ICCJ. Decizia nr. 423/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 423/2011
Dosar nr. 1429/54/2010
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 181 din 6 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul T.A. împotriva rezoluţiei nr. 52/P/2010 din 23 martie 2010, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, confirmată prin rezoluţia procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova din 16 aprilie 2010, dată în dosarul nr. 483/II/2/2010 privind pe intimatele A.P. şi M.C. – magistraţi judecători în cadrul Tribunalului Dolj.
A menţinut rezoluţia atacată, ca legală şi temeinică.
A obligat petentul la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
În cauză, petiţionarul menţionează în plângerea penală formulată, în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Dolj, secţia comercială, în care acesta are calitatea de reclamant, fără a menţiona eventualele abuzuri comise de către magistraţi şi aşa cum rezultă din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat existenţa unor indicii din care să rezulte că cei doi magistraţi şi-ar fi îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, urmărind cu rea credinţă vătămarea intereselor legale ale petentului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petiţionarul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
La data de 19 ianuarie 2010, persoana vătămată T.A. a formulat plângere penală la procuror, împotriva magistraţilor judecători A.P. şi M.C., menţionând dosarul nr. 4240/63/2006 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, secţia comercială, în care aceasta are calitatea de reclamant, fără a preciza, în concret, faptele pretins a fi comise de aceştia.
Prin rezoluţia din 23 martie 2010, dată în dosarul nr. 52/P/2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii judecători A.P. şi M.C. pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În motivarea acestei rezoluţii s-a reţinut că din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă în niciun mod existenţa unor fapte sau acte de abuz în serviciu pretins ca fiind comise de magistraţi.
Împotriva rezoluţiei mai sus menţionate, petiţionarul a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care prin rezoluţia din 16 aprilie 2010 dată în dosarul nr. 483/II/2/2010 a dispus respingerea plângerii petentului ca neîntemeiată, confirmând rezoluţia nr. 52/P/2010.
Împotriva celor două rezoluţii, aşa cum s-a arătat, petiţionarul a formulat plângere la instanţă în temeiul art. 2781 C. proc. pen. şi ulterior a declarat recurs împotriva sentinţei penale pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Examinând sentinţa recurată, Curtea constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public, care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
În ceea ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale acelui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.
În acest context nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei, trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza.
Instanţele judecătoreşti ca şi parchetele de pe lângă acestea sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât şi textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluţiile pronunţate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin, potrivit legii magistraţilor şi, prin urmare nu pot conduce, prin ele însele, la reţinerea unei infracţiuni de abuz în serviciu.
Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie, cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În speţă, petiţionarul a formulat plângere penală împotriva magistraţilor care au soluţionat o cauză de natură comercială, fără a preciza în concret, faptele pretins a fi comise de aceştia.
În mod corect s-a reţinut atât de procurorul care a instrumentat plângerea, cât şi de către procurorul ierarhic superior acestuia că activitatea celor doi magistraţi nu se circumscrie infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât fapta reclamată de petiţionar nu există.
Constatându-se, de asemenea, că şi soluţia instanţei de fond investită cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei procurorului este legală şi temeinică, recursul de faţă este nefondat şi urmează a fi respins cu obligarea recurentului petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul T.A. împotriva sentinţei penale nr. 181 din 6 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 416/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 459/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
