ICCJ. Decizia nr. 709/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 709/2011
Dosar nr. 9885/2/2010
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 371 din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulată de petentul S.I.V. împotriva rezoluţiilor date la 13 august 2010 şi respectiv 20 septembrie 2010 ale Parchetulului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A fost obligat petentul la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, judecătorul primei instanţe a reţinut următoarele:
La data de 13 octombrie 2010 s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, plângerea formulată de petentul S.I.V., formulată în baza dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei din 13 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, astfel cum a fost confirmată prin rezoluţia din 20 septembrie 2010 a procurorului general al aceluiaşi unităţi de parchet, despre care a arătat că sunt nelegale şi netemeinice. Petentul a solicitat desfiinţarea acestora deoarece, în opinia sa, soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de numita V.M., executor judecătoresc în cadrul „Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi B.C.E. şi V.M." este greşită. A arătat că solicită să se dispună trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva acesteia pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP) - tulburare de posesie, şi art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) - abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
În motivarea plângerii adresată instanţei s-a arătat, sub un prim aspect, că este eronată menţiunea din rezoluţiile atacate cu privire la lipsa laturii subiective a infracţiunii de tulburare de posesie. Nu poate fi reţinută convingerea executorului judecătoresc, bazată pe dovezi, în sensul că punerea în posesie a persoanelor ce aveau calitatea de creditori era legală. Or, a arătat petentul că el a probat cu înscrisuri că este proprietarul şi posesorul terenului intravilan situat în comuna Petrăchioaia, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 1331 mp, teren peste care se suprapun loturile atribuite persoanelor interesate în efectuarea executării silite. în mod abuziv, în opinia sa, executorul judecătoresc a continuat executarea deşi petentul nu avusese calitatea de parte în proces şi, deci, hotărârea judecătorească nu îi era opozabilă. În aceste condiţii - susţine petentul - faptele s-au comis cu intenţie directă, în scopul deposedării sale de o parte din suprafaţa de teren ce-i aparţine, prin încălcarea abuzivă a dispoziţiilor legale aplicabile în materie.
În cursul soluţionării plângerii nu s-a solicitat administrarea altor probatorii, copiile unor schiţe şi planşe privind terenul respectiv fiind depuse deja la dosarul de urmărire penală.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, judecătorul primei instanţe a apreciat că plângerea este neîntemeiată, soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de executorul judecătoresc, cu motivarea că lipseşte latura subiectivă specifică infracţiunii de tulburare de posesie - intenţia - fiind corectă.
În opinia judecătorului, din dovezile administrate rezultă, cu certitudine, că la data de 25 noiembrie 2009, când au avut loc formalităţile de punere în executare a sentinţei civile nr. 355/2004 a Judecătoriei Buftea, executorului judecătoresc reclamat în plângerea de faţă i s-au prezentat hotărâri judecătoreşti prin care titlul de proprietate al petentului era parţial anulat. Pe de altă parte, aşa cum a reţinut şi instanţa civilă prin sentinţa civilă nr. 139 din 13 ianuarie 2010 a Judecătoriei Buftea, punerea în posesie a persoanelor interesate a fost pur formală (scriptică), executorul judecătoresc neefectuând nici un act specific infracţiunii prevăzute de art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP) Faptul că prin sentinţa civilă nr. 139 din 13 ianuarie 2010 contestaţia la executare a petentului a fost admisă nu poate duce, prin el însuşi, la concluzia că executorul judecătoresc ar fi săvârşit vreo infracţiune.
În fine, a mai apreciat judecătorul primei instanţe că împrejurarea potrivit căreia executorul judecătoresc i-a pus în vedere petentului să nu pătrundă pe teren, în condiţiile în care acesta era terţ faţă de executare, nu are conotaţii penale şi nu poate constitui infracţiunea de abuz în serviciu.
Împotriva sentinţei, în termen legal, petentul a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă deciziei.
Înalta Curte constă, pe de o parte, că în recurs nu au fost administrate probe noi, iar pe de altă parte, că motivele de recurs constituie, în realitate, motivele plângerii adresate primei instanţe, dar şi o reiterare a aspectelor reclamate prin plângerea penală, toate fiind examinate de către organele judiciare anterioare (procuror, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, respectiv, judecătorul primei instanţe), în fiecare dintre actele emise de către aceştia fiind prezentate argumentele de fapt şi de drept pentru care s-a concluzionat că intimatul-executor judecătoresc nu se face vinovat de infracţiunile reclamate în plângerea penală.
Înalta Curte, însuşindu-şi în totalitate aceste argumente de fapt şi de drept, apreciază că nu se impune reluarea lor, suplimentar adăugând însă următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (1) şi art. 52 din C. proc. pen., precum şi cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituţia României, orice cetăţean beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen. De altfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
În respectarea acestor dispoziţii legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, acte prevăzute de art. 224 alin. (2) C. proc. pen., fiind format dosarul penal menţionat care cuprinde toate înscrisurile cu relevanţă probatorie pentru legala şi completa soluţionare a plângerii penale.
În urma efectuării acestor acte premergătoare - necesare pentru soluţionarea plângerii penale formulată de petentă, dar şi pentru a se stabili eventuala incidenţă a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen. - nu au fost relevate minime indicii temeinice - în sensul art. 681 C. proc. pen. - care să justifice presupunerea rezonabilă că intimatul-executor judecătoresc, faţă de care s-au efectuat acte premergătoare, ar fi săvârşit, cu vinovăţia cerută de lege, faptele expuse în plângerea penală.
Din situaţia de fapt - expusă atât în actele de dispoziţie a procurorului, cât şi în sentinţa judecătorului primei instanţe - situaţie rezultată în urma actelor premergătoare efectuate, s-a constatat că faptele descrise în plângerea penala formulată de petent nu constituie infracţiuni.
Aşa cum s-a menţionat, în realizarea unor drepturi şi obligaţii civile, părţile au dreptul să se adreseze instanţelor civile de judecată care, prin sentinţe civile, să se pronunţe asupra celor solicitate ori reclamate, după care să exercite - atunci când apreciază - căile de atac specifice. Soluţionarea pe fond a unor cauze civile se poate realiza numai prin modalităţile prevăzute de lege, respectiv, accesul la justiţie în realizarea drepturilor şi exercitarea căilor de atac prevăzute de lege (art. 21, art. 126 şi art. 129 din Constituţia României), iar nu prin intermediul unor proceduri penale urmare formulării unor plângeri penale.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul petentului.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul S.I.V.
Împotriva sentinţei penale nr. 371/ F din 10 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 705/2011. Penal. Infracţiuni privind... | ICCJ. Decizia nr. 713/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
