condamnaţi inculpaţii L.V., C.D.C., B.D. şi S.P., la câte o pedeapsă de 4 luni închisoare, pentru fiecare inculpat.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate fiecărui inculpat şi în baza art. 82 C. pen., s-a fixat termen de încercare pe o perioadă de 2 ani şi 4 luni, pentru fiecare inculpat.
S-a atras atenţia fiecărui inculpat asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpaţilor drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii pentru fiecare inculpat. În baza art. 118 C. pen., coroborat cu art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea de la inculpaţii P.A. şi S.L. a drogurilor găsite la locuinţa celor 2 inculpaţi 6,24 grame cannabis, 8 comprimate metadonă, a două mini cântare electronice şi a unui dispozitiv de mărunţit marijuana. În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea sumelor de bani găsite la domiciliul inculpaţilor P.A. şi S.L., respectiv 270 Euro, 28 dolari SUA şi 630 lei. S-a dispus restituirea către cei 2 inculpaţi a celor 23 comprimate care nu conţin substanţe stupefiante sau psihotrope. A fost obligat fiecare inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de inculpatul P.A. în conformitate cu dispoziţiile legale, instanţa, în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel, a dispus menţinerea măsurii arestări preventive a inculpatului.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului P.A. se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată până în prezent, Curtea constată că în cauză, există, aşadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârşit faptele ce i se reţin în sarcină.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 este sancţionată cu pedeapsă ce depăşeşte limita arătată.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru infracţiunea caracterizată de un grad ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse, impune menţinerea detenţiei provizorii.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de droguri poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptei, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a acţionat.
În cauza de faţă, stabilirea pericolului social al faptei şi persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficienţă existenţa unor probe ce justifică bănuiala puternică şi legitimă că a comis infracţiunea în formă continuată, pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv – are în vedere gravitatea faptei, împrejurările în care a fost comisă, importanţa valorilor puse în pericol, rezonanţa faptelor.
În ceea ce priveşte cererea recurentului inculpat de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, Curtea constată că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 139 alin. (1) C. proc. pen. faţă de considerentele expuse mai sus, de circumstanţele cauzei în acest stadiu procesual, faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpat şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiei penale formulate împotriva acestuia şi cu scopul urmărit, astfel că a apreciat că cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive nu este întemeiată în acest moment procesual.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul P.A., cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A. împotriva încheierii din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 3121/87/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2208/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2210/2011. Penal → |
|---|
