ICCJ. Decizia nr. 3552/2011. Penal
| Comentarii |
|
Prin Sentința penală nr. 319 din 5 octombrie 2010, a Tribunalului Dâmbovița, inculpatul P.D.S. a fost condamnat la :
- 5 (cinci) ani închisoare și 5 ani interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), (3), cu aplic. art. 41-42 C. pen.
S-au aplicat disp. art. 71-64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
în soluționarea laturii civile a cauzei, inculpatul P.D.S. a fost obligat, în baza art. 14 și art. 346 rap. la art. 17 alin. (1) C. proc. pen., la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale, către partea vătămată și civilă S.E.F.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Inculpatul P.D.S. a întreținut relații de concubinaj pe o perioadă de aproximativ cinci ani cu numita S.M., mama victimei, cei doi locuind împreună în apartamentul acesteia din Târgoviște, aceasta având o fiică minoră dintr-o relație anterioară.
La data de 23 februarie 2008, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, după ce mama victimei, numita S.M. a plecat din locuință împreună cu martorul M.M., inculpatul a întreținut raport sexual normal cu minora S.E.F., în vârstă de 13 ani, prin constrângere morală, afirmând însă că aceasta a fost de acord.
Fiind audiată, partea vătămată S.E.F. a recunoscut că a locuit împreună cu mama sa și cu inculpatul încă de la o vârstă foarte fragedă, că nu îl cunoaște pe tatăl său natural și l-a considerat pe inculpat ca fiind adevăratul său tată, precizând că o perioadă de timp a locuit la bunica, că nu mai frecventează cursurile școlare, având numai două clase primare, și că nu are frați.
Minora a mai relatat că relațiile sexuale pe care Ie-a întreținut cu inculpatul au început, inițial, ca o joacă, la inițiativa acestuia, când mama sa era plecată împreună cu martorul M.M. la un magazin din zonă, și, tot în joacă, inculpatul a dezbrăcat-o, că nu a refuzat întreținerea actului sexual și că nu i-a mărturisit mamei sale cele întâmplate ci numai după ce a fost examinată medical când s-a descoperit fapta inculpatului.
Inculpatul a recunoscut că a întreținut un raport sexual cu minora dar nu la data când se reține în rechizitoriu, ci cu mult timp în urmă, că, pe parcursul conviețuirii cu concubina și fiica acesteia a avut o relație de prietenie cu minora iar la momentul când a întreținut raportul sexual cu aceasta nu consumase băuturi alcoolice.
Astfel instanța a reținut că fapta inculpatului, constând în aceea că a întreținut relații sexuale cu minora în vârstă de numai 13 ani, prin constrângere și profitând de împrejurarea că, datorită vârstei și handicapului, aceasta nu se putea apăra și nici nu putea să-și exprime voința, nedându-și seama de ceea ce i se întâmplă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, în modalitatea prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen.
Totodată, se arată că inculpatul a săvârșit fapta în modalitatea prev. de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), respectiv în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale.
La individualizarea pedepsei instanța de fond a ținut seama de urmările produse asupra psihicului și dezvoltării psihice a minorei, de conduita inculpatului, care, deși avea obligația morală de a supraveghea educația acesteia, a profitat de handicapul , precum și de atitudinea sinceră a acestuia, care a recunoscut și regretat fapta comisă și a apreciat că aceste aspecte constituie circumstanțe atenuante, încât, pe cale de consecință a stabilit pedeapsa sub minimul prevăzut de lege, cu executare efectivă, interzicându-i drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
In latura civilă s-a reținut că mama minorei, în calitate de reprezentant legal a acesteia, nu a formulat pretenții civile față de inculpat dar, potrivit art. 17 alin. (1) C. proc. pen., Tribunalul, din oficiu, a apreciat că minora a fost prejudiciată moral pentru faptul că a fost constrânsă să-și înceapă viața sexuală la o vârstă fragedă, de concubinul mamei sale, obligându-l pe acesta la plata daunelor morale într-un cuantum corespunzător, care să-i asigure o dezvoltare cât de cât normală.
împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și inculpatul P.D.S.
Critica parchetului a vizat nelegalitatea pedepsei aplicate, întrucât cuantumul acesteia se situează sub limita minimă, deși - formal procedural - nu au fost reținute circumstanțe atenuante, solicitându-se admiterea apelului, desființarea sentinței și aplicarea unei pedepse în raport de gradul cu pericol social al faptei pentru realizarea scopului sancțiunii penale prevăzut de art. 52 C. pen.
Inculpatul apelant nu și-a motivat în scris calea de atac exercitată și deși legal citat nu s-a prezentat în instanță pentru susținerea orală a apelului și pentru a i se lua declarație cu privire la fapta de care este acuzat, iar apărătorul desemnat din oficiu a criticat hotărârea pentru netemeinicie, susținând că nu s-a dat eficiență conduitei procesuale de recunoaștere a faptei și acceptul inculpatului la plata daunelor morale, solicitând reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege și schimbarea modalității de executare în sensul aplicării disp. art. 86 C. pen.
Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 44 din 21 martie 2011, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și de inculpatul P.D.S., a desființat sentința penală apelată, în parte, numai cu privire la latura penală și rejudecând :
A reținut, la încadrarea juridică a infracțiunii prev. de art. 197 alin. (1), (3), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) săvârșită de inculpatul P.D.S., circumstanțele atenuante prev. de art. 74 lit. a) și c) rap. la art. 76 lit. a) C. pen., și a menținut pedeapsa de 5 ani închisoare.
A redus, totodată, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C. pen. de la 5 la 3 ani.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
S-a dispus ca suma de 200 lei reprezentând onorariu pentru apărătorul desemnat din oficiu, să fie plătită din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că:
Fapta comisă de inculpat este o faptă gravă, fiind o infracțiune privitoare la viața sexuală, asupra unei minore care nu împlinise vârsta de 15 ani și inculpatul profitând de lipsa concubinei sale și de handicapul minorei, prin constrângere morală a determinat-o să accepte să întrețină relații sexuale, legiuitorul sancționând fapta cu pedepse severe, tocmai pentru a evidenția gradul de pericol social ridicat, însă la individualizarea pedepsei trebuie să se țină seama și de persoana inculpatului, de conduita procesuală a acestuia și de urmările produse. Inculpatul în mod constant a recunoscut săvârșirea faptei, partea vătămate a declarat că inculpatul nu a exercitat violențe asupra sa, că a avut o atitudine protectoare și a manifestat o oarecare afecțiune paternă la acțiunile agresive ale mamei sale, așa cum s-a reținut și în referatul de evaluare al Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, filele 47- 52, aspecte care, deși au fost avute în vedere de instanța de fond, la individualizarea pedepsei, nu au fost reținute în mod formal / procedural prin indicarea explicită a textelor de lege corespunzătore [art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.] ca circumstanțe atenuante judiciare.
Curtea a mai considerat că durata de 5 ani stabilită pentru pedepsele complementare este excesiv de mare, fiind egală cu pedeapsa principală, apreciind că aceasta trebuie redusă.
Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei în regim privativ de libertate, s-a arătat că aceasta a fost bine stabilită de instanța de fond, întrucât scopul sancțiunii penale, de constrângere, prevenție și reeducare, înscris sub art. 52 C. pen. nu s-ar putea realiza prin suspendarea sub supraveghere a executării, cum a solicitat inculpatul, deoarece pedeapsa ar fi lipsită de eficiență și inculpatul nu ar conștientiza răspunderea penală pentru fapta comisă, încurajându-se și alte persoane în săvârșirea unor fapte asemănătoare.
împotriva acestei din urmă decizii, inculpatul P.D.S., în termen legal, a declarat recursul de față, solicitând, prin invocarea cazului de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., o re individualiza re a pedepsei, pe care o apreciază ca fiind prea aspră chiar și în cuantumul stabilit de instanța de fond (și confirmat în apel). Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de alte împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală.
în raport cu gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite - faptă care a adus atingere relațiilor sociale care se referă la libertate sexuală a oricărei persoane de a întreține relații sexuale după propria voință - reflectat de modul în care inculpatul a conceput-o și săvârșit-o ( profitând de neputința victimei de a-și exprima voința, de vârsta acesteia - 13 ani de handicapul psihic major al victimei ( Ql-49) și de încrederea pe care a acesta a avut-o față de inculpat -"considerându-l ca fiind adevăratul său tată", de numărul repetat la actelor sexuale), rezultă că instanțele au făcut o justă și corectă individualizare a pedepsei, în condițiile în care pedeapsa prevăzută de textul de lege încriminator este închisoarea de la 10 la 25 de ani, astfel că nu se impune reducerea acesteia.
înalta Curte apreciază în context că pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului este suficientă pentru reeducarea acestuia și formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială, încât nu este cazul modificării ei, și că scopul pedepsei poate fi atins numai prin executarea pedepsei în regim privativ de libertate.
Așa fiind și neconstatându-se incidența vreunui caz de casare care să poată fi luat în considerare din oficiu, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului a fost respins ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3500/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3464/2011. Penal → |
|---|
