ICCJ. Decizia nr. 404/2011. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 404/2011
Dosar nr. 9008/3/2010
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 553/F din 1 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 183 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.M. la pedeapsa de 7 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71-64 lit. a) teza I şi lit. b) C. pen.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus prevenţia de 09 noiembrie 2009, la zi.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL la plata către părţile civile C.C., C.S., S.C., C.M., Z.D. şi C.I. a sumei de 7.148 lei (RON) – daune materiale şi a sumelor de 10.000 Euro către partea civilă C.C. şi câte 30.000 Euro către fiecare din părţile civile C.S., S.C., C.M., Z.D. şi C.I.
A fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata către partea civilă Spitalul Bagdasar Arseni a sumei de 7825,20 lei cheltuieli de spitalizare.
În baza art. 191 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la 1.500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut – în fapt – următoarea situaţie:
În data de 23 septembrie 2009, inculpatul şi victima s-au deplasat la locul comun de muncă, punctul de lucru al părţii responsabile civilmente SC B. SRL (depozit de banane), situat în incinta Pieţei de gros.
În cursul pauzei de prânz, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, între inculpat şi victimă a avut loc o altercaţie verbală, legată de un joc de table.
Ulterior, spre sfârşitul programului de lucru, a avut loc între cei doi o altă discuţie contradictorie, în cursul căreia inculpatul a lovit o singură dată, cu putere, pe victimă în zona bărbiei, aceasta căzând la pământ şi lovindu-se în zona cerebrală.
Victima şi-a pierdut pe moment şi pentru câteva momente cunoştinţa şi a fost transportată cu ambulanţa la Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni", unde a decedat la data de 9 noiembrie 2009.
Situaţia de fapt, astfel cum a fost descrisă, a fost dovedită pe baza declaraţiilor inculpatului, ce a recunoscut că a lovit pe victimă în felul arătat mai sus, susţinând însă că a făcut acest lucru ca gest de apărare, întrucât victima îl prinsese de mână cu intenţia de a-l lovi.
Modalitatea de producere a leziunilor a fost confirmată şi de concluziile raportului de constatare medico-legală necroptică nr. A3/1561/2009 din 16 februarie 2010, efectuată în cauză de către I.N.M.L. „Mina Minovici", din care a rezultat că moartea victimei C.M. a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute survenite în evoluţia unui traumatism cranio-cerebral cu fractură craniană şi hemoragie meningo-cerebrală. Leziunile traumatice au putut fi produse prin lovire cu corp dur şi lovire de corp/plan dur, între leziunile traumatice şi deces existând o legătură de cauzalitate directă. Este de menţionat şi că evoluţia nefavorabilă şi decesul au fost condiţionate de o patologie hepatică preexistentă.
Martorii T.C.V., G.V. şi D.F., martori indirecţi, au confirmat altercaţia ce au avut loc între cei doi în timpul pauzei de prânz, cât şi starea victimei imediat după ce a fost lovită de inculpat, aceştia fiind încunoştinţaţi despre săvârşirea faptei de către martorul A.G.C.
A mai arătat Tribunalul că, modalitatea concretă de comitere a faptei, astfel cum a fost reţinută, rezultă şi din declaraţiile martorilor direcţi A.G.C. şi C.I., care se aflau pe platformă la momentul comiterii faptei şi care au confirmat că inculpatul a lovit pe victimă cu pumnul în bărbie, cauzând căderea şi lovirea acesteia.
Declaraţiile acestor martori infirmă şi apărările inculpatului, în sensul că victima ar fi încercat să îl lovească.
Tribunalul a reţinut că martorul A.G.C. a relatat că înainte de a fi lovită de inculpat victima nu l-a îmbrâncit, nu l-a lovit şi nu a încercat să îl prindă de mână pe acesta.
Martorul C.I. a relatat că a observat că victima a încercat să îl prindă pe inculpat de mână, dar în momentul în care acesta îi întorsese spatele pentru a pleca, dar nu cu intenţia de a-l lovi pe acesta.
Astfel fiind, instanţa fondului a reţinut că a existat - într-adevăr - din partea victimei un gest de a prinde mâna inculpatului (două persoane, inculpatul şi martorul C., făcând referire la un astfel de gest), însă această acţiune nu a avut o semnificaţie agresivă la adresa inculpatului, ci a exprimat intenţia de a continua discuţia cu acesta, gest la care inculpatul a reacţionat nervos lovind pe victimă în modalitatea arătată mai sus.
Prima instanţă a concluzionat că, în drept, fapta săvârşită de inculpatul M.M. - constând în aceea că, în seara zilei de 23 octombrie 2009, a lovit-o cu putere cu pumnul în bărbie pe victima C.M., lovitură în urma căreia aceasta a căzut şi s-a lovit cu capul de pardoseala din beton, suferind astfel leziuni traumatice care i-au provocat decesul - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei, Tribunalul a avut în vedere - în conformitate cu art. 72 C. pen - modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a faptei, natura infracţiunii săvârşite, împrejurarea că acţiunea inculpatului nu a fost provocată în niciun fel de către victimă, poziţia procesual parţial sinceră a inculpatului.
Tribunalul a reţinut în beneficiul inculpatului comportamentul corespunzător anterior săvârşirii faptei, lipsa antecedentelor penale şi împrejurarea că a ajutat familia victimei în perioada spitalizării acesteia, cu sume de bani ce s-au ridicat la 900 lei.
Însă, prima instanţă a constatat că aceste împrejurări nu pot fi reţinute cu titlul de circumstanţe atenuante judiciare, întrucât au doar semnificaţia unei stări de normalitate – atât lipsa antecedentelor penale, cât şi regretul cauzat de săvârşirea unei acţiuni ce a avut ca urmare moartea unei persoane, trebuind să constituie aspecte de normalitate şi nu circumstanţe extraordinare care să conducă la necesitatea coborârii pedepsei sub minimul special.
În soluţionarea laturii civile a cauzei, Tribunalul a reţinut că doar daunele materiale au fost solicitate de părţile civile „împreună cu ceilalţi", acestea fiind cheltuieli comune, însă această expresie folosită constant de părţile civile chiar după lămuririle cerute de instanţă nu se referă şi la daunele morale ce nu pot avea de altfel decât caracter personal.
S-a reţinut de către instanţa fondului că suma de 7.148 lei a fost dovedită cu înscrisurile depuse de dosar - filele 69-78 dosar instanţă, înscrisurile depuse reprezentând cheltuielile efectuate cu transportul până în Bucureşti în timpul spitalizării victimei, cheltuieli I.N.M.L., servicii funerare, costuri medicamente achiziţionate în cursul perioadei de spitalizare, alimente.
Referitor la cuantumul daunelor morale solicitate, de 10.000 Euro în cazul soţiei şi 30.000 Euro în cazul celorlalţi membri ai familiei, Tribunalul le-a considerat justificate. S-a apreciat că decesul victimei a fost în mod cert de natură a provoca suferinţe morale părţilor civile, iar în ceea ce priveşte recompensarea acestora, sumele solicitate sunt modeste, motiv pentru care Tribunalul le-a acordat în totalitate.
S-a reţinut şi că Spitalul Bagdasar-Arseni s-a constituit parte civilă cu suma de 7.825,20 lei - cheltuieli de spitalizare, pretenţii care de asemenea au fost apreciate ca justificate, în condiţiile în care avansarea acestor cheltuieli a avut ca şi cauză fapta ilicită a inculpatului.
Tribunalul a arătat expres că inculpatul nu a invocat tardivitatea niciuneia din constituirile de părţi civile realizate după citirea actului de sesizare.
Referirile Ministerului Public la tardivitatea acestora nu a fost luată în considerare de instanţă, în condiţiile în care această decădere nu este invocată de partea direct interesată, atribuţiile Ministerului Public limitându-se la susţinerea unor pretenţii sau cereri pe latură civilă numai în măsura în care au fost formulate de partea direct interesată.
S-a apreciat că, în cauză, alături de inculpat răspunde în solidar în condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului şi angajatorul, SC B. SRL, fapta fiind comisă în timpul programului de serviciu, interval în care atribuţiile angajatorului de supraveghere a prepuşilor erau active.
Prima instanţă a arătat că cererea de amânare formulată la ultimul termen de judecată relevă din punctul de vedere al instanţei reaua-credinţă a acestei părţi responsabile civilmente, în condiţiile în care perioada de timp de la data primirii citaţiei la sediul social până la termenul de judecată era suficientă pentru pregătirea apărării, iar reprezentanţii părţii responsabile civilmente aveau cu certitudine cunoştinţă de fapta ce a avut loc în chiar punctul de lucru ce le aparţine.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au promovat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpatul M.M. şi partea responsabilă civilmente SC B. SRL, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă.
În apelul său, Parchetul a susţinut că, în mod greşit, Tribunalul Bucureşti a dedus perioada arestării preventive de la 09 noiembrie 2009 la zi, în condiţiile în care inculpatul a fost reţinut 24 ore de la data de 09 noiembrie 2009, iar la data de 10 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti a respins propunerea de arestare preventivă solicitată de către Parchet. Astfel fiind, pe latură penală, Parchetul a considerat că se impune deducerea reţinerii inculpatului de 24 ore de la 09 noiembrie 2009 şi a arestării preventive, începând cu data de 25. noiembrie 2009, la zi.
Pe latură civilă, în susţinerea orală a apelului, Parchetul a susţinut doar motivele referitoare la daunele materiale şi morale la care a fost obligat inculpatul, respectiv 70 milioane daune materiale şi despăgubiri morale de 30.000 Euro pentru fiecare dintre părţile civile. Se apreciază că instanţa nu a avut în vedere precizările făcute de C.C. şi C.S., că au primit bani de la inculpat şi nici faptul că plata despăgubirilor morale a fost stabilită în Euro, considerând că, despăgubirile pentru Spitalul Bagdasar Arseni trebuiau plătite de către inculpat în Euro.
Referitor la împrejurarea că Spitalul Bagdasar Arseni s-a constituit tardiv parte-civilă în cauză, s-a apreciat că acest motiv de apel nu poate fi reţinut, având în vedere că partea-civilă a fost citată, în cauză după citirea actului de sesizare, iar spitalul a trimis o adresă prin care cerea datele de identificare ale părţii-vătămate, în vederea constituirii de parte-civilă, astfel încât, era firesc, ca partea-vătămată să nu se poate constitui parte-civilă în cauză, înainte de citirea actului de sesizare. Mai mult de atât, inculpatul a fost asistat de apărător ales, apărarea fiind corectă, inculpatul arătând că este de acord să achite daunele materiale acordate spitalului.
Inculpatul M.M., prin apărător ales, a criticat soluţia primei instanţe pentru greşita individualizare a pedepsei – în cuantum şi modalitate de executare, iar pe latură civilă s-a susţinut că soluţia pronunţată de către instanţa de fond este greşită, întrucât deşi părţile civile s-au constituit împreună cu un cuantum de 30 mii Euro, în mod greşit s-a reţinut de către instanţă că s-au constituit fiecare cu câte 30 mii Euro, acesta fiind un cuantum mult prea mare în raport de posibilităţile materiale ale inculpatului.
Partea responsabilă civilmente, prin apărător ales, a criticat greşita soluţionare a laturii civile, sub aspectul reţinerii de către Tribunalul Bucureşti a dispoziţiilor prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., respectiv atragerea răspunderii patrimoniale a comitentului pentru faptele prepuşilor. În cauză ar fi trebuit să existe atât condiţiile prevăzute de art. 998, art. 999 C. civ., privind existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate şi vinovăţiei, cât şi două condiţii speciale, constând în existenţa unui raport de prepuşenie între comitent şi prepus şi condiţia ca fapta să fie săvârşită în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru reţinerea acestui aspect.
Prin Decizia penală nr. 199 din 27 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală, a admis apelurile formulate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de către inculpatul M.M. împotriva sentinţei penale nr. 553/F din data de 01 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 9008/3/2010, a desfiinţat, în parte, sentinţa şi în fond, în baza art. 183 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1), lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 381 C. proc. pen., s-a dedus durata reţinerii de la 9 noiembrie 2009, la 10 noiembrie 2009 şi a arestului preventiv de la 25 noiembrie 2009, la zi.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar, cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL, la plata către părţile civile C.C., C.S., S.C., C.M., Z.D. şi C.I. a sumei de 4.348 lei, cu titlu de daune materiale.
A fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la câte 10.000 Euro, către fiecare dintre părţile civile: C.S., C.M., S.C., C.I. şi Z.D.; 10.000 Euro, pentru fiecare parte civilă, se vor achita în echivalent în lei, la cursul zilei, de la data efectuării plăţii.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea responsabilă civilmente SC B. SRL.
A fost obligată partea responsabilă civilmente la 200 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de prim control judiciar a apreciat că deducerea pedepsei efectuate de prima instanţă s-a făcut greşit, motiv pentru care a computat prevenţia de la 9 noiembrie 2009 la 10 noiembrie 2009 şi de la 25 noiembrie 2009 la zi.
Cu privire la latura civilă, s-a reţinut că daunele materiale au fost solicitate de către toate părţile civile într-un cuantum unic 7.148 lei, din această sumă inculpatul a achitat părţii civile C.C. 600 lei, iar partea vătămată a înmânat părţii civile C.S. suma de 1.900 lei, aşa încât restul de plată rămas este de 4.348 lei, la care a fost obligat inculpatul. Daunele morale au fost cuantificate de către instanţa de control judiciar la suma de câte 10.000 Euro pentru fiecare parte civilă.
Cât priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, s-a considerat că aceasta poate fi reindividualizată în funcţie de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), motiv pentru care a fost redusă la 5 ani închisoare.
S-a apreciat că apelul promovat de partea responsabilă civilmente este nefondat, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs inculpatul M.M. şi partea responsabilă civilmente SC B. SR.
Inculpatul M.M. a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, solicitând reducerea cuantumului acesteia şi schimbarea modalităţii de executare, respectiv aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen.
De asemenea, inculpatul a apreciat ca fiind greşit soluţionată latura civilă, în sensul că s-a reţinut constituirea fiecărei părţi civile cu suma de 30.000 Euro daune morale, deşi acestea s-au constituit împreună cu aceasta sumă.
Partea responsabilă civilmente a solicitat excluderea de la obligaţia de plată a daunelor morale şi materiale, nefiind îndeplinită a doua condiţie a art. 1000 alin. (3) C. civ., respectiv că la momentul săvârşirii faptei, prepusul să fi acţionat în interesul comitentului în îndeplinirea funcţiilor ce i-au fost încredinţate şi cu respectarea instrucţiunilor şi a ordinelor date de comitent.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile declarate în cauză le consideră nefondate pentru următoarele considerente:
Din analiza coroborată a ansamblului probator administrat a rezultat că, în mod corect, instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen.
Înalta Curte consideră că, în cauză, prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitor la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului M.M., care la 23 octombrie 2009, în jurul orelor 2000, în urma unor neînţelegeri cu privire la o partidă de table, l-a lovit cu pumnul în barbă pe C.M., acesta din urmă căzând în apropierea rampei de descărcare şi lovindu-se cu capul de beton, leziuni ce i-au provocat decesul la 9 noiembrie 2009, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Din mijloacele de probă administrate (declaraţiile inculpatului, procesul-verbal de reconstituire, foaie de observaţie clinică, raport de autopsie medico-legală, declaraţii martori A.G., C.I., T.C.V., D.F.) au rezultat împrejurările în care victima a fost lovită de inculpat.
Inculpatul M.M. a criticat hotărârea instanţei de prim control judiciar sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, solicitând reducerea cuantumului acesteia şi schimbarea modalităţii de executare.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privative sau neprivative de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care-l reprezintă, în mod real, persoana inculpatului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
În raport de natura infracţiunii săvârşite, de gradul de pericol social sporit al acesteia, determinat şi de urmarea socialmente periculoasă a faptei, coroborat cu împrejurările în care aceasta a fost săvârşită (pe fondul unor discuţii contradictorii pornite de la un simplu joc de table, inculpatul nu a putut să-şi controleze reacţia nervoasă şi a aplicat, în mod nejustificat, o lovitură cu pumnul în zona bărbiei victimei, fapt ce a condus la decesul acesteia), de modul extrem de violent şi nejustificat în care a acţionat inculpatul, pedeapsa aplicată este corect individualizată.
Funcţiile de constrângere şi reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Inculpatul trebuia să ştie că pe lângă drepturi are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii, imputând ca pentru fapta săvârşită împotriva altor semeni ai săi răspunderea sa să fie corespunzătoare încălcărilor aduse dreptului inalienabil la viaţă.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie a făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".
Fapta este neîndoielnic gravă, astfel că, în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte va ţine seama că acţiunea violentă a inculpatului a avut consecinţă pierderea unei vieţi omeneşti, fapt ce demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme care să fie în deplin acord cu dispoziţiile art. 1 C. pen., ce prevăd că „legea penală apără ... persoana, drepturile şi libertăţile precum şi întreaga ordine de drept".
Pentru aceste considerente, individualizarea pedepsei s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile legale, nefiind justificată reducerea pedepsei şi nici modalitatea de executare a pedepsei.
Cu privire la criticile aduse de inculpatul M.M. privind greşita soluţionare a laturii civile, Înalta Curte le consideră nefondate.
Cuantumul daunelor materiale a fost corect stabilit în funcţie de probele dosarului,inculpatul urmând să achite părţii civile un rest de 4.348 lei daune materiale.
Relativ la daunele morale acordate, instanţa a stabilit cuantumul acestora la câte 10.000 Euro pentru fiecare parte civilă şi nu la 30.000 Euro, aşa cum susţine inculpatul.
În privinţa daunelor morale sunt de remarcat următoarele:
Cerinţele legii impun ca persoana care a săvârşit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârşirea acesteia, indiferent de caracterul lor, ceea ce rezultă din însăşi redactarea art. 998 şi art. 999 C. civ., care folosesc termenul general de „prejudiciu", fără a distinge în raport cu caracterul material sau moral al acestuia, ceea ce înseamnă că trebuie reparate atât prejudiciile materiale cât şi cele morale cauzate prin orice fapte ilicite, deci şi a celor cu caracter penal.
Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ uşoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani.
În sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Pe de altă parte, această compensaţie materială trebuie să fie echitabilă şi proporţională cu întinderea pagubei suferite.
În prezenta speţă este vorba de repararea unui prejudiciu de afecţiune, invocat de victimele indirecte, prejudiciu care trebuie reparat de către persoana culpabilă, sens în care s-a dispus şi prin Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 adoptată la 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal care statuează expres că „în caz de deces, reparaţia pentru prejudiciul de afecţiune trebuie acordată părinţilor, soţului şi copiilor, victimei pentru că doar în aceste cazuri reparaţia este supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături de afecţiune strânse cu victima, în momentul decesului".
Despăgubirile solicitate în prezentul dosar şi care au fost considerate întemeiate de către instanţa de fond şi de prim control judiciar, au scopul de a alina suferinţa pricinuită părinţilor, fraţilor şi soţiei, prin moartea victimei, de care erau legaţi afectiv.
În prezenta speţă, s-a dovedit mai presus de orice dubiu că părţile vătămate au suferit o traumă psihică de excepţie, determinată de fapta săvârşită de inculpat, - moartea fiului -, respectiv a soţului, fratelui, astfel că daunele morale în cuantum de câte 10.000 Euro vor reprezenta compensare a prejudiciului afectiv cauzat părinţilor, soţiei, sorei de care victima era legată printr-o relaţie afectivă de natură familială. Prin stabilirea daunelor morale la suma de câte 10.000 Euro pentru fiecare parte, Înalta Curte apreciază că soluţia este conformă atât cu interpretarea tradiţională a jurisprudenţei române, cât şi cu interpretarea constantă a jurisprudenţei Europene.
În sinteză, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpatului şi prejudiciul nepatrimonial încercat de părţile civile, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată este corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern şi exigenţele art. 3 din Protocolul 7 la C.E.D.O.
În ceea ce priveşte recursul părţii responsabile civilmente SC B. SRL în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru a fi angajată răspunderea societăţii în solidar cu a inculpatului, Înalta Curte în consideră nefondat.
Potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ., comitenţii răspund pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor, în speţă fiind întrunite condiţiile cerute de lege pentru angajarea acestei răspunderi, în sensul că s-a făcut dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite a prepusului, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi a vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.
Susţinerile părţii responsabile civilmente în sensul că fapta săvârşită de inculpat nu ar avea legătură cu atribuţiile de serviciu nu pot fi primite, atâta timp cât între exerciţiul funcţiunii şi fapta păgubitoare există o legătură de conexitate, funcţia fiind prilejul care a înlesnit săvârşirea faptei ilicite. Mai mult, angajatorul răspunde pentru întreaga activitate ce se desfăşoară la locul de muncă, în timpul orelor de serviciu, revenindu-i obligaţia de a exercita supravegherea angajaţilor şi a lua măsurile necesare, preîntâmpinând astfel de fapte.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile părţii responsabile civilmente SC B. SRL şi inculpatului M.M. împotriva deciziei penale nr. 199 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 noiembrie 2009 la 10 noiembrie 2009 şi 25 noiembrie 2009 la 2 februarie 2011.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea responsabilă civilmente SC B. SRL şi inculpatul M.M. împotriva deciziei penale nr. 199 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 noiembrie 2009 la 10 noiembrie 2009 şi de la 25 noiembrie 2009 la 4 februarie 2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 385/2011. Penal. Infractiuni la legea privind... | ICCJ. Decizia nr. 416/2011. Penal → |
|---|
