ICCJ. Decizia nr. 655/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 655/2011
Dosar nr. 29451/2011
Şedinţa publică din 29 aprilie 2011
Asupra contestaţiei
În anulare de faţă;în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Suceava, prin încheierea din 28 februarie 2011, a dispus următoarele:
În baza dispoziţiilor art. 300/2 raportat la art. 160/b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. menţine starea de arest preventiv a inculpatului M.F., în prezent deţinut în Penitenciarul Botoşani.
Respinge, ca nefondate, cererile de revocare a măsurii arestării preventive şi de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara/localitatea formulate de inculpatul M.F., prin apărătorii săi aleşi.
Analizând la acel moment legalitatea şi temeinicia arestării preventive luată faţă de inculpatul M.F., în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 rap. la art. 160b C. proc. pen., prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că măsura privativă de libertate sub incidenţa căreia se află acesta s-a luat cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi că temeiurile avute în vedere iniţial la luarea măsurii subzistă şi în prezent.
Ca atare, s-a arătat că se impune, până la clarificarea aspectelor criticate de către inculpatul M.F., în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, privarea de libertate a acestuia şi judecarea lui în stare de arest preventiv.
Împotriva hotărârii, în termen legal, s-a exercitat calea de atac a recursului de către inculpatul M.F.
Inculpatul M.F. solicită a se constata că temeiurile care au determinat arestarea iniţială au încetat şi nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a inculpatului şi, în consecinţă, solicită, ca să se dispună revocarea măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a acestuia. Materialul probator administrat până în această fază procesuală creează premisele ca instanţa să admită cererea de revocare a măsurii arestării preventive sau înlocuirea acestei măsuri cu o măsură mai puţin coercitivă respectiv cea prev. de art. 145 sau art. 1451 C. proc. pen.
Pericolul concret pentru ordinea publică care a fost avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive şi-a pierdut din efectul care îl avea în acel moment, iar colectivitatea din care face parte inculpatul nu mai este afectată de fapta asupra căreia se fac cercetări, astfel că cererea formulată este pertinentă.
Măsura arestării preventive fiind una excepţională, consideră că se pot lua şi alte măsuri aşa cum a arătat şi practica CEDO, numai atunci când se impune cu adevărat, să se ia această măsură. Chiar dacă instanţa şi-ar fi format o oarecare convingere că inculpatul ar fi vinovat de săvârşirea acestei fapte, consideră că perioada de peste 4 luni de arest preventiv este mai mult decât suficient, inculpatul a perceput periculozitatea faptei de care este acuzat, astfel că scopul de prevenţie şi educare este atins.
Solicită a se observa că inculpatul V.F. a beneficiat şi beneficiază în continuare de un tratament juridic diferit, respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea şi pentru o egalitate de tratament, acest lucru trebuie luat în considerare pentru pronunţarea unei soluţii favorabile.
Instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Inculpatul recurent se bucură de prezumţia de nevinovăţie, fiind de decelat în ce măsură lipsirea lui de libertate apare ca o necesitate reală şi de interes public care prevalează, în vederea asigurării şi respectării unui climat optim funcţionării normale a instituţiilor statului şi respectării drepturilor cetăţenilor.
La acest moment se poate aprecia în sensul solicitat de inculpat, respectiv că temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au diluat, astfel că se justifică înlocuirea acestei măsuri.
Având în atenţie cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, instanţa de recurs a constatat că temeiurile care au stat la baza menţinerii în cursul judecăţii a arestării preventive a inculpatului s-au schimbat, situaţie în raport de care nu se impune menţinerea măsurii luate iniţial, ci înlocuirea cu o măsură mai puţin coercitivă, restrictivă de libertate.
Pentru a se putea dispune astfel, este necesar ca faţă de momentul luării măsurii privative de libertate să fi intervenit împrejurări de natură a modifica în vreun fel favorabil inculpatului temeiurile care au impus arestarea sa.
Ori, în speţă se justifică a se da eficienţă juridică disp. art. 139 alin. (1) C. proc. pen. şi a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai puţin coercitivă, apreciindu-se că s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării acesteia - făcând referire la durata arestării preventive, de la 21 octombrie 2010, aşadar de 5 luni, la pregătirea acestuia, la situaţia familială şi la măsura dispusă faţă de celălalt coinculpat - şi că nu se mai justifică o detenţie provizorie a celui în cauză în condiţiile în care acesta, lăsat în libertate, nu ar mai prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, iar prin obligaţiile impuse nu ar avea posibilitatea de a influenţa desfăşurarea în continuare a procesului.
Aspectele referitoare la circumstanţele personale ale inculpatului, legate de vârsta acestuia, de situaţia sa familială şi financiară, lipsa antecedentelor penale, sunt evident favorabile acestuia şi trebuie avute în vedere, chiar dacă o anumită perioadă de timp, înăuntrul căreia inculpatul a fost arestat, nu au avut un rol atât de covârşitor încât să conducă la înlăturarea privării sale de libertate, astfel încât, la acest moment, după 5 luni, se poate vorbi despre o schimbare a temeiurilor iniţiale care au determinat arestarea sa preventivă şi care să conducă la admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Aşadar, în raport de natura şi circumstanţele cauzei - o faptă nu extrem de gravă, ce însă a reclamat o atitudine fermă iniţială din partea organelor judiciare, constând în aceea că, în calitate de ofiţer de poliţie judiciară la Biroul Poliţiei Rurale din cadrul Poliţiei mun. Fălticeni, având gradul profesional de subinspector, la data de 20 octombrie 2010, pentru a nu se sesiza din oficiu cu privire la comiterea unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (art. 198 C. pen.), ar fi pretins suma de 1000 Euro de la persoana denunţătoare A.A. -, stadiul procesul actual - expres s-a redat că, la termenul de judecată din 9 februarie 2011 s-a procedat la audierea martorilor propuşi de inculpaţi, prin apărătorii lor aleşi şi admişi de instanţă, s-a constatat că la dosar au fost înainte relaţiile solicitate anumitor instituţii şi s-a acordat termen la data de 28 februarie 2011 pentru finalizarea probei testimoniale -, poziţia procesuală a inculpatului, se poate vorbi de o depăşire a limitelor unei detenţii rezonabile în condiţiile în care aceasta se află în arest preventiv de aproximativ 5 luni şi s-ar menţine măsura arestului.
La acest moment, luarea faţă de inculpatul M.F. a unei măsuri preventive neprivative de libertate, respectiv art. 1451 C. proc. pen., este de natură a asigura desfăşurarea în continuare, în bune condiţii, a procesului penal.
Concluzionând, faţă de cele reţinute, s-a constatat că arestarea preventivă a inculpatului M.F. a fost luată cu respectarea prevederilor legale având în vedere temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., temeiul în baza căruia acesta a fost arestat a subzistat un interval semnificativ de 5 luni dar în momentul de faţă avem de a face cu o diluare a pericolului social pe care l-ar prezenta inculpatul, în funcţie de datele concrete redate, care reclamă înlocuirea măsurii.
Pe cale de consecinţă, pentru argumentele expuse, înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost admisă, în urma casării încheierii şi rejudecării cauzei.
Concret, pe calea Deciziei penale nr. 1076 din 18 martie 2011 a I.C.C.J. s-a înlocuit măsura arestului cu cea a obligării de a nu părăsi ţara, în temeiul art. 145/1 rap. la art. 145 alin. (1)/1 i s-au impus inculpatului obligaţiile înscrise la lit. a-d, pentru ca în baza art. 145 alin. (1)/2 să se dispună şi ca inculpatul să nu exercite profesia în exercitarea căreia a săvârşit fapta.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiile art. 145 alin. (3) C. proc. pen., cu punerea sa de îndată în libertate dacă nu este arestat în altă cauză şi cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale încheierii atacate.
M.F., pe cale separată, a iniţiat o cerere adresată I.C.C.J. prin care a arătat că este inculpat în dosarul înregistrat la Curtea de Apel Suceava cu numărul 963/39/2010, că la data de 18 martie 2011 înalta Curte, pe calea minutei deciziei 1076 a dispus „faţă de mine respectarea mai multor obligaţii, printre care şi cea prev. de art. 145 alin. (1)2 C. proc. pen. respectiv cea de a nu exercita profesia în exercitarea căreia aş fi săvârşit fapta. Referitor la această obligaţie vă rog să-mi comunicaţi în cel mai scurt timp posibil lămurirea înţelesului dispoziţiei, respectiv dacă aceasta implică de a nu exercita profesia de poliţist în niciun mod sau de a nu exercita funcţia în exercitarea căreia aş fi săvârşit fapta, respectiv cea de lucrător de poliţie judiciară";.
Dincolo de faptul că o instanţă judecătorească nu poate să nască o relaţie de comunicare (chiar „în cel mai scurt timp posibil";) de natură privată cu un justiţiabil, o primă analiză asupra petiţiei vizează calificarea sa juridică, în aşa fel încât să se poată teoretic ajunge la efectele juridice urmărite.
Din conţinutul reclamaţiei se desprinde ideea centrală scontată, şi anume - „lămurirea înţelesului dispoziţiei";. O astfel de doleanţă se mulează pe dispoziţiile exprese ale art. 461 lit. c) C. proc .pen. privind contestaţia la executare „când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare";. Competenţa de instrumentare a contestaţiei cade în sarcina instanţei care a pronunţat hotărârea, respectiv I.C.C.J.
Răspunsul raportat la problema ridicată derivă din chiar motivarea deciziei pronunţate şi contestate, fără a fi necesare alte adăugiri - „Pentru a se curma orice discuţii pe marginea condiţiilor în care acesta, lăsat în libertate, ar mai prezenta un pericol concret pentru ordinea publică (şi toate atitudinile sociale conexe unui astfel de fapt), pe lângă obligaţiile impuse legal ce se iau ori de câte ori se dispune această măsură, instanţa de recurs se va orienta şi către obligaţia de a nu exercita inculpatul profesia în cadrul căreia a săvârşit fapta.
Textul legal face trimiteri la profesie, meserie, activitate în exercitarea căreia a săvârşit fapta, ori raportat la imputarea concretă adusă, calitatea în care se presupune că a săvârşit-o (ofiţer de poliţie la Biroul Poliţiei Rurale din cadrul Poliţiei mun. Fălticeni), evident că avem de a face cu o profesiune - privită la baza acesteia - fapta fiind comisă în strânsă legătură cu aceasta, implicit acesta fiind şi motivul ce reclamă apelarea la respectiva interdicţie";.
Orice fel de alte interpretări sunt inadecvate, trimiterile din partea contestatorului la situaţia în care s-ar afla un coinculpat sau la chestiuni de natură a putea fi rezolvate raporturi juridice în linie administrativă se plasează în afara cadrului strict legal de dezbatere. Textul legal incident - lit. f) a obligaţiilor facultative - este unul general, ce nu conţine nuanţe de interpretat, face trimiteri la „profesie, meserie, activitate în exercitarea căreia a săvârşit fapta";, ori raportat la imputarea concretă adusă, calitatea în care se presupune că a săvârşit-o inculpatul, evident că avem de a face cu o „profesiune"; - privită la baza acesteia, de poliţist - fapta fiind comisă în strânsă legătură cu aceasta.
În consecinţă, prezenta contestaţie la executare este de respins ca neîntemeiată.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de contestatorul M.F. împotriva deciziei nr. 1076 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 662/2011. Penal. Strămutare (art. 55 şi... | ICCJ. Decizia nr. 640/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
