ICCJ. Decizia nr. 2699/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2699/2011
Dosar nr. 5737/1/2011
Şedinţa publică din 12 iulie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 31 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului Z.M. constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. a), d) şi f) C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fugit cu scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune, precum şi faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina sa, cantitatea mare de drog traficată, precum persoana inculpatului care a intenţionat să părăsească ţara sub o altă identitate.
Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că subzistă şi în prezent motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, tulburarea ce ar fi resimţită de comunitate, în cazul lăsării acestuia in libertate, fiind generată de sentimentul că organele judiciare nu manifestă suficientă fermitate în vederea prevenirii şi reprimării acestui gen de fapte.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul Z.M. şi a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii si revocarea măsurii arestării preventive arătând ca a fost luata acum 3 ani şi 3 luni.
A solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, având in vedere prevederile art. 6 paragraf 1 CEDO, caracterul nerezonabil al termenului de când se afla arestat, respectiv de 3 ani şi 3 luni.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul Z.M. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin sentinţa penală nr. 712 din data de 7 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia penală, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul Z.M. la pedeapsa de 15 ani închisoare.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art.3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul Z.M. la pedeapsa de 20 ani închisoare.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 293 alin. (1) C. pen. a condamnat inculpatul Z.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) C. pen. a contopit cele trei pedepse aplicate, în final, inculpatul Z.M. va executa pedeapsa cea mai grea, de 20 de ani închisoare.
În baza art. 35 alin. (3) C. pen. a aplicat inculpatului Z.M. pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului Z.M. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului Z.M. reţinerea şi arestarea preventivă de la 10 aprilie 2008 la zi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului Z.M.
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de inculpatul Z.M. în conformitate cu dispoziţiile legale, instanţa - Curtea de Apel Bucureşti, în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. a), d) şi f) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel, a dispus menţinerea măsurii arestări preventive a inculpatului.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului Z.M. se reţine că dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. a) şi d) C. proc. pen. sunt îndeplinite întrucât din datele dosarului rezultă că la data de 10 aprilie 2008 inculpatul şi-a declinat o identitate falsă prezentându-se sub numele V.I., prezentând şi o carte de identitate falsă în acest sens, fiind descoperite asupra sa mai multe înscrisuri falsificate, ce purtau fotografia sa şi alte nume, încercând să se sustragă fiind depistat de către organele de poliţie române pe raza municipiului Bucureşti.
Totodată, dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prevăd dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată până în prezent, Curtea constată că în cauză, există, aşadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârşit faptele ce i se reţin în sarcină.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, art. 293 alin. (1) C. pen. sunt sancţionate cu pedepse ce depăşesc limita arătată.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru infracţiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse, impune menţinerea detenţiei provizorii.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de droguri poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptelor, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a acţionat cât şi faptul că a încercat să se sustragă de la urmărirea penală.
În cauza de faţă, stabilirea pericolului social al faptei şi persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficienţă existenţa unor probe ce justifică bănuiala puternică şi legitimă că inculpatul a comis infracţiunile, pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv la o pedeapsă de 20 ani închisoare – având în vedere gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost comise, importanţa valorilor puse în pericol şi rezonanţa faptelor.
În ceea ce priveşte cererea recurentului inculpat Z.M. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, Curtea constată că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 139 alin. (1) C. proc. pen. faţă de considerentele expuse mai sus, de circumstanţele cauzei în acest stadiu procesual, faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpat şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiei penale formulate împotriva acestuia şi cu scopul urmărit, astfel apreciază că cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive nu este întemeiată în acest moment procesual.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul Z.M., cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.M. împotriva încheierii din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 29233.02/3/2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă turcă pentru recurentul inculpat se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2698/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2700/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
