ICCJ. Decizia nr. 90/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 90/2011
Dosar nr. 106/1/2011
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele :
Prin Încheierea nr. din 31 decembrie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 661/45/2010, în baza dispoziţiilor art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, cererea inculpatei C.L. (fostă B.), fiica lui l. şi P., născută la 26 mai 1970 în laşi, arestată preventiv şi deţinută în Penitenciarul Bacău, de liberare provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza Încheierii penale nr. 3284 din 23 septembrie 2010.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată inculpata să plătească statului suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel laşi, inculpata C.L. a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza încheierii de şedinţă din data de 23 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 7404/1/2010.
În motivarea cererii, inculpata, prin apărător, a arătat că sunt îndeplinite toate condiţiile legale - atât de admisibilitate, cât şi de temeinicie - pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, respectiv, limita maximă de pedeapsă cât şi absenţa unor elemente obiective care să ateste că prin punerea sa în libertate ar putea fi influenţaţi martorii ori ar fi împiedicată buna desfăşurare a procesului penal.
A mai susţinut că, în cauza în care este judecată, au fost ascultaţi martorii care o cunoşteau şi că mai sunt doar câţiva martori de audiat, care nu o cunosc, aşa încât buna desfăşurare a procesului penal nu presupune privarea acesteia de libertate, cu atât mai mult cu cât nu există date în sensul sustragerii de la urmărirea penală.
A mai arătat că ceilalţi coinculpaţi – bărbaţi, sunt judecaţi în libertate şi ea este în arest, astfel că se impune o egalitate de tratament cu privire la toţi inculpaţii.
în faţa instanţei, inculpata şi-a însuşit cererea promovată de apărătorul ales şi a menţionat că are cunoştinţă de condiţiile în care se acordă şi în care se revocă liberarea provizorie.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul emis la data de 1 octombrie 2010, în dosarul nr. 20/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - serviciul teritorial laşi s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatei C.L. pentru săvârşirea infracţiunii de „trafic de influenţă", prevăzută de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În fapt, prin actul de inculpare, în sarcina inculpatei s-a reţinut în esenţă că, la data de 19 februarie 2010 a pretins numitului A.G. (coinculpat în cauză), suma de 15.000 de euro pentru a interveni la judecătorii ce făceau parte din completul de judecată în Dosarul civil nr. 112/45/2010 aflat pe rolul Curţii de Apel laşi, în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile, iar în seara aceleiaşi zile a primit la domiciliul său suma de 30.000 lei (avansul din totalul de 15.000 de euro).
În cursul urmăririi penale, prin Încheierea de şedinţă nr. 8 din 8 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 598/45/2010 al Curţii de Apel laşi, a fost respinsă propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - serviciul teritorial laşi, dispunându-se în temeiul art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 C. proc. pen. luarea faţă de inculpată a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 8 septembrie 2010.
În calea de atac a recursului, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea de şedinţă nr. 3284 din 23 septembrie 2010, a admis propunerea şi a dispus arestarea preventivă a inculpatei pentru o perioadă de 29 de zile, apreciind că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 136, art. 146 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen. în baza acestei încheieri s-a emis si mandatul de arestare preventivă.
Instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Acelaşi drept este prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituţia României.
Dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. prevăd posibilitatea acordării liberării provizorii sub control judiciar în cazul infracţiunilor din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Cea de-a doua premisă ce trebuie realizată cumulativ cu cea anterioară are în vedere comportamentul inculpatului; în acest sens dispoziţiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie nu se acordă în condiţiile în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Simpla îndeplinire formală a condiţiilor de acordare a liberării sub control judiciar nu atrage automat şi admiterea acesteia.
În acest cadru procesual instanţa nu este chemată să analizeze legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării preventive ori să verifice dacă temeiurile iniţiale s-au modificat sau au încetat, ci doar oportunitatea dispunerii unei asemenea măsuri, temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar fiind în strânsă legătură cu pericolul concret pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatei, cât şi cu scopul acestei măsuri, prevăzut de art. 136 C. proc. pen.
Instanţa de fond a reţinut că, în absenţa unor criterii legale, aprecierea organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie raportată în primul rând la elemente care ţin de circumstanţele concrete ale cauzei (natura şi gravitatea faptei pretins comisă).
Pe de altă parte, liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată doar atunci când se apreciază că instituirea măsurilor de supraveghere este suficientă pentru protecţia ordinii publice şi un control riguros al conduitei inculpatului atenuează sau înlătură periculozitatea acestuia (date care circumstanţiază persoana inculpatului - lipsa antecedentelor penale, conduita ireproşabilă, pregătire profesională, situaţie familială).
În speţă, s-a constatat că inculpata C.L. este cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 republicată cu referire la art., 257 C. pen., infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Actele de urmărire penală efectuate relevă existenţa unor indicii temeinice care justifică bănuiala legitimă că la data de 19 februarie 2010 inculpata a pretins numitului A.G. suma de 15.000 euro pentru a interveni la judecătorii ce făceau parte din completul de judecată în Dosarul civil nr. 112/45/2010 aflat pe rolul Curţii de Apel laşi, în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile, iar în seara aceleiaşi zile a primit la domiciliul său suma de 30.000 lei (avansul din total de 15.000 euro).
În cursul judecaţii, prin încheierea de şedinţă din 8 decembrie 2010 instanţa, în baza art. 139 C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatei cu măsura preventivă de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea Curţii de Apel laşi.
Prin Decizia penala nr. 4599 din 17 decembrie 2010, dată în Dosarul nr. 10263/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat această încheiere şi a dispus menţinerea stării de arest preventiv a inculpatei.
De la momentul pronunţării acestei decizii definitive, prin care s-a menţinut măsura arestării preventive, dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a intervenit în cauză nici un alt element care sa conducă la concluzia că temeiurile avute în vedere la arestarea preventivă sau schimbat sau că nu mai subzistă, aşa încât lăsarea în libertate a inculpatei chiar şi sub control judiciar, apare în aceste condiţii nejustificată.
Ceea ce apreciază instanţa atunci când judecă o cerere de liberare provizorie sub control judiciar este garanţia în care, scopul măsurilor preventive, aşa cum este reglementat în art. 136 C. proc. pen., poate fi realizat prin liberarea provizorie a unui inculpat.
Deşi în mod formal la liberarea provizorie, legea prevede în mod expres, doar anumite condiţii care trebuie îndeplinite, din analiza în ansamblu a dispoziţiilor legale aplicabile în materie rezultă şi o condiţie subînţelesă, şi anume aceea ca lăsarea în libertate a unei persoane să nu prezinte pericol pentru ordinea publică.
Analiza acestei condiţii se impune cu atât mai mult în cauză întrucât motivul arestării inculpatei de către instanţa supremă, a fost cel prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Procedura liberării presupune mai multe etape de verificare, într-un final instanţa având să se pronunţe asupra temeiniciei cererii, temeinicie care trebuie analizată în raport cu motivul pentru care persoana a fost privată de libertate.
Acordarea liberării provizorii e facultativă, e de atributul instanţei şi lăsată la aprecierea acesteia, de unde rezultă că cererea poate fi respinsă nu numai în situaţia în care constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, ci şi în situaţia în care instanţa apreciază că punerea în libertate a inculpatei nu e oportună. Faptul că inculpata îndeplineşte formal condiţiile de admisibilitate în principiu, nu conferă acesteia un drept absolut de a fi liberată provizoriu pe cauţiune, ci doar o vocaţie la aceasta.
Pe lângă circumstanţele personale ale inculpatei, instanţa trebuie să aibă în vedere şi modul, împrejurările concrete în care inculpata a săvârşit fapta, gradul de pericol social al faptei comise, relaţiile cărora li s-a adus atingere, impactul pe care fapta comisă l-a avut asupra membrilor comunităţii şi asupra credibilităţii populaţiei cu privire la activitatea organelor judiciare.
În speţă, fapta presupus a fi săvârşită de inculpata C.L. prezintă un grad ridicat de pericol social, pericol care rezultă din modalitatea în care ea a desfăşurat activitatea infracţională raportat la calitatea pe care o are, la sumele de bani pretinse, scopul urmărit şi natura relaţiilor cărora li s-a adus atingere.
Prin activitatea sa inculpata a adus atingere relaţiilor sociale referitoare la încrederea populaţiei în sistemul de justiţie, în măsurile şi hotărârile luate de către acestea, a adus un blam atât asupra corpului magistraţilor judecători cât şi al avocaţilor, asupra îndeplinirii profesiei de avocat cu bună-credinţă.
Instanţa de fond a mai reţinut că, la analiza temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie avute în vedere circumstanţele concrete ale comiterii faptei, rezonanţa socială a acesteia şi dacă scopul pentru care s-a dispus arestarea preventivă poate fi atins şi prin liberarea provizorie.
Natura infracţiunii săvârşite şi calitatea în care inculpata a acţionat reclamă menţinerea stării de arest a acestuia. Asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea potenţialilor făptuitori impresia că pot persista în sfidarea legii.
La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică trebuie avut în vedere nu numai riscul ca inculpata să săvârşească alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, ci şi reacţia colectivităţii faţă de infracţiunea comisă care, prin rezonanţa ei creează o stare de indignare, de insecuritate stimulând temerea că organele judiciare nu reacţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale cu un mare pericol social.
S-a mai reţinut că, luate în mod singular, elementele ce caracterizează persoana inculpatei i-ar putea fi favorabile (faptul că nu are antecedente penale, are studii superioare şi o profesie nobilă de apărător al drepturilor celor care au tangenţe cu legile şi sistemul de drept în general), însă aceste elemente nu pot să aibă un rol covârşitor faţă de gradul ridicat de pericol social al faptei pentru care inculpata a fost arestată preventiv şi este cercetată - trafic de influenţă, pentru care legiuitorul a prevăzut o pedeapsă de la 2 la 10 ani închisoare, gradul ridicat de pericol social rezultând şi din calitatea de avocat de care s-a folosit la săvârşirea faptei, dar şi din valoarea mare a sumelor de bani presupus a fi primite sau pe care trebuia să le primească.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a constatat că admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu e oportună şi că punerea inculpatei în libertate a inculpatei ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpata, solicitând casarea încheierii şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
În motivarea recursului, inculpata a susţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite toate cerinţele legale pentru a admiterea cererii sale, instanţa de fond reţinând greşit că nu au apărut elemente noi care să conducă la concluzia că nu mai subzistă temeiurile care au determinat arestarea preventivă, ignorându-se o situaţie o situaţie nouă, personală, apărută în cursul judecăţii, respectiv agravarea stării de boală a soţului acesteia.
De asemenea, a mai arătat că buna desfăşurare a procesului penal nu va fi periclitată de punerea sa în libertate, întrucât au fost audiaţi martorii care o cunoşteau pe aceasta, iar ceilalţi coinculpaţi, bărbaţi, sunt judecaţi în stare libertate.
Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele următoare:
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi ale art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Acelaşi drept este prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituţia României şi de art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, potrivit căruia „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
Liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligaţii sau restricţii ale libertăţii).
Întrucât măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă şi de momentul la care se dispune, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.).
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu cele ale art. 1602 din acelaşi cod, rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie - sub control judiciar sau pe cauţiune - trebuie îndeplinite două condiţii, una pozitivă şi una negativă.
Condiţia pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşită, determinată de cuantumul pedepsei prevăzută de lege.
Sub acest aspect, potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Inculpata C.L. a fost arestată preventiv de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea de şedinţă nr. 3284 din 23 septembrie 2010, prin care s-a admis propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - serviciul teritorial laşi şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei pentru o perioadă de 29 de zile, emiţându-se mandatul de arestare preventivă.
Temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive a inculpatei l-a constituit dispoziţiile art. 148 lit. f C. proc. pen., reţinându-se că există probe şi indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, prin rechizitoriul emis la data de 1 octombrie 2010, în Dosarul nr. 20/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - serviciul teritorial laşi s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatei C.L. pentru săvârşirea infracţiunii de „trafic de influenţă", prevăzută de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În fapt, prin actul de inculpare în sarcina inculpatei s-a reţinut in esenţă că, la data de 19 februarie 2010 a pretins numitului A.G. (coinculpat în cauza), suma de 15.000 de euro pentru a interveni la judecătorii ce făceau parte din completul de judecată în Dosarul civil nr. 112/45/2010 aflat pe rolul Curţii de Apel laşi, în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile, iar în seara aceleiaşi zile a primit la domiciliul său suma de 30.000 lei (avansul din totalul de 15.000 de euro).
Raportând dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen., la speţa dedusă judecăţii, înalta Curte constată îndeplinită condiţia prevăzută în alin. (1) al textului de lege menţionat, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de săvârşirea căreia este bănuită inculpata nu depăşeşte 18 ani închisoare.
În ce priveşte ce-a de-a doua condiţie, prevăzută în alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., înalta Curte constată că la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că, lăsată în libertate, inculpata ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influenţarea cursului cercetării judecătoreşti.
Sub acest aspect este de reţinut că probele ce au legătură directă cu inculpata au fost administrate, iar inexistenţa riscului de obstrucţionare a desfăşurării în bune condiţii a cercetării judecătoreşti, rezultă şi din faptul că una din obligaţiile impuse inculpatei de către instanţă pe timpul liberării provizorii, este şi aceea de a nu comunica direct sau indirect cu coinculpaţi, martorii din lucrări, denunţător şi membrii familiilor acestora;
în privinţa temeiului prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatei, înalta Curte apreciază, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa constantă, că liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menţinerea temeiurilor arestării preventive întrucât, pentru situaţiile în care se constată încetarea sau modificarea temeiurilor iniţiale devin incidente dispoziţiile art. 139 C. proc. pen. care reglementează instituţiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii arestării preventive.
Sub acest aspect este de observat faptul că dispoziţiile legale care reglementează instituţia liberării provizorii sub control judiciar nu cuprind nici o referire explicită la un astfel de impediment care ar face inaplicabilă această instituţie.
În absenţa unor criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte consideră că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care ţin de circumstanţele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care circumstanţiază persoana inculpatei. în acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care în jurisprudenţa sa a statuat că la menţinerea unei persoane în detenţie, instanţele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special, cu privire la caracterul persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza N. contra Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968).
În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată inculpata, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că aceasta există şi a fost comisă cu vinovăţie de inculpată - este gravă, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpată de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii. Aceasta cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanţa socială negativă a faptelor se estompează.
A considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv şi menţinută în această stare până la soluţionarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care eventual s-ar pronunţa în cauză, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii.
Pe de altă parte, regula respectării libertăţii individuale stabilită în art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, consacrată, aşa cum s-a arătat şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite derogări, numai în cazuri excepţionale care reclamă protejarea interesului public.
Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni, nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de liberare din detenţie provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică, ar fi realmente ameninţată.
Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reţinut, persoana acuzată este îndreptăţită să obţină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.
Natura faptelor, gravitatea şi efectele lor nu justifică în sine necesitatea continuării prevenţiei în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatei ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.
Cu privire la persoana inculpatei C.L. (fostă B.), Înalta Curte reţine că nu este cunoscută cu antecedente penale, este o absolventă de studii superioare, are o familie închegată, soţul acesteia având grave probleme de sănătate.
În consecinţă, Înalta Curte constată, nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ci apreciază că, raportat la datele concrete ale cauzei şi la persoana inculpatei, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatei de la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatei, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi, prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acesteia şi atragerea atenţiei că în caz de încălcare cu rea-credinţă a acestor obligaţii, va fi din nou arestată.
Pentru considerentele expuse, înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpata C.L. (fostă B.), împotriva încheierii din 31 decembrie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 661/45/2010.
Se va casa încheierea atacată şi, rejudecând, în baza art. 1602 C. proc. pen., se va admite cererea formulată de inculpată şi se va dispune liberarea provizorie sub control judiciar a acesteia.
Pe timpul liberării provizorii sub control judiciar se va impune inculpatei să respecte obligaţiile prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., respectiv:
a) să nu depăşească limita teritorială a municipiului laşi, fără încuviinţarea instanţei;
b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la secţia de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie;
d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme.
În baza art. 1602 alin. (31) C. proc. pen., se va impune inculpatei respectarea următoarelor obligaţii:
- să nu se apropie de coinculpaţi, martorii din lucrări, denunţător şi membrii familiilor acestora şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect;
- să nu exercite profesia de avocat.
Conform art. 1602 alin. (32) C. proc. pen., se va atrage atenţia inculpatei că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care-i revin, se va lua faţă de aceasta măsura arestării preventive.
Se va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatei C.L. (fostă B.), de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 23 septembrie 2010 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 7404/1/2010, dacă nu este arestată în altă cauză.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpata C.L. (fostă B.) împotriva Încheierii din 31 decembrie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 661/45/2010.
Casează încheierea atacată şi, rejudecând, în baza art. 1602 C. proc. pen., admite cererea formulată de inculpata C.L. (fostă B.) şi dispune liberarea provizorie sub control judiciar a acesteia.
Pe timpul liberării provizorii sub control judiciar inculpata va respecta obligaţiile prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., respectiv:
a) să nu depăşească limita teritorială a municipiului laşi, fără încuviinţarea instanţei;
b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la secţia de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie;
d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme.
În baza art. 1602 alin. (31) C. proc. pen., impune inculpatei respectarea următoarelor obligaţii:
- să nu se apropie de coinculpaţi, martorii din lucrări, denunţător şi membrii familiilor acestora şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect;
- să nu exercite profesia de avocat.
Conform art. 1602 alin. (32) C. proc. pen., atrage atenţia inculpatei că în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care-i revin, se va lua faţă de aceasta măsura arestării preventive.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatei C.L. (fostă B.), de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 23 septembrie 2010 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 7404/1/2010, dacă nu este arestată în altă cauză.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales al inculpatei, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 433/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 983/2011. Penal → |
|---|
