ICCJ. Decizia nr. 2701/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2701/2011
Dosar nr. 5758/1/2011
Şedinţa publică din 12 iulie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 22 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti. secţia II penală, în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b alin. (1), (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării preventive a inculpaţilor S.E., N.N., S.M. şi C.G.S., măsură pe care a menţinut-o, constatând că sunt îndeplinite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestora în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura şi gravitatea infracţiunilor, la modalitatea de comitere a faptelor.
Împotriva încheierii au declarat recurs inculpaţii S.M. şi C.G.S. şi au solicitat admiterea recursurilor, revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate.
Analizând recursurile declarate, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursurile declarate M. şi C.G.S. sunt nefondate, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin sentinţa penală nr. 444/F din 6 mai 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus :
In baza art. 2 alin. (1) si (2) din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu aplicarea art. 19 din Legea 682/2002 condamnarea inculpatului S.M. la 11 ani închisoare.
In baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza finala si b) C. pen. pe o durata de 7 ani.
In baza art. 67 alin. (1) şi (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementara a degradării militare
In baza art. 4 alin. (1) din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 19 din Legea 682/2002 a condamnat inculpatul la 7 luni închisoare.
In baza art. 33 lit. a) si art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului S.M. pedeapsa cea mai grea de 11 ani închisoare.
A făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza finala si b) C. pen.
In baza art. 35 C. pen. a aplicat inculpatului pe lângă pedeapsa rezultanta pedeapsa interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza finala si b) C. pen. pe o durata de 7 ani si pedeapsa complementara a degradării militare.
A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus prevenţia de la 13 ianuarie 2010 la zi.
In baza art. 2 alin. (1) si (2) din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) si art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) si art. 19 din Legea 682/2002 a condamnat inculpatul C.G.S. la 7 ani închisoare.
In baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza finala si b) C. pen. pe o durata de 7 ani.
A făcut aplicarea art. 71- 64 lit. a) teza finala si b) C. pen.
A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus prevenţia de la 13 ianuarie 2010 la zi.
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de inculpaţii S.M. şi C.G.S. în conformitate cu dispoziţiile legale, instanţa – Curtea de Apel Bucureşti - în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, nu s-au modificat, astfel, a dispus menţinerea măsurii arestări preventive a acestora.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor S.M. şi C.G.S. se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpaţii au săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată până în prezent, Curtea constată că în cauză, există, aşadar, motive plauzibile de a bănui că inculpaţii au săvârşit faptele ce li se reţin în sarcină.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 43/2000, sunt sancţionate cu pedepse ce depăşesc limita arătată.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpaţilor în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor S.M. şi C.G.S. este justificată, aceştia fiind trimişi în judecată pentru infracţiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse, impune menţinerea detenţiei provizorii.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de droguri poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptei, cât şi din circumstanţele personale ale inculpaţilor, şi din modul în care aceştia au acţionat.
În cauza de faţă, stabilirea pericolului social al faptei şi persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficienţă existenţa unor probe ce justifică bănuiala puternică şi legitimă că inculpaţii S.M. şi C.G.S. au comis infracţiunile reţinute, pentru care a fost deja condamnaţi chiar nedefinitiv – are în vedere gravitatea faptei, împrejurările în care au fost comise, importanţa valorilor puse în pericol, rezonanţa faptelor şi starea de recidivă reţinută în sarcina inculpatului C.G.S., respectiv dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursurile declarate de inculpaţii S.M. şi C.G.S., cu obligarea recurenţilor inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii S.M. şi C.G.S. împotriva încheierii din 22 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II penală, pronunţată în dosarul nr. 15978/3/2010.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2700/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2702/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
