ICCJ. Decizia nr. 4101/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4101/2011
Dosar nr.9379/1/2011
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului M.I. şi a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului, constatând că este incident cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., faţă de gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpatului, complexitatea cauzei apreciindu-se că perioada arestării preventive nu a depăşit o durată rezonabilă.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul M.I. şi a solicitat admiterea recursului, revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate, arătând că este minor şi nu sunt probe directe care să demonstreze vinovăţia sa.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.I. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin Sentinţa penală nr. 961/F din 15 decembrie 2010 Tribunalul Bucureşti în baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. a), b) - 176 lit. b), d) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. a condamnat pe inculpatul M.I. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare. În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani. În baza art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. a), b), c) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 7 ani închisoare.
În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 7 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 35 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani. A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi b) C. pen. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus prevenţia de la 15 aprilie 2010 la zi.
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de inculpatul M.I. în conformitate cu dispoziţiile legale, instanţa, - Curtea de Apel Bucureşti - în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel, a dispus menţinerea măsurii arestări preventive a inculpatului.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.I. se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată până în prezent, Curtea constată că în cauză, există, aşadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârşit faptele ce i se reţin în sarcină.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. a), b) C. pen., art. 176 lit. b) şi d) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) alin. (21) lit. a) şi b) C. pen. şi art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. sunt sancţionate cu pedepse ce depăşesc limita arătată.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpatului M.I. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru infracţiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse, impun menţinerea detenţiei provizorii a inculpatului.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind tentativa la infracţiunea de omor calificat şi omor deosebit de grav, tâlhărie şi violare de domiciliu poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptelor, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a acţionat.
În cauza de faţă, stabilirea pericolului social al faptei şi persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficienţă existenţa unor probe ce justifică bănuiala puternică şi legitimă că a comis infracţiunea pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv - are în vedere gravitatea faptei, împrejurările în care a fost comisă, importanţa valorilor puse în pericol, rezonanţa faptelor.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul M.I., cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva Încheierii din 16 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 28424/3/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 4100/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 4102/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
