ICCJ. Decizia nr. 2698/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2698/2011
Dosar nr. 5736/1/2011
Şedinţa publică din 12 iulie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 27 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut măsura de arest a inculpatului D.G.C., constatând că sunt îndeplinite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică raportat la natura infracţiunilor, la modalitatea de săvârşire, în sensul că a profitat de vârsta părţilor vătămate, cel puţin a celei care are vârsta de doar 4 ani, raportat la relaţiile dintre inculpat şi părţile vătămate, aceştia fiind fraţi, la consecinţele faptelor, atât asupra psihicului părţilor vătămate, cât şi asupra relaţiilor de familie, dar şi la circumstanţele personale ale inculpatului.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul D.G.C. şi a solicitat revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul D.G.C. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin sentinţa penală nr. 447 din 6 mai 2011 Tribunalul Bucureşti a dispus în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată celor trei fapte prin actul de sesizare a instanţei, reţinute în sarcina inculpatului D.G.C., din trei infracţiuni prevăzute de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)1 şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în trei infracţiuni prevăzute de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În temeiul art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul D.G.C. la pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol asupra unui minor, membru al familiei (D.A.S. - în vârstă de 14 ani, în cursul lunii august 2009).
În temeiul art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol asupra unui minor, membru al familiei (D.A.S., în vârstă de 14 ani, la 14 februarie 2011).
În temeiul art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol asupra unui minor, membru al familiei (D.M.C., în vârstă de 6 ani, la 13 februarie 2011).
A făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen., pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale.
A făcut aplicarea art. 65 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen., pedeapsă complementară, timp de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 61 C. pen., a revocat beneficiul liberării condiţionate din executarea pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 522/2009 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin neapelare, şi a contopit restul de 383 zile rămas neexecutat cu pedeapsa de mai sus, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare.
În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 (zece) ani închisoare, la care adaugă un spor de 2 (doi) ani, în final 12 (doisprezece) ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi.
În temeiul art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului aflat sub puterea M.A.P. nr. 39/UP din 15 februarie 2011, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 11678/3/2011.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus prevenţia de la data de 14 februarie 2011 la zi.
În temeiul art. 14, art. 17 alin. (3) şi art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 998-999 C. civ., a obligat pe inculpat la plata a câte 10.000 lei, cu titlu de daune morale, către părţile vătămate D.A.S. şi D.M.C.
S-a reţinut în fapt că în luna august 2009 şi în data de 14 februarie 2011 inculpatul a întreţinut relaţii sexuale orale cu fratele său D.A.S., în vârstă de 14 ani, iar în data 13 februarie 2011 a întreţinut acte sexuale orale cu fratele său D.C.M., în vârstă de 4 ani.
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de inculpatul D.G.C. în conformitate cu dispoziţiile legale, instanţa – Curtea de Apel Bucureşti - în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel, a dispus menţinerea măsurii arestări preventive a inculpatului.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului D.G.C. se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată până în prezent, Înalta Curte constată că în cauză, există, aşadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârşit faptele ce i se reţin în sarcină.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, respectiv trei infracţiuni prevăzute art. 197 alin. (1), (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen. sunt sancţionate cu pedepse ce depăşesc limita arătată.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpatului D.G.C. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru infracţiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, respectiv trei infracţiuni de viol asupra unui minor, membru al familiei, care prin natura sa, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse asupra părţilor vătămate, impune menţinerea detenţiei provizorii.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptei, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului, faptul că acesta a mai fost anterior condamnat la o pedeapsă privativă de libertate prin sentinţa penală nr. 522 a Judecătoriei Sectorului 6, cât şi din modul în care acesta a acţionat.
În cauza de faţă, stabilirea pericolului social al faptei şi persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficienţă existenţa unor probe ce justifică bănuiala puternică şi legitimă că a comis infracţiunile, pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv – are în vedere gravitatea faptei, împrejurările în care au fost comise faptele, importanţa valorilor puse în pericol, rezonanţa acestora cât şi consecinţele asupra psihicului părţilor vătămate şi asupra relaţiilor de familie.
De asemenea, faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpat şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiei penale formulate împotriva acestuia şi cu scopul urmărit, Înalta Curte apreciază că se impune menţinerea măsurii arestării preventive.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul D.G.C., cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.G.C. împotriva încheierii din 27 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II penală, pronunţată în dosarul nr. 24483/3/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2697/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2699/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
