ICCJ. Decizia nr. 2697/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2697/2011
Dosar nr. 5723/1/2011
Şedinţa publică din 12 iulie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 75 din 1 iulie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 160/8a C. proc. pen., a respins ca nefondată cererea de liberare sub control judiciar formulată de către inculpatul S.A.C., în prezent arestat şi deţinut în Penitenciarul Gherla.
În baza art. 160/b, raportat la art. 300/2 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului S.A.C., constatând că nu se poate acorda liberarea provizorie sub control judiciar atâta timp cât lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, deoarece în acest caz sunt excluse garanţiile de ordin personal, faţă de dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.
A constatat instanţa că subzistă şi în prezent condiţiile reglementate de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul prevede o pedeapsă a închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică, pericol care rezidă din natura şi gravitatea infracţiunii comise, urmările acestora şi rezonanţa socială negativă produsă în comunitate raportat şi la persoana inculpatului care în virtutea profesiei pe care o îndeplinea – cea de avocat - avea obligaţia de a asigura respectarea legii şi de a preveni comiterea infracţiunilor, tocmai printr-o asigurare a asistenţei juridice corespunzătoare şi în limitele conferite de dispoziţiile legale, astfel a apreciat că sunt neconcludente susţinerile inculpatului în sensul că nu ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
De asemenea, a constatat că nici cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara nu este oportună raportat la cele expuse mai sus, precum şi la disp. art. 139 C. proc. pen.
Împotriva încheierii nr. 75 din 1 iulie 2011 a Curţii de Apel Cluj, a declarat recurs inculpatul S.A.C. şi a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii, arătând că încheierea pronunţată este nelegală si netemeinică, deoarece in mod greşit s-a reţinut ca nu prezintă garanţii. Faţa de art. 23 din Constituţia României, a arătat ca este arestat de mai mult de 3 luni si temeiurile care au stat la luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat. A mai susţinut ca la data de 19 iulie se va lua in examinare in şedinţa din Consiliul Baroului cererea inculpatului de suspendare din profesia de avocat.
A mai solicitat sa se constate nulitatea actului de sesizare si întrucât nu a fost respectată procedura flagrantului a solicitat şi revocarea măsurii arestării preventive pe considerentul de nulitate absoluta.
A solicitat sa se aibă in vedere si nelegalitatea încheierii atacate întrucât infracţiunea a fost constatată prin proces verbal la orele 12,40 iar sesizarea instanţei a fost făcuta la 3 mai 2011 orele 14. De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 458 C. proc. pen. a arătat că mandatul de arestare preventivă trebuia emis pentru o perioada de 10 zile si nu pentru 30 de zile.
In baza art. 139 C. proc. pen. a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu una dintre măsurile preventive prevăzută de art. 136 C. proc. pen. arătând ca inculpatul nu prezintă un pericol pentru ordinea publică.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul S.A.C. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj din data de 23 mai 2011, inculpatul S.A.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, ce constă în esenţă, că în perioada februarie – aprilie 2011 a pretins de la denunţătoarele M.D.C. şi D.E. suma totală de 10.000. de Euro, sumă pe care a primit-o efectiv la data de 2 mai 2011, pentru ca, prin influenţa de care se prevala că se bucură asupra magistraţilor de la Î.C.C.J. să obţină soţilor denunţătoarelor, pronunţarea unei soluţii favorabile în dosarul penal nr. 1945/1/2011 în care aceştia sunt cercetaţi pentru comiterea unor infracţiuni de crimă organizată.
Înalta Curte apreciază că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) si (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă şi reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanţia pe care o oferă persoana inculpatului şi obligaţiile ce se impun la liberare de către instanţă. De asemenea, instanţa de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive şi să aibă în vedere toate circumstanţele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Înalta Curte constată că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului SD.A.C. este o infracţiune de corupţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului este admisibilă.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii deşi nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia a depăşit o limită rezonabilă.
Raportându-ne la datele speţei, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există „date", în accepţiunea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte că inculpatul S.A.C. va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanţele cauzei în acest stadiu procesual, faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpat şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiei penale formulate împotriva acestuia şi cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se ţină cont şi să se facă o relaţionare între circumstanţele reale ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpatului, respectiv să se ţină cont de rezultatul infracţiunii, de lezarea gravă a relaţiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes public, a infracţiunilor de corupţie.
Garanţiile de ordin personal( nu are antecedente penale, are o conduită corespunzătoare în familie şi societate, suspendarea din profesia de avocat), cât şi cele prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate.
Cu privire la susţinerile recurentului inculpat referitoare la nulitatea actului de sesizare a instanţei, nulitatea mandatului de arestare preventivă, Înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie, prin natura ei presupune existenţa temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive şi nu inexistenţa acestora, iar susţinerile inculpatului cu privire la aceste aspecte exced cadrului procesual, în speţă cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că măsura arestării faţă de inculpat a fost luată încă din faza de urmărire penală, în baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., prin încheierea penală nr. 59 din 03 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj, iar prin încheierea penală din data de 30 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj în baza art. 3001 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul S.A.C. şi a fost menţinută această măsura. Astfel, la data de 30 mai 2011 când s-a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive în baza art. 3001 C. proc. pen., inculpatul putea să invoce nulităţile consemnate prin prezenta cerere.
Cu privire la cererea de revocare a măsurii arestării preventive Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului S.A.C., constată că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate până în prezent, temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, nu s-au modificat, astfel, în mod corect instanţa a dispus menţinerea măsurii arestări preventive a inculpatului, constatând că subzistă şi în prezent condiţiile reglementate de art. 148 lit. f) C. proc. pen. Astfel, fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică, pericol care rezidă din natura şi gravitatea infracţiunii comise, fapte de corupţie, urmările acestora şi rezonanţa socială negativă produsă în comunitate raportat şi la persoana inculpatului care în virtutea profesiei pe care o îndeplinea –cea de avocat - avea obligaţia de a asigura respectarea legii şi de a preveni comiterea infracţiunilor, tocmai printr-o asigurare a asistenţei juridice corespunzătoare şi în limitele conferite de dispoziţiile legale.
În ceea ce priveşte cererea recurentului inculpat de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, Curtea constată că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 139 alin. (1) C. proc. pen. faţă de considerentele expuse mai sus, de circumstanţele cauzei în acest stadiu procesual, faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpat şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiei penale formulate împotriva acestuia şi cu scopul urmărit, astfel apreciază că cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive nu este întemeiată în acest moment procesual. Totodată, potrivit art. 139 C. proc. pen., o măsură preventivă poate fi înlocuită cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, însă, în speţă Înalta Curte constată că nu s-au schimbat temeiurile care au dus la luarea măsurii arestării preventive.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.A.C. împotriva încheierii nr. 75 din 1 iulie 2011 a Curţii de Apel Cluj.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.A.C. împotriva încheierii nr. 75 din 1 iulie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. 689/33/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2682/2011. Penal. Dare de mită (art. 255... | ICCJ. Decizia nr. 2698/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
