ICCJ. Decizia nr. 717/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 717/2011
Dosar nr. 1440/1/2011
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia penală, în temeiul art. 3002 rap. la art. 160h alin. (1) C. proc. pen., a constatat legală şi temeinică măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul P.S.C., fiul lui L. şi M.
În baza dispoziţiilor art. 3002 rap. la art. 160h alin. (2) C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a inculpatului P.S.C.
A admis cererea de amânare formulată de avocat ales R.P., pentru inculpatul-apelant P.S.C., pentru a-i da posibilitatea să pregătească apărarea şi să redacteze motivele de apel.
A fost amânată judecarea cauzei la data de 2 martie 2011.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava din data de 7 iunie 2010 - Dosar nr. 421/P/2010 - a fost trimis în judecată inculpatul P.S.C., în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174 C. pen. rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 99 alin. (2) şi art. 109 alin. (1) C. pen.
Prin încheierea nr. 6/ A din data de 16 aprilie 2010 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosarul nr. 4307/86/2010, inculpatul a fost arestat preventiv pe o perioadă de 15 zile, începând cu 16 aprilie 2010 şi până la data de 30 aprilie 210 inclusiv. S-a emis mandatul de arestare preventivă cu acelaşi număr, motivat de faptul că este îndeplinită atât cerinţa prev. de art. 143 C. proc. pen., întrucât din datele existente rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat, cât şi ambele condiţii impuse de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., referitoare la limitele de pedeapsă şi la pericolul concret pentru ordinea publică.
Întrucât, la data de 2 mai 2010, victima B.M. a încetat din viaţă la Secţia de Neurochirurgie a Spitalului Judeţean de Urgenţă S.I.N. Suceava, prin ordonanţa nr. 421/P/2010 din 05 mai 2010 s-a dispus de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava schimbarea încadrării juridice din tentativa la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 20 rap. la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., în infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
Măsura arestării a fost ulterior menţinută succesiv la următoarele termene: 09 iunie 2010, 07 iulie 2010, 28 iulie 2010, 11 august 2010, 26 august 2010, 15 septembrie 2010, 13 octombrie 2010, 10 noiembrie 2010, 08 decembrie 2010, 22 decembrie 2010.
Prin sentinţa penală nr. 4 din data de 18 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. 6306/86/2010, inculpatul P.S.C. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi s-a menţinut, totodată, starea de arest preventiv a acestuia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, cale de atac ce a fost înregistrată pe rolul curţii de apel, ca instanţă de prim control judiciar.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b C. proc. pen.
Conform art. 160b alin. (3) teza I C. proc. pen., în cazul în cazul în care instanţa constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Potrivit art. 160h alin. (2) C. proc. pen., în cursul judecăţii verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive dispusă faţă de un minor, se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile.
Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a apreciat că există probe sub aspectul comiterii de către inculpat a faptei pentru care a fost trimis în judecată şi ulterior condamnat de prima instanţă, faptă pe care, de altfel, o recunoaşte, subzistând aşadar în cauză temeiul prevăzut de art. 143 C. proc. pen. Având în vedere modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, urmarea produsă, respectiv moartea unei fiinţe umane, în rândul comunităţii din care inculpatul face parte, s-a creat o tulburare de natură să justifice luarea faţă de acesta a celei mai severe dintre măsurile preventive, respectiv arestarea sa preventivă.
Chiar dacă de la luarea măsurii şi până în prezent s-au scurs o anumită perioadă de timp, faţă de natura faptei ce a adus atingere celei mai importante valori sociale ocrotite de lege, respectiv viaţa unei persoane, curtea de apel a apreciat că nu se poate reţine că acest ecou negativ al ei s-ar fi estompat sau ar fi dispărut.
În concluzie, apreciind că subzistă şi temeiul prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se justifică menţinerea stării de arest preventiv. Aşa fiind, în temeiul art. 3002 rap. la art. 160h C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a inculpatului P.S.C. a fost luată şi menţinută cu respectarea prevederilor legale, iar menţinerea ei se impune în continuare, s-a procedat conform celor arătate. Pentru aceleaşi considerente, în opinia instanţei de apel nu se justifică nici înlocuirea acestei măsuri cu una mai puţin coercitivă, dintre cele prev. de art. 145, respectiv art. 1541 C. proc. pen.
Împotriva încheierii, în termen legal, inculpatul a declarat prezentul recurs, în motivare arătând că trebuie să se ţină cont de tinereţea sa, de durata arestării până în acest moment, de regretul manifestat faţă de fapta comisă.
Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Potrivit art. 3002 cu referire la art. 160b şi art. 160h din C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menţinerea arestării preventive.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de apel, motivat, a dispus legal şi temeinic menţinerea stării de arest a inculpatului deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile iniţiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143 şi art. 148 lit. f) din C. proc. pen.) şi acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condiţiile art. 5 paragr. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de C.E.D.O. în cauza Wemhoff contra Germaniei.
În raport de gravitatea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, şi condamnat în primă instanţă, dar mai ales a împrejurărilor concrete descrise în sentinţa instanţei de fond, corect instanţa de apel a reţinut că se impune continuarea privării de libertate.
Înalta Curte constată, de asemenea, că instanţa de prim control judiciar a motivat convingător îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru menţinerea stării de arest (art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen.), examinând, totodată, şi eventuale măsuri alternative mai puţin restrictive, concluzionând corect că nu se impune o astfel de opţiune alternativă.
Argumentele apărării pentru punerea în libertate a inculpatului (tinereţea, regretul şi durata arestării până în acest moment) sunt neîntemeiate deoarece:
- starea de minoritate a inculpatului a produs deja efecte juridice prin aplicarea art. 99 şi art. 109 C. pen. (reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzută de textul incriminator);
- regretul pentru săvârşirea infracţiunii, precum şi toate celelalte elemente personale favorabile, de asemenea au produs efecte juridice prin aplicarea unei pedepse sub minimul special al textului incriminator;
- în condiţiile intervenirii condamnării în primă instanţă, chiar dacă sentinţa nu este definitivă, durata totală a arestării (10 luni şi jumătate) nu a depăşit o durată care să poată fi apreciată ca nerezonabilă.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că se impune delimitarea duratei arestării prealabile trimiterii în judecată (arestare provizorie în înţelesul jurisprudenţei C.E.D.O.) care are ca temei un mandat de arestare preventivă emis de un judecător în cursul urmăririi penale, de durata arestării postcondamnatorii, privarea de libertate având ca temei sentinţa primei instanţe de judecată prin care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 5 ani închisoare.
Aceste delimitări se impun a fi observate prin raportare la C.E.D.O., dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în C.E.D.O. sunt prevăzute, distinct, temeiuri ale privării de libertate a persoanei.
Potrivit art. 5 „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent,
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente."
Or, în prezent, aşa cum s-a menţionat, a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii, hotărâre pronunţată de către „un tribunal competent" oare, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condiţiile art. 5 paragr. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.
Celelalte aspecte invocate de apărare („că încadrarea juridică data faptelor este greşită, că toţi martorii şi-au schimbat declaraţiile şi că partea vătămată a renunţat la pretenţiile civile"), sunt chestiuni care vor fi avute în vedere de instanţa de apel la judecarea fondului cauzei penale, acestea nefiind supuse controlului prin intermediul prezentului recurs.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.S.C. împotriva încheierii din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 6306/86/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 713/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 990/2011. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
