ICCJ. Decizia nr. 1885/2011. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1885/2011

Dosar nr. 5897/111/2007

Şedinţa publică din 10 mai 2011

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1) prin rechizitoriul din 15 decembrie 2003, întocmit în Dosarul nr. 48/P/2003 al Parchetului Naţional Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei C.L.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prev de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 - 1 faptă, şi de art. 254 alin. (1) C. pen., rap. la art. 1 lit. b) şi e) din Legea nr. 78/2000 - 2 fapte, şi a inculpatului M.C., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (4) C. pen., cu aplic. art. 19 din Legea 503/2002 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002, şi de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

2) prin sentinţa penală nr. 131/2004 din 08 aprilie 2004, Tribunalul Bihor, secţia penală, în baza art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. b) şi e) din Legea nr. 78/2000 - 2 fapte, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpata C.L.A. şi a aplicat acesteia pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară, iar în baza art. 86¹ C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit conform dispoziţiilor art. 86² C. pen.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) C. pen. şi art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul M.C. la o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare cu executare în regim privativ de libertate cu aplicarea art. 71 şi 64 C. pen.

Hotărârea a rămas definitivă faţă de inculpatul M.C.

Sentinţa a fost apelată de M.P. şi de către inculpata C.L.A.

3) prin Decizia penală nr. 3/A/2005 din 11 ianuarie 2005, Curtea de Apel Oradea, secţia penală, a admis apelul Parchetului Naţional Anticorupţie împotriva sent. pen. nr. 131/2004 din 08 aprilie 2004 şi a înlăturat dispoziţiile art. 86¹ C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în ce o priveşte pe inculpată. Apelul inculpatei C.L.A. a fost respins ca nefondat.

Decizia a fost recurată de inculpata C.L.A.

4) prin Decizia penală nr. 5134 din 13 septembrie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul inculpatei împotriva Dec. pen. nr. 3/A/2005 din 11 ianuarie 2005 şi a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare a apelurilor declarate la Curtea de Apel Oradea.

5) prin Decizia penală nr. 208/A/2006 din 19 decembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secţia penală, a admis apelul inculpatei C.L.A. şi a dispus achitarea acesteia sub aspectul celor trei încadrări juridice reţinute prin actul de sesizare.

Decizia a fost recurată de M.P.

6) prin Decizia penală nr. 5541 din 20 noiembrie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul Parchetului Naţional Anticorupţie împotriva Decizia penala nr. 208/A/2006 din 19 decembrie 2006, care a dispus casarea în parte a acestei decizii şi casarea în parte a sent. pen. nr. 131/2004 din 08 aprilie 2004, numai cu privire la inculpata C.L.A., cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bihor.

7) procedând la rejudecarea în fond a cauzei, prin sentinţa penală nr. 51/P din 12 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia penală, s-a respins excepţia privind prescripţia răspunderii penale, respectiv privind nelegala sesizare a instanţei.

În baza art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., a fost condamnată inculpata C.L.A., fiica lui I. şi V., la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 254 alin. (1) C. pen., rap. la art. 1 lit. b) şi e) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnată inculpata C.L.A. - cu datele de identitate de mai sus - la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 65 alin. (2), rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) şi art. 66 C. pen., i s-a interzis inculpatei dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, cât şi dreptul de a ocupa o funcţie ori de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) şi d) C. pen. i s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a constatat că în perioada 18 decembrie 2003 pană la 08 aprilie 2004 inculpata a fost reţinută şi arestată preventiv.

În baza art. 86¹ C. pen., ţinând seama de prev. art. 86¹ alin. (1) lit. b) şi c) C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată sub supraveghere a executării pedepselor aplicate inculpatei C.L.A. - cu datele de identitate de mai sus, pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit pentru fiecare conform art. 86² şi 82 C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen. i s-a atras atenţia inculpatei asupra nerespectării prev. art. 86⁴ şi 83 C. pen., care are drept consecinţă revocarea suspendării condiţionate sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. suspendă executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a pedepsei închisorii.

I s-a impus inculpatei respectarea obligaţiilor prev. de art. 86³ alin. (1) lit. a) – d) C. pen., respectiv, pe durata termenului de încercare condamnata trebuie să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea acesteia sau la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor, să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea, să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă, să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele acesteia de existenţă.

S-au respins pretenţiile civile formulate în cauză de L.B. SA Bucureşti.

În baza art. 255 alin. (5) C. pen., ţinând seama de Decizia nr. 59/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - recurs în interesul legii, a fost obligată inculpata la restituirea sumelor de 300 euro şi 1.000 dolari SUA în favoarea numitului M.C., în sensul de obligare a inculpatei la plata contravalorii în lei a acestor sume, actualizate la data plăţii efective.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată inculpata la 5.000 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a dispune în acest sens, potrivit dispoziţiilor deciziei de casare, rejudecând cauza, s-a apreciat că instanţa de fond va soluţiona doar latura penală privind pe inculpată, şi va ţine seama de faptul că infracţiunea prev. iniţial de 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 este, în continuare, prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sens în care a dispus schimbarea încadrării juridice şi a reţinut incidenţa art. 41, 42 C. pen., a efectuat confruntări între inculpată şi martori, cu menţiunea audierii în calitate de martor a inculpatului condamnat M.C. - inculpat în prezenta cauză, faţă de care hotărârea a rămas definitivă.

Procedând la rejudecarea cauzei în limitele dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, coroborat cu probatoriul administrat în cursul cercetării judecătoreşti: declaraţiile martorilor, procese-verbale de confruntare, declaraţiile inculpatei, înscrisurile administrate, luând în considerare şi declaraţiile formulate de inculpatul condamnat M.C. în dosarul de urmărire penală şi în Dosarul nr. 9271/2003 al Tribunalului Bihor, în care faţă de acesta hotărârea a rămas definitivă, instanţa de fond - în rejudecare - a reţinut în fapt următoarele:

Inculpata C.L.A. a îndeplinit funcţia de director al Sucursalei Băncii Române pentru Relansare Economică L.B. SA Beiuş, având atribuţiuni de coordonare a activităţii de creditare desfăşurată de sucursală, iar din probele administrate în cauză a rezultat că în cazul societăţilor comerciale, L.B. SA Sucursala Beiuş avea competenţă de acordare doar a creditelor pe documente în curs de încasare până la plafonul de 2,5 miliarde lei.

Inculpatul condamnat M.C. a înfiinţat societăţile comerciale R.I. SRL şi C.I.C. SRL, prima societate fiind dizolvată de drept pe motivul că administratorul nu a subscris capitalul social în limita prevăzută de Legea nr. 314/2001. De asemenea şi societatea C.I.C. SRL a fost dizolvată de drept conform Legii nr. 314/2001, deoarece inculpatul M.C. a figurat ca asociat unic şi administrator în două societăţi comerciale.

Ca urmare, în luna ianuarie 2003, inculpatul condamnat M.C. a înfiinţat o nouă societate cu denumirea T.S.I. SRL în care este asociat unic şi administrator. Imediat după înfiinţare, inculpatul condamnat M.C. a deschis cont curent la Sucursala Beiuş a L.B. SA, conform fişei contului curent al societăţii în primele trei luni ale anului societatea nu a rulat sume prin acest cont, singura „operaţiune" consemnată fiind legată de cumpărarea unui carnet de file CEC, ocazie cu care societatea a fost verificată în Centrala Incidentelor de Plăţi.

Cu toate că era un client necunoscut pentru bancă, la data de 01 aprilie 2003 inculpatul condamnat M.C. a solicitat şi banca a aprobat un credit pe instrumente în curs de încasare în valoare de 150.000.000 lei. Creditul a fost garantat cu ordinul de plată nr. 6 decontat de Banca I.T. SA Oradea la data de 01 aprilie 2002. Suma de 145.000.000 lei a fost ridicată numerar de M.C., fără să prezinte documente justificative de utilizare a creditului. După virarea banilor în cont la data de 02 aprilie 2003 creditul a fost rambursat.

La data de 04 aprilie 2003, societatea T.S.I. SRL a avut de decontat fila CEC emisă de societate în favoarea D. SRL, deşi între cele două societăţi nu au existat relaţii comerciale. Pentru a face această plată, inculpatul condamnat M.C. a solicitat un nou împrumut în valoarea filei CEC, iar drept garanţie a prezentat un bilet la ordin emis de SC R.I. SRL în valoare de 220 mii lei, dată la care această firmă era dizolvată de drept. De asemenea, între cele două societăţi comerciale nu erau şi nu puteau exista relaţii comerciale care să justifice eliberarea biletului la ordin.

Creditul a fost aprobat şi eliberat cu scadenţa la 17 aprilie 2003, în baza convenţiei de împrumut nr. 418 din 04 aprilie 2003, fără a se face minime verificări asupra firmei SC R.I. SRL. Din suma rezultată din credit a fost decontată fila CEC mai sus menţionată. Acest credit nu a fost rambursat, fiind trecut în restanţă.

În registrul de evidenţă a creditorilor, condus de bancă, au apărut înregistrate două credite cu nr. 418, din care unul era însoţit de litera „A", în dosarele de credit însă, nr. 418 era atribuit atât convenţiei de împrumut pentru SC T.S.I. SRL cât şi convenţiei de împrumut SC A.P. SRL Brad. În registrul de evidenţă a creditelor s-a putut observa că înregistrarea creditului acordat pentru SC T.S.I. SRL a fost făcută ulterior datei acordării.

Următorul credit, în valoare de 90.000.000 lei a fost solicitat şi acordat la 07 aprilie 2003 conform convenţiei de împrumut nr. 277/2003 cu destinaţia plăţi curente. Creditul a fost garantat cu ordinul de plată nr. 8 din 07 aprilie 2003 emis de SC A.F. SRL Timişoara în favoarea SC T.S.I. SRL pentru suma de 100.000.000 lei. Suma provenită din credit a fost ridicată în numerar fără a se prezenta documente justificative în acest sens. Creditul a fost rambursat a doua zi prin încasarea ordinului de plată de la SC A.F. SRL Timişoara. Deşi la data de 04 aprilie 2003 a fost înregistrată convenţia nr. 418, după 3 zile, la data de 07 aprilie 2003 s-a înregistrat aceiaşi societate o convenţie cu nr. mai mic, respectiv 277.

La data de 09 aprilie 2003 inculpatul condamnat M.C. a solicitat un nou credit de la L.B. SA Sucursala Beiuş în valoare de 418.000.000 lei care a fost aprobat şi pus la dispoziţia societăţii T.S.I. SRL conform convenţiei de împrumut nr. 430/2003 cu destinaţia activitate curentă. Acest credit a fost garantat cu fila CEC în sumă de 465.000.000 lei, emisă de SC C.I. SRL în favoarea SC T.S.I. SRL, deşi societatea emitentă era dizolvată de drept, iar între cele două societăţi nu existau relaţii comerciale. Din suma totală a creditului s-a decontat o filă CEC în valoare de 30.000.000 lei, iar restul a fost ridicată în numerar de inculpatul condamnat M.C. fără a prezenta documente justificative în acest sens. Fila CEC a fost introdusă în circuitul bancar pentru decontare, dar a fost refuzată la plată din lipsă totală de disponibil. Acest credit nu a fost rambursat, fiind trecut în restanţă (f. 294-295).

În condiţiile în care creditele acordate de L.B. SA Beiuş pentru T.S.I. SRL în baza convenţiilor de împrumut nr. 418 din 04 aprilie 2003 în valoare de 198.000.000 lei şi nr. 430 din 09 aprilie 2003 în valoare de 418.000.000 lei nu au fost rambursate, fiind trecute la credite restante, iar banca a depus plângere penală împotriva inculpatului condamnat M.C. la Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuş, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, banca a acordat un nou credit pentru aceeaşi societate în valoare de 576.000.000 lei. Mai mult, încă de la 25 aprilie 2003 L.B. SA Beiuş a somat T.S.I. SRL că este în interdicţie bancară prin somaţia nr. 687/2003. Creditul a fost acordat în baza convenţiei de împrumut nr. 725 din 30 mai 2003 cu destinaţia activitate curentă.

Acest credit a fost folosit integral pentru rambursarea creditelor restante şi a dobânzilor aferente, viramentul fiind făcut printr-o notă contabilă internă a băncii.

La creditele acordate în baza convenţiilor de împrumut nr. 430 din 09 aprilie 2003 şi nr. 725 din 30 mai 2003, directorul de operaţiuni martora C.M. s-a opus la aprobare pe motiv că SC T.S.I. SRL nu îndeplinea condiţiile de creditare, motiv pentru care nici nu a semnat cele două convenţii.

La 01 august 2003 organul de cercetare penală a ridicat în copie cele două convenţii şi a făcut în scris menţiunea pe ele că lipseşte semnătura reprezentanţilor băncii.

Înainte cu câteva zile de a fi arestat (respectiv 07 octombrie 2003) inculpata C.L.A. l-a chemat pe inculpatul condamnat M.C. la sediul băncii din Beiuş şi i-a cerut să semneze în alb două convenţii şi să întocmească borderouri de achiziţii material lemnos pentru a depune la dosarele de credit documentele justificative a utilizării creditelor. în schimb inculpata C.L.A. i-a promis lui M.C. că va retrage plângerea penală depusă împotriva lui la Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuş.

După ce inculpatul condamnat M.C. a fost arestat, inculpata C.L.A. i-a cerut martorei C.M. să semneze aceste noi convenţii sub ameninţarea că la un eventual control, sugerând că prima care va răspunde va fi chiar ea, în calitate de director operaţiuni.

Din expunerea faptelor rezultă că activitatea de creditare a L.B. SA Beiuş în cazul societăţii T.S.I. SRL Brădet s-a făcut cu încălcarea normelor interne de creditare, a Legii bancare nr. 58/1998 cu modificările ulterioare şi a normelor nr. 3/2002 ale B.N.R. privind standardele de cunoaştere a clientelei. Astfel au fost aprobate şi acordate credite societăţii T.S.I. SRL fără o minimă verificare a activităţii desfăşurate, a credibilităţii reprezentantului acesteia, fără a se solicita documente, evidenţe şi balanţe de verificare, acceptând ca şi garanţii instrumente de plată care nu aveau la bază tranzacţii economice între societăţi.

Din adresa din 11 decembrie 2003 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor reiese că încă de la înfiinţarea societăţii comerciale inculpatul condamnat M. nu a depus niciun fel de declaraţii şi raportări fiscale periodice din care să rezulte obligaţiile către buget. Din adresa din 11 august 2003 a Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bihor rezultă că societăţile R.I. SRL şi C.I.C. SRL au fost dizolvate de drept în temeiul prevederilor Legii nr. 314/2001.

În concluziile raportului de constatare financiar bancară întocmit la dosarul de urmărire penală s-a arătat că banca gestiona o datorie restantă a SC T.S.I. SRL în sumă de 722.460.044 lei, fiind practic în imposibilitate de a recupera suma de bani. Au fost cuprinse în concluzii încălcările prevederilor legale şi a normelor de creditare. De asemenea s-a apreciat că prin acordarea creditelor conform convenţiilor de împrumut nr. 418 din 04 aprilie 2003, nr. 430 din 09 aprilie 2003 şi nr. 725 din 30 mai 2003 SC T.S.I. SRL Brădet a realizat un folos necuvenit în cuantum de 1.192.000.000 lei.

Prin această activitate L.B. SA - Sucursala Beiuş a finanţat o activitate necontrolabilă din punct de vedere fiscal, iar prin modul în care „a urmărit" utilizarea fondurilor asigurate din credite a încurajat activitatea ilicită a SC T.S.I. SRL.

Toată această activitate de creditare a fost posibilă pe fondul şi în atingerea scopului de obţinere de către inculpata C.L.A. de foloase materiale necuvenite, realizate prin pretinderea şi primirea de la inculpatul M.C. a sumelor de 300 euro şi 1.000 dolari SUA.

Astfel cum a rezultat din declaraţia martorului D.I. ce a introdus în circuitul bancar pentru decontare fila CEC emisă de SC T.S.I. SRL în sumă de 200.000.000 lei, s-a prezentat la directoarea L.B. SA Beius nentru a verifica solvabilitatea firmei administrate de inculpatul condamnat M.C. Cu acea ocazie directoarea - inculpata C.L.A., i-a comunicat că societatea nu are disponibil în cont şi că inculpatul condamnat M.C. este un rău platnic. Cu toate acestea, aşa cum rezultă din declaraţiile inculpatului M.C. şi a martorei C.M., inculpatul M.C. i-a cerut martorei C.M. să-l ajute prin acordarea unui credit care să acopere plata filei CEC. În schimb inculpatul M.C. i-a promis suma de 300 euro, dar martora C.M. a refuzat primirea sumei şi acordarea creditului. În aceste condiţii inculpatul condamnat M.C. a apelat la inculpata C.L.A. care, deşi înainte cu puţin timp i-a relatat despre inculpatul M.C. martorului D.I., a acceptat acordarea creditului şi primirea sumei de 300 euro pentru aprobarea acestui credit. La ieşirea din biroul inculpatei C.L.A., inculpatul condamnat M.C. i-a spus martorei C.M. că dacă ea "a fost fraieră" şi nu a acceptat propunerea lui, a "rezolvat" cu inculpata C.L.A.

Acordarea creditului în baza convenţiei de împrumut nr. 725 din 30 mai 2003 nu a îndeplinit în nici un fel condiţiile de formă şi fond ale aprobării, dar inculpata C.L.A. a trecut cu vederea aceste neajunsuri, deoarece i-a pretins inculpatului M.C. suma de 1.000 dolari SUA, iar acesta a fost de acord să-i dea inculpatei această sumă. Inculpatul M.C., care a recunoscut că nu are cunoştinţe prea bune în materie de creditare, a acceptat propunerea inculpatei C.L.A. deoarece ştia că are două credite restante la care plătea penalităţi şi despre care inculpata C.L.A. i-a spus că „se vor şterge". Totodată, inculpatul M.C. avea interesul să restituite cele două credite restante deoarece garanţiile aduse la obţinerea celor două credite erau instrumente de plată emise în numele celor două firme administrate de el şi dizolvate la data respectivă şi refuzate la decontare. Cum unul din instrumentele refuzate la plată era chiar o filă CEC, inculpatul M.C. era pasibil de o eventuală acuzare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune în condiţiile art. 215 alin. (4) C. pen.

După acordarea creditului, inculpata C.L.A. s-a deplasat în satul Brădet împreună cu martora C.M. cu autoturismul L.B. SA Beiuş, ocazie cu care s-a întâlnit cu inculpatul condamnat M.C. şi cu soţia acestuia - martora M.V., la o casă aflată în construcţie. După câteva discuţii inculpatul M.C. l-a chemat pe martorul T.T. să-i aducă banii despre care discutaseră anterior şi despre care inculpatul M.C. i-a spus că trebuie "să-i dea cuiva". Tot telefonic inculpatul M.C. i-a spus martorului să aducă banii pentru că a venit „omul" după ei. După ce martorul T.T. i-a dat inculpatului M.C. suma de 900 dolari SUA, acesta s-a retras cu inculpata C.L.A., unde i-a dat această sumă. Martora C.M. a confirmat faptul că a văzut că inculpatul M.C. i-a dat la momentul respectiv ceva inculpatei C.L.A. şi că a bănuit că i-a dat o sumă de bani. A doua zi această bănuială i-a fost confirmată de inculpatul condamnat M.C., care i-a spus că i-a dat inculpatei C.L.A. suma de 1.000 dolari SUA.

Inculpatul condamnat M.C. a declarat că, pentru acordarea unui credit, directoarea băncii - inculpata, i-a solicitat direct suma de 300 euro. Într-o atare situaţie, pentru a nu intra în Centrala Incidentelor de Plăţi, inculpatul condamnat i-a înmânat directoarei băncii C.L.A. suma de 300 euro, constând în 3 bancnote de 100 euro, fapt petrecut în biroul acesteia. După realizarea acestui demers, a fost semnată convenţia de împrumut nr. 418 precum şi biletul la ordin care avea menirea de a garanta acest împrumut, inculpatului punându-i-se la dispoziţie în cont o sumă de 198.000.000 lei.

La ieşirea din biroul inculpatei C.L.A., inculpatul condamnat M.C. a fost întrebat în mod direct de către directoarea de operaţiuni martora C.M. ce sumă de bani a trebuit să dea pentru a i se face această favoare. M.C. i-a spus acesteia că a dat directoarei băncii C.L.A. suma de 300 euro. Acest aspect este confirmat de martora C.M. în declaraţiile sale.

Creditul respectiv nu a fost rambursat, iar la data de 07 aprilie 2003 inculpatul s-a prezentat din nou la bancă pentru a încasa suma de 100.000.000 lei conform unui ordin de plată emis de SC A.F. SRL.

Cum suma de bani nu era disponibilă în cont, directoarea - inculpata C.L.A., a propus inculpatului încheierea unei noi convenţii de împrumut, până vor intra în cont cei 100.000.000 lei. S-a semnat convenţia nr. 277 şi inculpatul a ridicat în numerar 90.000.000 lei fără a i se solicita vreun document de utilizare. Acest credit de 90.000.000 lei a fost rambursat prin încasarea celor 100.000.000 lei de la SC A.F. SRL în următoarea zi - 08 aprilie 2003.

La data de 09 aprilie 2003 inculpatul condamnat M.C. însoţit de numita D.P. s-au deplasat la bancă şi au intrat în biroul directoarei C.L.A. Aceasta i-a propus inculpatului să angajeze un credit de peste 450.000.000 lei şi aflând că nu are cu ce să-l garanteze, C.L.A. i-a propus lui M.C. să elibereze o filă CEC emanând de la SC C. SRL. S-a semnat o nouă convenţie de împrumut cu nr. 430 garantată cu o filă CEC emanând de la SC C. SRL şi completată de numita D.P. Borderourile de achiziţii pentru justificarea acestui credit, au fost completate de inculpat abia în data de 07 octombrie 2003.

Din acest credit a fost achitată suma de 70.000.000 lei pentru societatea comercială V.I. SRL, iar cei 380.000.000 lei inculpatul condamnat i-a ridicat în numerar derulând diverse operaţiuni de achiziţii material lemnos, fără întocmirea unor documente justificative. Acest credit de asemenea nu a fost rambursat.

Spre sfârşitul lunii mai, inculpatul a fost căutat de directoarea băncii C.L.A., care i-a propus să prezinte CEC-ul emanând de la SC A.F. SRL, cu promisiunea că vor fi şterse creditele nerambursate. In aceste condiţii, inculpatul condamnat a solicitat SC A.F. SRL, administrată de D.P., trei file CEC completate, semnate şi ştampilate.

Această operaţiune a fost derulată în virtutea faptului că SC A.F. SRL trebuia să achite inculpatului o factură în sumă de 1.900.000.000 lei. Cu cele trei file CEC la data de 30 mai 2003, inculpatul s-a deplasat la bancă, semnând o nouă convenţie de împrumut care nu se regăseşte în dosarul de creditare original, fiind schimbată. Pentru acordarea acestui din urmă credit, inculpatul a susţinut că directoarea C.L.A. i-a pretins suma de 1.000 dolari SUA.

Întrucât celelalte credite au ajuns la scadenţă, iar mijloacele de plată depuse de inculpat în garanţie fuseseră refuzate, acesta a fost de acord să dea directoarei băncii suma pretinsă. în virtutea acordării acestei sume, directoarea a fost de acord să-i acorde un nou împrumut inculpatului condamnat, evident în numele unităţii bancare, în sumă de 576.000.000 lei, care ar fi putut să acopere creditele restante, rămânând spre plată doar acest ultim credit.

Acest aspect este confirmat de inculpata C.L.A. în declaraţiile date, arătând că această ultimă convenţie de împrumut nu a respectat normele legale în materie bancară.

Pentru ca cei 1.000 dolari SUA să poată fi daţi directoarei băncii, inculpatul M.C. susţine că a apelat la serviciile unui prieten-martorul T.T. Discutând cu acesta inculpatul a solicitat împrumut respectiva sumă, spunând şi ce destinaţie avea suma de bani.

De asemenea, inculpatul M.C. i-a spus soţiei despre faptul că i-a dat inculpatei C.L.A. sumele de 300 euro şi 1.000 dolari SUA pentru acordarea creditelor pe SC T.S.I. SRL.

Audiată, martora M.V. confirmă cele arătate.

Un alt aspect este acela pe care l-a indicat inculpatul şi anume că a fost căutat la locuinţa sa de către directoarea C.L.A. însoţită de C.M., directoare de operaţiuni, şi şoferul care conducea autoturismul băncii. Întâlnirea a avut loc la locuinţa inculpatului M.C. aflată în construcţie.

Cei doi inculpaţi au avut o discuţie la o oarecare distanţă de restul persoanelor aflate de faţă, în timpul căreia directoarea băncii i-a cerut lui M.C. să-i predea suma de 1.000 dolari SUA. În această situaţie, inculpatul l-a sunat pe martorul T.T., care ştia că urma să-i dea împrumut 1.000 dolari SUA, cunoscând şi destinaţia acestei sume, aşa cum anterior s-a arătat. După aproximativ 10-15 minute, T.T. s-a prezentat la casa lui M.C. având banii asupra sa şi a înmânat banii acestuia. Ulterior M.C. a remis suma de 1.000 dolari SUA directoarei băncii C.L.A.

Din declaraţia martorului T.T. a rezultat că, urmare a discuţiilor cu inculpatul M.C. şi văzând maşina L.B. SA Beiuş în faţa casei, a bănuit că suma de bani dată inculpatului M.C. era pentru directoarea băncii. Mai mult, după circa o săptămână s-a întâlnit cu inculpatul M.C. în faţa clădirii poştei din Beiuş, ocazie cu care i-a spus acestuia că ştie că a dat suma de bani directoarei L.B. SA Beiuş, iar inculpatul i-a confirmat acest lucru. Tot martorul T.T. i-a spus soţiei inculpatului M.C., la o discuţie ulterioară că ştie despre faptul că suma de bani împrumutată soţului a fost dată directoarei L.B. SA Beiuş pentru acordarea de credite.

Starea de fapt astfel reţinută este confirmată şi prin declaraţia martorei C.M., care a indicat în mod concret modalităţile efective în care s-a desfăşurat activitatea de creditare a societăţilor comerciale administrate de inculpatul M.C. Martora susţine că, în calitate de directoare operaţiuni de credite, a sesizat nereguli în derularea activităţii de creditare, refuzând chiar să semneze convenţia de împrumut din data de 09 aprilie 2003. Nu a fost de acord martora să semneze nici convenţia prin care inculpatului M.C. i se acorda la data de 30 mai 2003 suma de 576.000.000 lei cu titlu de credit pentru nevoile curente ale SC T.S. SRL. În acest sens a avut discuţii cu inculpata C.L.A. susţinând că este nevoie pe lângă cele trei file CEC emise de SC A.F. SRL să fie aduse ca şi garanţii suplimentare pentru acoperirea creditelor restante. În ciuda acestei poziţii avute de martoră, care trebuia să semneze convenţia de împrumut, însă a refuzat, directoarea băncii a dispus acordarea acelui credit.

Deşi destinaţia ultimului credit era pentru activitate curentă, el a fost utilizat pentru rambursarea unor credite restante, dobânzi şi penalităţi.

Martora susţine că are cunoştinţă de împrejurarea că pentru acordarea împrumutului din data de 04 aprilie 2003 directoarea băncii C.L.A. a solicitat şi a primit de la inculpatul condamnat M.C. suma de 300 euro. Cunoaşte această împrejurare întrucât a purtat discuţii cu M.C. înainte ca acesta să intre în biroul directoarei C.L.A.

Cu ocazia acelei discuţii, inculpatul M.C. i-a propus martorei C.M. că îi va da suma de 300 euro, însă aceasta a refuzat. M.C. văzând refuzul lui C.M. i-a spus că într-o atare situaţie va remite banii directoarei C.L.A. După înmânarea sumei de bani, inculpatul M.C. a purtat o discuţie cu C.M. spunându-i că a făcut acest gest şi reproşându-i că nu trebuia să refuze banii.

După câteva zile de la acordarea împrumutului, în baza convenţiei nr. 725, martora C.M. a arătat că s-a deplasat împreună cu inculpata C.L.A. şi şoferul care conducea autoturismul băncii, la locuinţa pe care inculpatul M.C. o construia în localitatea Brădet. Ajunşi aici, martora susţine că a văzut cum cei doi inculpaţi s-au depărtat la o oarecare distanţă de restul persoanelor ce erau de faţă, iar M.C. a înmânat „ceva" directoarei C.L.A.

La acea vreme martora a bănuit că este vorba de o sumă de bani, aspect confirmat într-o discuţie ulterioară cu inculpatul M.C., care i-a spus că a remis 1.000 dolari SUA directoarei băncii C.L.

Mai are cunoştinţă martora că înainte de a fi arestat inculpatul M.C., aceasta a semnat şi ştampilat alte convenţii de împrumut, pentru cele cu nr. 430 din 09 aprilie 2003 şi 725 din 30 mai 2003, fiind astfel înlocuite convenţiile vechi pe care martora nu le semnase.

Inculpata C.L.A. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, arătând că starea de fapt ce a fost reţinută în cursul urmăririi penale nu este reală. Astfel inculpata a indicat în mod concret împrejurările în care l-a cunoscut pe M.C., la acea vreme administrator a unor societăţi comerciale şi modalitatea în care acesta a beneficiat din partea B.L.B. SA Beiuş de acordarea unor credite. Aceste credite însă au fost acordate pe baza unor documente justificative şi au fost respectate normele de prudenţă bancară şi supraveghere, fără ca în cauză să fie condiţionate de plata unor sume de bani cu titlu de mită.

Văzând că biletele la ordin depuse în perioada derulării creditelor spre decontare de către inculpatul M.C. nu au putut fi date spre plată, inculpata a arătat că a introdus o plângere penală împotriva acestuia considerând că instituţia bancară a fost indusă în eroare şi implicit înşelată.

De asemenea inculpata a învederat faptul că în repetate rânduri a făcut demersuri pentru recuperarea creditelor restante al căror titular era M.C., în acest sens deplasându-se cu autoturismul băncii în localitatea Brădet la domiciliul acestuia.

Poziţia constantă a inculpatei C.L. a fost aceea de negare a infracţiunilor reţinute în sarcina sa, arătând doar că a acţionat pentru recuperarea creditelor pentru care nu existau garanţii valabile.

Parţial însă inculpata a revenit şi a recunoscut că a aprobat acordarea unui credit la data de 30 mai 2003, în afara normelor de creditare, apreciind că era posibilă recuperarea respectivului credit.

Inculpata a susţinut că nu a primit vreo sumă de bani cu titlu de mită de la M.C., iar creditele acordate acestuia în virtutea calităţii sale de administrator al unor societăţi comerciale, au respectat prevederile legale în materie bancară şi nu au fost condiţionate de primirea unor foloase necuvenite.

Din analiza întregului material probator, instanţa de fond a reţinut că situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu este dovedită. Ca urmare a activităţii de creditare cu nerespectarea normelor legale în materie, societatea comercială SC T.S.I. SRL a realizat foloase materiale necuvenite în cuantum de 1.192.000.000 lei.

Administratorul acestei societăţi comerciale, inculpatul condamnat M.C. a prezentat documente cu caracter nelegal şi, pe fondul remiterii unor sume de bani cu titlu de mită directoarei C.L., a reuşit să obţină în final importante sume de bani necuvenite.

De remarcat, în opinia instanţei de fond, este faptul inculpatul M.C. a depus documente pe care le-a încheiat ulterior acordării creditelor, cum este cazul borderourilor de achiziţii prezentate ca documente justificative cu ocazia acordării creditului în baza convenţiei nr. 277 din 07 aprilie 2003. A fost încheiat chiar şi un contract de garanţie imobiliară, însă cum rezultă din actele dosarului, acesta a avut un caracter pur formal, fără a constitui în realitate o garanţie reală cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

Declaraţiile martorilor audiaţi în cauză se coroborează cu declaraţiile inculpatului condamnat M.C., precum şi cu înscrisurile aflate la dosar, care au confirmat întreaga stare de fapt descrisă de acesta. In acest context poziţia constantă de nerecunoaştere a săvârşirii faptelor de către inculpată, nu este confirmată de nici o probă administrată în cauză.

Din raportul de constatare financiar-bancar precum şi din procesul verbal de control a activităţii Sucursalei L.B. Beiuş nr. 388 din data 02 februarie 2004 (Dosar nr. 1001/P/2004 anexat), rezultă că la acordarea creditelor nu s-au respectat normele de creditare şi de prudenţă bancară. În acest sens, trebuie remarcat că din nota de control mai sus arătată rezultă că la Sucursala L.B. Beiuş activitatea de creditare era defectuoasă, înregistrându-se grave încălcări ale normelor de creditare şi de prudenţă bancară.

Astfel, rezultă că în mod constant se acordau credite în vederea rambursării altor credite ajunse la scadenţă şi nerambursate, că 23 de convenţii de împrumut nu sunt semnate de client, că 46 de convenţii nu sunt semnate de către reprezentantul băncii, că în 4 situaţii convenţiile de împrumut nu au anexate documentele care constituiau garanţia împrumutului, iar în 42 de contracte, convenţiile de împrumut au drept garanţii instrumente care nu sunt girate în favoarea băncii. S-a mai reţinut că unele contracte de credit au fost întocmite prin xeroxarea unor alte contracte anterioare semnate şi ştampilate de client, la care s-au modificat datele şi sumele creditului şi garanţiilor pe copiile efectuate, că au fost efectuate operaţiuni ilegale de creditare a conturilor curente ale clienţilor persoane juridice cu sumele reprezentând valoarea creditelor ajunse la scadenţă, pentru care clienţii nu aveau resurse financiare necesare rambursării împrumutului şi dobânzii, în multe situaţii reprezentanţii societăţilor luând cunoştinţă despre operaţiunile efectuate în conturile lor la ridicarea extraselor de cont.

Verificările au mai stabilit că în cursul anului 2003 au fost acordate persoanelor juridice un număr de 1632 credite, în special cu scopul de a rambursa integral sau parţial credite scadente.

Cu referire la unele aspecte de drept procedural şi procesual, instanţa de fond a constatat următoarele:

Ţinând seama de dispoziţiile deciziei de casare cu trimitere nr. 5541 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la termenul de judecată din 11 august 2008 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei din infr. prev. de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în infr. prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu reţinerea prev. art. 41 alin. (2), 42 C. pen. S-a avut în vedere aspectul că nu se poate vorbi despre o dezincriminare şi nici despre prescripţia răspunderii penale atâta timp cât ambele texte de lege ce se succed în timp (Legea nr. 78/2000 şi art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)), prevăd şi sancţionează ca infracţiune fapta reţinută în sarcina inculpatei, iar la data faptei norma de incriminare nu pretindea existenţa plângerii prealabile. Faţă de faptul că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de C. pen. s-a urmărit la data faptei, şi se urmăreşte şi în prezent din oficiu, instanţa de fond a apreciat că nu sunt incidente în cauză prevederile legale referitoare la sesizarea instanţei prin plângere prealabilă. Pe de altă parte, s-a apreciat că excepţia nelegalei sesizări a instanţei a fost ridicată tardiv.

Drept consecinţă s-au respins excepţiile ridicate de inculpată.

Analizând probele administrate in cauză, instanţa de fond a luat în considerare şi următoarele aspecte pentru soluţionarea cauzei penale:

În împrejurarea efectuării confruntării cu inculpata, martora C.M. menţine declaraţiile date anterior. Declaraţiile martorei C.M. vor fi însă apreciate cu reţinerea aspectului potrivit căruia prin acelaşi rechizitoriu a fost disjunsă cauza privind faptele de corupţie cercetate pe seama acesteia.

În declaraţia dată în cursul urmăririi penale, martorul T.T. a confirmat starea de fapt, poziţie pe care o menţine şi în cursul cercetării judecătoreşti în împrejurarea efectuării confruntării cu inculpatul condamnat.

Declaraţiile inculpatului condamnat în prezenta cauză M.C., inclusive formulate în împrejurarea confruntării, vor fi apreciate la soluţionarea cauzei doar în măsura în care se coroborează cu celelalte probe administrate, fiind avut în vedere şi interesul pe care acesta l-a avut în cauză, acela de a i se reduce limitele de pedeapsă la jumătate.

La stabilirea calităţii în care inculpatul condamnat în primul ciclu procesual în prezenta cauză a fost reaudiat, aceea de martor, s-a respectat dispoziţia data prin Decizia de casare cu trimitere nr. 5541 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de fond şi-a însuşit probele administrate in dosarul de urmărire penală, urmând a ţine seama de acestea la pronunţarea soluţiei in cauză. De asemenea a luat act şi de declaraţiile inculpatului condamnat date în dosarul în care, faţă de acesta, hotărârea a rămas definitivă.

Analizând probele administrate în cauză, instanţa de fond a constatat că faptele inculpatei, astfel cum au fost descrise mai sus şi probate la dosar, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu în forma continuată, prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., şi de luare de mită - 2 infracţiuni, prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., rap. la art. 1 lit. b) şi e) din Legea nr. 78/2000, prin aceea că în calitatea avută şi-a îndeplinit cu ştiinţă în mod defectuos atribuţiunile de serviciu, acordând credite cu încălcarea normelor de prudenţă bancară, cauzând o vătămare a intereselor legale ale unei instituţii bancare, cât şi pentru că a îndeplinit în mod defectuos atribuţiunile de serviciu ca urmare a primirii unor sume de bani cu titlu de mită.

Faţă de probele administrate in cauză, ţinând seama de poziţia în apărare a inculpatei, văzând şi criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa de fond a condamnat-o pe inculpată, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi prin aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată sub supraveghere a executării acesteia, fără reţinerea circumstanţele atenuante - care este o facultate şi nu o obligaţie din partea instanţei raportat la conduita inculpatei, şi cu aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi.

La individualizarea pedepsei instanţa de fond a avut în vedere persoana inculpatei, cu vârsta de 51 de ani, lipsa antecedentelor penale, împrejurările comiterii faptelor, gradul de pericol social al acestora, precum şi atitudinea inculpatei de nerecunoaştere, dar şi situaţia acesteia actuală.

Cu privire la măsura preventivă a constatat că în perioada 18 decembrie 2003 până la 08 aprilie 2004 inculpata a fost reţinută şi arestată preventiv.

Ţinând seama de dispoziţiile deciziei de casare cu trimitere, instanţa de fond s-a referit pe latura civilă exclusiv cu privire la cererile noi formulate, ulterioare deciziei, prin urmare a respins pretenţiile civile formulate în cauză la 22 octombrie 2008 de către L.B. SA Bucureşti.

S-a ţinut seamă de faptul că inculpatul condamnat M.C. a denunţat fapta mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la acea infracţiune.

Verificările au mai stabilit că în cursul anului 2003 au fost acordate persoanelor juridice un număr de 1632 credite, în special cu scopul de a rambursa integral sau parţial credite scadente.

Cu referire la unele aspecte de drept procedural şi procesual, instanţa de fond a constatat următoarele:

Drept consecinţă s-au respins excepţiile ridicate de inculpată.

Analizând probele administrate in cauză, instanţa de fond a luat în considerare şi următoarele aspecte pentru soluţionarea cauzei penale:

Cu privire la măsura preventivă a constatat că în perioada 18 decembrie 2003 până la 08 aprilie 2004 inculpata a fost reţinută şi arestată preventiv.

S-a ţinut seamă de faptul că inculpatul condamnat M.C. a denunţat fapta mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la acea infracţiune şi a obligat inculpata la restituirea contravalorii sumelor obţinute de la acesta, actualizate la data plăţii efective.

Prin urmare, ţinând seama de limitele pedepsei, s-a respins excepţia privind prescripţia răspunderii penale, respectiv privind nelegala sesizare a instanţei.

Sentinţa instanţei de fond a fost apelată de M.P. şi de către inculpata C.L.A.

8) prin Decizia penală nr. 86/P din 02 decembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au dispus următoarele:

În baza art. 379 pct. 2 lit. a C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea şi de inculpata C.L.A. împotriva sentinţei penale nr. 51 din 12 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, care a fost desfiinţată în sensul că:

1. a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatei C.L.A., în pedepsele componente.

A fost înlăturată pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen. precum şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b)C. pen.

Au fost înlăturate cele 2 pedepse de câte 3 ani închisoare aplicate aceleiaşi inculpate pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. b) şi e) din Legea nr. 78/2000 precum şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.

A fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (2), 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) şi art. 66 C. pen.; art. 86¹ C. pen. alin. (1)⁴ şi art. 83 C. pen.; 359 C. proc. pen.; 71 alin. (5) C. pen.; art. 86³ alin. (1) lit. a)-d) C. pen.

2. în baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată calificarea juridică dintr-o singură infracţiune prevăzută de articolul 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în două infracţiuni prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 reţinute în sarcina inculpatei prin rechizitoriu, ambele în concurs real, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată calificarea juridică din două infracţiuni prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi 42 C. pen.

3. în baza art. 11 pct. 2 lit. b) cu aplicarea art. 10 lit. g) C. proc. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpata C.L.A., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) cu aplicarea articolului 41 alin. (2) şi 42 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale prevăzute de art. 122 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 124 C. pen.

4. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea aceleaşi inculpate pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. b) şi e) din Legea nr. 78/2000.

5. s-a înlăturat dispoziţia instanţei privind respingerea pretenţiilor civile formulate de L.B. SA Bucureşti.

6. s-a înlăturat dispoziţia instanţei privind restituirea sumelor de 300 euro şi 1000 dolari SUA în favoarea lui M.C. de către inculpata C.L.A.

7. a fost respins apelul părţii civile L.B. SA Bucureşti.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A fost obligată apelanta L.B. SA Bucureşti să plătească în favoarea statului suma de 1000 lei.

Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a reţinut următoarele:

În motivele sale de apel, procurorul a solicitat desfiinţarea sentinţei penale nr. 51/2010 ca fiind nelegală şi netemeinică şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună lăsarea ca nesoluţionată a laturii civile a cauzei, respectiv prin care inculpatei să i se aplice pedeapsa închisorii cu executare în regim privativ de libertate într-un cuantum sporit. De asemenea, în motivarea apelului său, procurorul a mai arătat că dispoziţia instanţei de fond de a proceda la respingerea pretenţiilor materiale solicitate de L.B. SA Bucureşti, pe de o parte, echivalează cu o judecare a cauzei în alte limite decât cele stabilite de instanţa de recurs, iar pe de altă parte, reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Parcurgerea considerentelor şi dispozitivului Deciziei nr. 5541/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, relevă împrejurarea că se instituia în sarcina instanţei de fond, în rejudecarea cauzei, obligaţia de a se pronunţa doar cu privire la latura penală a cauzei, rezolvarea aspectului civil excedând competenţei instanţei penale, care a fost lipsită de posibilitatea de a respinge cererea de despăgubiri formulată de partea civilă. Netemeinicia hotărârii judecătoreşti a fost apreciată şi prin prisma modului în care s-a înţeles să se procedeze la individualizarea pedepsei aplicate inculpatei, nerealizându-se în concret nici funcţiile şi nici scopurile prevăzute în art. 52 C. pen. Modalitatea concretă la care instanţa de fond a procedat la individualizarea răspunderii penale şi aplicare a pedepselor denotă o netă subdimensionare a pericolului social, acesta fiind minimalizat prin conferirea de valenţe exclusiviste unor criterii comune, gen „împrejurările comiterii faptelor, lipsa antecedentelor penale, respectiv vârsta sau situaţia actuală" a inculpatei. Totodată, s-a arătat că modalitatea de executare, în regim suspensiv, a pedepsei aplicate într-un cuantum redus apare ca fiind rezultatul unei necorelări între tratamentul sancţionator aplicat şi periculozitatea sporită a celor trei infracţiuni grave reţinute în sarcina inculpatei, respectiv conduita profesională a inculpatei, precum şi atitudinea adoptată inclusiv în relaţia cu instanţa de judecată.

Partea civilă L.B. SA Bucureşti a solicitat desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi admiterea cererii privind acordarea pretenţiilor civile formulate de aceasta. S-a reţinut că apelul părţii civile L.B. SA nu este motivat în fapt, iar în drept, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 361 - 385 C. proc. pen.

Inculpata C.L.A. a solicitat desfiinţarea hotărârii instanţei de fond ca fiind nelegală; în final, a solicitat pentru infracţiunea prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), încetarea procesului penal conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., iar în subsidiar aplicarea art. 10 lit. f) C. proc. pen. De asemenea, aceeaşi inculpată a mai solicitat achitarea în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunile de luare de mită.

Verificând sentinţa atacată, atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 371 şi urm. C. proc. pen., instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

I) cu privire la apelul D.N.A.: Apelul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea a fost apreciat ca fondat în ceea ce priveşte critica sentinţei instanţei de fond privind respingerea pretenţiilor civile formulate de L.B. SA Bucureşti. Aşa cum rezultă din actele de la dosar, Tribunalul Bihor - ca instanţă de fond - a fost sesizată prin Decizia penală nr. 5541 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie doar cu privire la anumite aspecte ce ţineau de calificarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatei, să stabilească încadrarea juridică în ceea ce priveşte forma continuată a infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în ceea ce priveşte forma continuată a acesteia, să asigure inculpatei realizarea deplină a dreptului la apărare în raport de noua situaţie juridică stabilită. Cu privire la infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 1 lit. b), e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a investit instanţa de fond cu efectuarea unei cercetări judecătoreşti amănunţite, inclusiv a efectuării unor confruntări între inculpata C.L.A., martorul denunţător M.C. şi martorii T.T. şi C.M., în vederea stabilirii adevărului şi lămurii neconcordanţelor dintre declaraţiile acestora. S-a mai arătat în aceeaşi decizie şi recomandarea ca instanţa de fond să procedeze la administrarea tuturor probelor necesare stabilirii unei situaţii corecte şi reale în cauză.

În consecinţă, s-a observat că instanţa de fond nu a fost îndrituiră a analiza şi alte aspecte legate de latura civilă a cauzei şi, pe cale de consecinţă, dispoziţia instanţei de fond privind respingerea pretenţiilor civile formulate în cauză de L.B. SA Bucureşti este vădit nelegală. Ca o consecinţă a acestui aspect, în apel, s-a apreciat că instanţa de prim control judiciara va înlătura dispoziţia instanţei de fond privind respingerea pretenţiilor civile formulate de partea civilă L.B. SA Bucureşti.

Cât priveşte critica procurorului în legătură cu netemeinicia pedepsei aplicate pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prev. şi ped. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea acestor critici ca netemeinice.

În considerarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a avut în vedere faptul că, înainte de a interveni dispoziţiile Legii nr. 69/2007 prin care s-au abrogat dispoziţiile incriminatoare privind acordarea creditelor cu încălcarea legii şi a normelor bancare, rămânând în continuare incriminate doar acordarea subvenţiilor cu încălcarea legii, în sarcina inculpatei i s-ar fi putut reţine două infracţiuni prev. de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, conform rechizitoriului, ambele în concurs real, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În considerarea acestui aspect juridic, instanţa de apel a apreciat că se impune, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea calificării juridice dintr-o singură infracţiune prev. de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în două infracţiuni prev. de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 reţinute în sarcina inculpatei prin rechizitoriu, ambele în concurs real, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., intervenind dezincriminarea acestei infracţiuni din legea specială, Legea nr. 69/2007; în acest sens, instanţa de apel a apreciat că adoptarea noii legi nu a însemnat şi dezincriminarea faptelor prevăzute de aceste dispoziţii care se regăsesc în alte dispoziţii cu caracter penal, mai precis în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)

Pentru aceste considerente, în final, instanţa de apel în baza art. 334 C. proc. pen. a procedat la schimbarea încadrării juridice din două infracţiuni prev. de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen. S-a menţionat faptul că, sub acest aspect, vinovăţia inculpatei C.L.A. rezultă în mod indubitabil din ansamblul probelor administrate în cauză şi din acest punct de vedere hotărârea instanţei de fond este legală.

Cu privire la temeinicia aceleiaşi hotărâri, în legătură cu această faptă, s-a arătat însă că se impun şi următoarele precizări:

De la data la care s-a reţinut în sarcina inculpatei că s-ar fi săvârşit aceste fapte, şi până în prezent, mai precis de la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai 2003, când inculpata a acordat ultimul credit numitului M.C., au trecut un număr mare de ani, fapt ce a dus la împlinirea termenul de prescripţie a răspunderii penale şi care, în cazul de faţă, se compune din 5 ani (când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi care nu depăşeşte 5 ani, caz de faţă), alături de intervenirea prescripţiei speciale prev. de art. 124 C. pen. şi care prevede că prescripţia înlătură răspunderea penală ori câte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prev. în art. 122 este depăşit cu încă jumătate.

Or, în prezenta cauză, de la data ultimei fapte penale de abuz în serviciu contra intereselor persoanei şi până în prezent (data soluţionării cauzei), s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de lege, considerent pentru care, instanţa de apel, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) cu aplicarea art. 10 lit. g) C. proc. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a apreciat că se impune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei C.L.A. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale prev. de art. 122 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 124 C. pen.

Cât priveşte critica procurorului legată de netemeinicia pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, instanţa de apel a reţinut următoarele :

Urmând dispoziţiile din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a procedat la efectuarea unei cercetări judecătoreşti amănunţite, inclusiv a confruntărilor dintre inculpata C.L.A., martorul denunţător M.C. şi martorii T.T. şi C.M.

În apel, a fost ascultată inculpata - care şi-a menţinut poziţia avută pe parcursul judecării prezentei cauze - respectiv aceea de nerecunoaştere a faptelor reţinute în sarcina sa. A mai fost audiat şi martorul T.T. pentru lămurirea cu privire la aspectele din cuprinsul declaraţiilor acestora date de-a lungul anilor.

Luând în considerare întreg materialul probator administrat în cauză, instanţa de apel a apreciat, în final, că inculpata C.L.A. nu se face vinovată de infracţiunea de luare de mită prev. de art. 245 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. b), e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. pentru următoarele motive:

Aşa cum rezultă din probele de la dosar, singură probă materială directă care poate duce la a reţine că inculpata se face vinovată de săvârşirea acestei infracţiuni este denunţul numitului M.C. Acest denunţ nu este înconjurat de nici o probă, mărturiile numiţilor C.M. şi T.T. având drept izvor spusele denunţătorului M.C. şi, pe cale de consecinţă, instanţa de apel a apreciat că valoarea probatorie a acestor mărturii nu poate fi luată în considerare până la a duce la condamnarea inculpatei. De altfel, martorul T.T. a confirmat în faţa instanţei de apel că suma de bani dată martorului M.C. avea drept destinaţie a acoperi contravaloarea unor cantităţi de cherestea pe care M.C. le achiziţionase de la diferite persoane, şi nu avea drept destinaţie a fi date mită inculpatei C.L.A., cum greşit s-a reţinut în hotărârile instanţei de fond.

De asemenea, s-a apreciat că şi suma de 300 euro pe care afirmativ martorul M.C. ar fi dat-o lui C.L.A., are suport probator declaraţia lui, întrucât - aşa cum rezultă din toate actele de la dosar - martora C.M. a aflat din spusele martorului M.C. despre faptul că acesta ar dat această sumă de bani inculpatei C.L.A.

Demn de reţinut, în opinia instanţei de apel, este faptul că instanţa de fond s-a mărginit la a constata că inculpata ar fi acordat credite martorului M.C. fără a exista documente justificative pentru ca aceste credite să fie acordate, aspect de necontestat şi detaliat pe larg de instanţa de fond, iar cu privire la infracţiunea de bază, respectiv cea de luare de mită, s-a mărginit la a enunţa că din probele administrate în cauză, faptele inculpatei întrunesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni omiţând să arate în concret şi materialul probator pe care se sprijină o atare acuzaţie.

În concluzie, instanţa de apel a apreciat că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie; or, în cauză, singura probă directă este cea a numitului M.C., ceilalţi martori, inclusiv martora C.M., aflând de săvârşirea infracţiunilor doar din spusele numitului M.C.

De asemenea, s-a avut în vedere şi un aspect considerat definitoriu pentru cauză, şi anume că numita C.M. este beneficiara unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de luare de mită, dată la 15 decembrie 2004, având tot interesul ca infracţiunile de corupţie să fie reţinute în sarăna inculpatei C.L.A.

Cât priveşte profilul martorului M.C., s-a reţinut de către instanţa de apel şi că acesta este „protagonist în dosare penale", beneficiind de un tratament blănd ca urmare a denunţurilor sale.

În consecinţă, pentru toate aceste considerente, instanţa de apel - în baza art. 2 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. - a apreciat că se impune achitarea inculpatei C.L.A. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. b) şi e) din Legea nr. 78/2000.

S-a menţionat că, pe cale de consecinţă, aceste considerente stau la baza respingerii apelului D.N.A. sub aspectul care viza netemeinicia pedepsei aplicate de către instanţa de fond pentru infracţiunile de luare de mită.

Drept consecinţă a achitării inculpatei pentru fapta de luare de mită, instanţa de apel a înlăturat dispoziţia instanţei de fond privind restituirea sumelor de 300 euro şi 1000 dolari SUA în favoarea lui M.C. de către inculpata C.L.A.

II) cât priveşte apelul inculpatei C.L.A., instanţa de apel l-a admis şi a apreciat că nu se impune reluarea considerentelor expuse pe larg înainte, menţionând doar că acesta este fondat numai în lumina acestor considerente, inculpata făcăndu-se vinovată - în opinia instanţei de apel - pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra persoanei, prev. şi ped. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dar pentru care, aşa cum s-a arătat pe larg, a intervenit prescripţia specială prev. de art. 122 şi 124 C. pen.

De asemenea, s-a arătat că apelul inculpatei este fondat cu privire la aspectul ce vizează existenţa infracţiunii de luare de mită, faptă pentru care, aşa cum s-a arătat mai sus, inculpata a fost achitată, considerându-se că această infracţiune nu există.

III) cât priveşte apelul părţii civile L.B. SA Bucureşti, instanţa de apel l-a respins, mai ales că partea civilă nu şi-a motivat, în nici un fel, acest apel, instanţa de control judiciar neavând posibilitatea să înţeleagă care sunt criticile ce vizau din punct de vedere al părţilor civile, sentinţa instanţei de fond.

9) împotriva acestei ultime decizii, Parchetul de pe lăngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, a declarat prezentul recurs.

Prealabil examinării pe fond a prezentului recurs, înalta Curte constată următoarele:

- în cursul soluţionării acestui ultim recurs, cauza a avut două termene de judecată, 15 martie 2011, respectiv, 26 aprilie 2011;

- la primul termen de judecată, la cererea intimatei-inculpate (fii. 18-19), Înalta Curte a acordat un termen pentru angajarea unui avocat şi pregătirea apărării;

- la al doilea termen de judecată, acesta fiind şi ultimul, s-a prezentat intimata inculpată personal, asistată fiind de un avocat ales (fil. 25);

- la dosar, avocatul ales a depus „concluzii scrise" (fil. 27-37);

- având în vedere soluţia de achitare, conform dispoziţiilor legale, cu acordul intimatei-inculpate, s-a procedat la ascultarea acesteia (declaraţie - fii. 26);

- nici acuzarea, şi nici apărarea nu au formulat cereri pentru suplimentarea probatoriului, şi nici nu au formulat cereri prealabile dezbaterilor.

Examinând pe fond recursul declarat de M.P., Înalta Curte reţine următoarele:

În motivele scrise ale M.P. (fil. 9-11), susţinute şi cu ocazia dezbaterilor, Decizia atacată este criticată cu următoarele argumente:

"Grava eroare de fapt pe care se fundamentează soluţia instanţei de apel este un rezultat al extragerii forţate a celor două infracţiuni de luare de mită din ansamblul probatoriului administrat în cauză şi analizarea izolată a acestor forme de infracţionalitate, eliminându-se posibilitatea discutării lor din perspectiva integrării într-un spectru mai larg, conex coordonatelor probatorii specifice infracţiuni de abuz în serviciu, pentru care, este adevărat, în mod corect, s-a dispus încetarea procesului penal, intervenind prescripţia răspunderii penale.

În ceea ce priveşte cele două infracţiuni de luare de mită, în esenţă, motivarea instanţei de apel, constă în aceea că singura probă directă constă în declaraţiile denunţătorului M.C. (apreciate ca nesincere şi interesate în cauză) iar, probele indirecte nu pot fi luate în considerare, deoarece declaraţia martorei C.M. ar fi insuficientă şi, de asemenea îndoielnică, pentru că faţă de aceasta s-a dispus de către D.N.A. o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, în vreme ce martorul acuzării T.T. nu confirmă susţinerile denunţătorului în privinţa destinaţiei ilicite a sumei împrumutate de acesta din urmă de la martor.

Or, se înscrie deja în sfera notorietăţii că, modul ocult de săvârşire a infracţiunilor de corupţie, îndeosebi a celei de luare de mită, exclude prezenţa şi a altor persoane decât cea a mituitului şi mituitorului la locul realizării activităţii infracţionale iar, despre realizarea ei, mituitorul sau mituitul comunică unui cerc restrâns de persoane, nesimţind neapărat nevoia de a se confesa oricând şi oricui.

În abordarea analizei probatoriului tocmai acest element de specificitate al infracţiunii de corupţie supusă discuţiei a fost ignorat de instanţa de apel, minimalizându-se valoarea probatorie a declaraţiei denunţătorului.

După cum s-a putut deja observa, acestui mod de percepţie al instanţei de apel, i s-a adăugat şi înlăturarea credibilităţii denunţătorului şi a martorei C.M., apreciindu-se că fiecare din aceştia ar justifica un interes propriu, străin de actul de justiţie.

Instanţele sunt îndrituite, ba chiar ţine de firescul, în sine, al actului de justiţie să-şi ridice întrebări asupra aspectelor motivaţionale ce pot sta la baza oricărei declaraţii date de oricare dintre participanţii procesuali în oricare cauză, dar nu pot conferi valori exclusiviste unor pure supoziţii emise prin raportare strictă la factorul motivaţional în detrimentul, poate, al altor elemente de obiectivizare a cauzei.

Credem că, esenţial, sub aspectul dovedirii celor două infracţiuni de luare de mită, este conduita abordată de inculpată în materia acordării creditelor pentru SC T.S.I. SRL, în baza convenţiilor de împrumut nr. 418 din 04 aprilie 2003 în valoare de 198.000.000 lei, nr. 430 din 09 aprilie 2003 în valoare de 418.000.000 lei şi nr. 725 din 30 mai 2003.

De altfel, chiar instanţa de apel, în partea de considerente, în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu a arătat textual că sub acest aspect, vinovăţia inculpatei C.L.A. rezultă în mod indubitabil din ansamblul probelor administrate în cauză şi din acest punct de vedere hotărârea instanţei de fond este legală".

În ceea ce priveşte prima faptă de luare de mită, săvârşită de inculpata C.L., declaraţia denunţătorului M.C. este constantă în ceea ce priveşte remiterea sumei de 300 euro în vederea acordării creditului în sumă de 198.000.000 lei ce a făcut obiectul convenţiei nr. 418 din 04 aprilie 2003.

Declaraţia sa, sub acest aspect, se coroborează cu declaraţiile martorelor C.M. şi M.V.

Este adevărat că niciuna dintre acestea nu a fost prezentă cu ocazia remiterii folosului material al infracţiunii în biroul inculpatei C.L., însă ambele ştiau despre faptul remiterii acestei sume, fiecare aflând, în mod independent una de cealaltă, cu ocazii diferite, despre faptul remiterii banilor, fiind exclusă o eventuală înţelegere între ele.

Cât priveşte declaraţia martorei C.M., directorul de credite a! instituţiei bancare, în cuprinsul acesteia cât şi în declaraţia denunţătorului M.C. din faza de urmărire penală, se regăsesc şi elemente comune, de detaliu, ale discuţiei purtate de cei doi, imediat după ieşirea denunţătorului din biroul inculpatei, acesta spunându-i martorei că a fost "fraieră" refuzând banii oferiţi.

Referitor la cea de-a două infracţiune de luare de mită, având ca obiect suma de 1.000 dolari SUA solicitată de inculpată pentru a încheia convenţia nr. 725 din 30 mai 2003 şi remisă acesteia la un moment ulterior semnării convenţiei, declaraţia denunţătorului nu este izolată în sistem probatoriu.

În condiţiile în care existau deja un număr de două credite acordate SC T.S.I. SRL, ambele nerambursate, trecute fiind la credite restante (cele acordate în baza convenţiilor de împrumut nr. 418 din 4 aprilie 2003 şi 430 din 9 aprilie 2003, în valoare de 198.000.000 lei, respectiv 418.000.000 lei), aspect dublat de acela că la data de 8 mai 2003 se formulase deja de către bancă o plângere penală împotriva inculpatului M.C., iar la data de 25 aprilie 2003 SC T.S.I. SRL fusese somată că se află în interdicţie bancară, totuşi, la data de 30 mai 2003 {cu alte cuvinte, la distanţă de peste o lună de la data notificării interdicţiei bancare), aceleiaşi societăţi i se acordă un nou credit: cel obţinut în baza convenţiei de împrumut nr. 725 din 30 mai 2003.

În acest context devine cât se poate de plauzibilă afirmaţia denunţătorului constând în aceea că inculpata i-a pretins suma de 1.000 dolari SUA pentru a încheia convenţia de împrumut.

Potrivit susţinerilor martorei C.M., aceasta, cunoscând împrejurarea că SC T.S.I. SRL nu îndeplinea condiţiile de creditare s-a opus la încheierea convenţiilor de împrumut nr. 430 din 9 aprilie 2003 şi nr. 725 din 30 mai 2003, motiv pentru care a refuzat semnarea contractelor de creditare.

Declaraţia martorei C.M. se coroborează cu menţiunile efectuate la data de 1 iulie 2003, de ofiţerul de poliţie C.A., cu ocazia ridicării în copie a celor două convenţii, acesta atestând lipsa semnăturii reprezentanţilor băncii (filele 170-177 din dosarul de urmărire penală).

În consecinţă, apar ca veridice susţinerile denunţătorului şi ale martorei C.M. privind solicitarea adresată ambilor, ulterior acordării creditelor de către inculpata C.L., de a proceda la semnarea altor două convenţii, pentru a conferi o aparenţă de legalitate acordării împrumutului, denunţătorului solicitându-i să întocmească în plus şi borderouri de achiziţii de material lemnos în sprijinul justificării utilizării creditelor.

Deşi la momentul pretinderii mitei anterior încheierii convenţiei nr. 725 din 30 mai 2003, n-a fost prezentă o a treia persoană care să asiste la discuţiile purtate de inculpată şi denunţător, coroborarea aspectelor reliefate mai sus credem că este în măsură să confere credibilitate declaraţiei denunţătorului.

În legătură cu momentul remiterii mitei, cert este că atât declaraţia denunţătorului cât şi cea a martorei C.M. respectiv a martorului T.T. îl plasează ca fiind ulterior celui acordării împrumutului, în vara anului 2003.

Este de remarcat, faptul că, în mod constant, indiferent de faza procesuală în care a fost audiat, martorul T.T. a susţinut că la cererea denunţătorului s-a deplasat la domiciliul acestuia pentru a-i remite suma în dolari, că tocmai în acel moment în faţa casei inculpatului era parcată maşina L.B. Beiuş, respectiv că, ulterior, martorul însuşi i-a cerut denunţătorului să-i confirme dacă banii împrumutaţi de el îi fuseseră în realitate daţi, cu titlu de mită, directorului de bancă, denunţătorul confirmându-i acest lucru. Din considerentele mai sus expuse, solicităm admiterea recursului nostru, casarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatei C.L.A. pentru cele două infracţiuni de luare de mită, la pedeapsa închisorii în regim privativ de libertate, obiectiv proporţionalizată în raport de criteriile prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)".

În „concluziile scrise" depuse la dosar (fii. 27-37), apărarea a solicitat respingerea ca nefondat a recursului M.P., cu următoarele argumente:

„Recursul declarat de Parchet este absolut nefondat şi urmează a fi respins pe cale de consecinţă întrucât aşa cum vom demonstra în cele ce urmează nu există absolut nici o probă de vinovăţie că inculpata ar fi pretins şi primit sume de bani pentru a-şi îndeplini defectuos atribuţiile de serviciu în legătura cu acordarea unor credite bancare.

După casarea cu trimitere a dosarului de către I.C.C.J., instanţa de fond, respectiv Tribunalul Bihor a procedat la efectuarea unei cercetări judecătoreşti amănunţite, inclusiv la confruntarea dintre inculpată, denunţătorul M.C. şi martorii C.M. şi T.T., reaudiind pe inculpată care şi-a menţinut aceiaşi poziţie adoptată pe întreg parcursul procesului penal.

Aşa cum reţine şi instanţa de apel singura probă materială directă aflată la dosarul cauzei care ar putea conduce la vinovăţia inculpatei este denunţul numitului M.C. care rămâne o probă singulară deoarece nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă aflat la dosar.

Depoziţiile martorilor C.M. şi T.T. au ca izvor doar relatările lui M.C., astfel încât nefiind probe directe nu au valoare probatorie, neputând fi luate în considerare pentru a conduce la condamnarea inculpatei.

De altfel, martorul T.T. a arătat în mod ritos că suma de bani pe care a remis-o numitului M.C. avea drept scop acoperirea contravalori unei cantităţi de cherestea pe care acesta o achiziţionase de la diferite persoane şi nicidecum nu era destinată pentru inculpata C.A.

În legătura cu suma de 300 euro pe care martorul M.C. ar fi remis-o inculpatei, facem precizarea că această împrejurare este cunoscută de martora C.M. tot din relatările lui M.C., ea nefiind prezentă la discuţiile dintre cei doi.

Demn de reţinut este faptul că instanţa de fond care a dispus condamnarea inculpatei pentru infracţiunile de luare de mită s-a mărginit să constate că aceasta ar fi acordat credite nelegale martorului M.C., aspect detaliat pe larg în expunerea de motive, în timp ce pentru infracţiunile de bază constând în pretinderea şi primirea unor sume de bani pentru îndeplinirea defectuoasă a atributiunilor de serviciu s-a mărginit la a menţiona doar „că din probele administrate în cauză rezultă vinovăţia inculpatei", fără însă a arăta materialul probator pe care se sprijină vinovăţia.

Este uşor de observat că declaraţiile singurelor persoane care o incriminează pe inculpată, şi anume M.C. şi C.M. sunt absolut subiective, primul beneficiind de un tratament deosebit de blând în legătură cu pedeapsa aplicată tocmai datorită denunţurilor făcute, în timp ce a doua martoră a fost scoasă de sub urmărire penale pentru infracţiunea de luare de mită tot datorită „ajutorului" acordat organului de urmărire penală.

În sprijinul afirmaţiilor făcute mai sus sunt relevante declaraţiile date de M.C. la datele de 24 septembrie 2003 şi 29 septembrie 2003 în calitate de făptuitor şi apoi de învinuit, declaraţii în care acesta nu face nici o referire la săvârşirea vreunei fapte de corupţie de către inculpată.

Ulterior, când problema acuzării sale s-a pus la modul cel mai serios, deoarece dosarul fusese preluat de către Serviciul de Combatere a Fraudelor din cadrul I.P.J. Bihor, învinuitul şi-a schimbat poziţia radical, arătând în declaraţia de la data de 29 octombrie 2003 că inculpata i-ar fi pretins diferite sume de bani pentru acordarea creditelor, bani pe care i-a remis acestora.

Această schimbare de atitudine din partea învinuitului s-a datorat fără discuţie tratamentului penal deosebit de blând de care a avut parte după efectuarea denunţurilor împotriva inculpatei.

O dovadă certă a faptului că inculpata şi-a îndeplinit în mod corect obligaţiile de serviciu, şi că a acordat creditele fără a pretinde vreo sumă de bani de la numitul M.C., este şi acela că în condiţiile în care a constatat că bani nu sunt restituiţi a iniţiat o activitate de tragere la răspundere a acestuia formulând plângeri penale împotriva sa pentru săvârşirea infracţiuni de înşelăciune, plângeri care s-au materializat în trimiterea în judecată şi condamnarea deosebit de blândă prin sentinţa penală nr. 131 din 08 aprilie 2004 a Tribunalului Bihor (un an şi 6 luni închisoare).

Declaraţiile martorului M.C. sunt contradictorii şi în legătura cu sumele de bani pretinse şi primite de la inculpată, iniţial arătând că i s-ar fi cerut 300 de euro, ca apoi pe parcursul cercetării judecătoreşti să afirme că ar fi fost vorba de dolari.

În legătură cu suma de 1000 de dolari SUA, pe care ar fi remis-o inculpatei după ce a primit-o de la martorul T.T., aşa cum s-a arătat mai sus, destinaţia acesteia a fost cu totul alta, aşa cum declară în mod constant martorul. Acesta a arătat în faţa instanţei de apel că suma de bani remisă lui M.C. avea drept destinaţie acoperirea contravalorii unor cantităţi de cherestea pe care acesta o achiziţionase de la diferite persoane, şi nicidecum nu a fost oferită cu titlu de mită inculpatei.

În sfârşit, declaraţia incriminatoare a martorei C.M. nu poate fi reţinută ca o probă legală în dosar, aceasta fiind vădit subiectivă datorită interesului pe care la avut în dosar de a scăpa de învinuirea ce i-a fost adusă şi anume de săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

Recompensa pentru „ajutorul" acordat organului de urmărire penală s-a materializat în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva sa dată la 15 decembrie 2004.

Cum aceste declaraţii au fost în mod corect înlăturate de către Curtea de Apel Oradea, deoarece au fost făcute „pro cauza", ne aflăm în situaţia în care singura probă a presupusei vinovăţii a inculpatei este declaraţia unică a numitului M.C. care nu se mai coroborează cu nici o altă probă, astfel încât ea singură nu poate conduce la condamnarea inculpatei.

În acest context, cum probele dosarului demonstrează totala lipsă de vinovăţie a inculpatei, se apreciază că Decizia penală nr. 86/P din 02 decembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea este legală şi temeinică astfel încât s-a solicitat respingerea recursului formulat de D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea şi menţinerea deciziei care a analizat temeinic situaţia de fapt şi care a pronunţat o soluţie în concordanţă cu probele dosarului, asigurând astfel un proces echitabil inculpatei".

Procedând la examinarea recursului cu care fost investit, Înalta Curte reţine următoarele:

1) inculpata nu a declarat recurs cu privire la soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, ceea ce presupune achiesarea acesteia la soluţia şi temeiul de drept pe care s-a bazat,

2) în recursul M.P. singura critică este cea referitoare la soluţia de achitare a inculpatei pentru infracţiunile de luare de mită.

În consecinţă, Înalta Curte constată referitor la fapta inculpatei încadrată juridic în dispoziţiile art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), că nu are a se pronunţa - acuzarea şi apărarea nesoliătând intervenţia juridică a instanţei de ultim control judiciar - împrejurare care sugerează concluzia finală că atât acuzarea, cât şi apărarea şi-au însuşit toate considerentele instanţei de apel cu privire la respectiva acuzaţie penală, astfel cum acestea sunt expuse în Decizia atacată.

Cu privire la critica din recursul M.P. referitoare la soluţia de achitare a inculpatei pentru infracţiunile de luare de mită, Înalta Curte arată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte menţionează că îşi însuşeşte toate argumentele de natură prohatorie şi juridice expuse de instanţa de prim control judiciar, argumente care sunt pe larg prezentate la pag. 24-26 ale deciziei atacate, apreciind că nu se impune reluarea acestora.

Totuşi, Înalta Curte apreciază ca necesară suplimentarea acestora în sensul care urmează:

Este adevărat, astfel cum se arată în motivele scrise de recurs ale M.P., „că modul ocult de săvârşire a infracţiunilor de corupţie, îndeosebi a celei de luare de mită, exclude prezenţa şi a altor persoane decăt cea a mituitului şi mituitorului la locul realizării activităţii infracţionale iar despre realizarea ei, mituitorul sau mituitul comunică unui cerc restrâns de persoane, nesimţind neapărat nevoia de a se confesa oricând şi oricui". În continuarea motivării recursului, printre alte argumente, se arată că:

- în abordarea analizei probatoriului tocmai acest element de specificitate al infracţiunii de corupţie supusă discuţiei a fost ignorat de instanţa de apel, „minimalizăndu-se valoarea probatorie a declaraţiei denunţătorului";

- „acestui mod de percepţie al instanţei de apel i s-a adăugat şi înlăturarea credibilităţii denunţătorului şi a martorei C.M., apreciindu-se că fiecare din aceştia ar justifica un interes propriu, străin de actul de justiţie".

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, adoptând soluţia atacată, nu a minimalizat şi nu a ignorat nici-un mijloc de probă ci, dimpotrivă, le-a evaluat corect şi, în final, a concluzionat legal şi temeinic că probatoriul administrat, în limitele rezultate din dosarul cauzei, nu este de natură să confirme acuzaţiile de luare de mită dincolo de orice îndoială legitimă, fiind deci incidenţă regula „in dubio pro reo".

Dovedirea faptelor şi a vinovăţiei acuzatului este, mai degrabă, o chestiune juridică de ţine de „calitatea probatoriuluf, decât una de „cantitatea probatoriului.

Or, în prezenta cauză, Înalta Curte constată că probaţiunea presupuselor fapte de corupţie nu s-a realizat prin procedura prinderii în fragrant, şi nici nu este însoţită de realizarea prealabilă ori concomitentă a unor înregistrări/interceptări audio-video, ci prin declaraţiile unor persoane, date ulterior săvârşirii presupuselor fapte, dintre acestea - în opinia acuzării - fiind relevante declaraţiile denunţătorului.

Denunţul / autodenunţul constituie numai un mod de sesizare a organelor judiciare (art. 221 raportat la art. 223 C. proc. pen.), iar nu un mijloc de probăm sensul art. 64 şi urm. C. proc. pen.

Împrejurarea că, ulterior, denunţătorul este ascultat în calitate de „ martor", şi propus de către acuzare în această calitate procesuală, nu este de natură, „ipso fado", să conducă la concluzia valorii probatorii necondiţionate a declaraţiei acestuia.

Prin însăşi calitatea procesuală a martorului-denunţător, declaraţia sa poate fi pusă la îndoială în ceea ce priveşte obiectivitatea deoarece, în principiu, denunţătorul este un martor interesat, fiind o persoană care beneficiază de o cauză de nepedepsire. Un alt aspect important, care diminuează obiectivitatea acestui martor, este intenţia sa, susţinută - de altfel - de dispoziţiile legale, de a obţine recuperarea presupusei sume de bani avansate acuzatului cu titlu de mită. în mod firesc, pentru a-şi menţine cauza de nepedepsire, dar şi pentru a obţine recuperarea unei presupuse sume de bani avansată cu titlu de mită, martorul-denunţător poate fi lipsit de obiectivitate, fiind tentat să susţină, pe de o parte, autodenunţul, iar pe de altă parte, declaraţiile date în calitatea procesuală de martor.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că declaraţiile martorului-denunţător nu pot fi înlăturate, „de plano", pe baza prezumţiei lipsei de obiectivitate, însă - pentru a întemeia o soluţie de condamnare - trebuie coroborate cu alte probe suficient de credibile, probe care să provină din „surse" independente şi exterioare persoanei denunţătorului.

Din examinarea rechizitoriului rezultă următoarele aspecte, care - de altfel - au fost observate şi de către curtea de apel:

- faţă de numitul M.C. s-a dispus, pe de o parte, neînceperea urmăririi penale pentru dare de mită (temei de drept art. 10 lit. i)¹ C. proc. pen., cu aplicarea art. 255 alin. (3) C. pen.), iar pe de altă parte, trimiterea în judecată pentru infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1)-(4) C. pen., cu reţinerea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 503/2002 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi, respectiv, art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 C. pen. rap. la art. 19 din Legea nr. 503/2002 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 (pag. 14-15 rechizitoriu);

- faţă de numita C.F.M. s-a dispus, pe de o parte, neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 (temei de drept - art. 10 lit. d) C. proc. pen.), iar pe de altă parte, disjungerea cauzei pentru infracţiunea de luare de mită, „urmând a se forma un nou dosar cu un nou număr la Serviciul Teritorial Anticorupţie Oradea" (pag. 15 rechizitoriu).

Or, în materia utilizării declaraţiilor martorilor cărora li s-a acordat imunitate, este relevantă jurisprudenţa C.E.D.O. {cauza Cornelis c. Olanda, 25 mai 2004 şi, în acelaşi sens, cauza Labita c. Italia, 6 aprilie 2000; cauza Lorse c. Olanda, 27 ianuarie 2004; cauza Verhoek c. Olanda, 27 ianuarie 2004). Astfel, conform Jurisprudenţei CEDO nu s-a contestat împrejurarea că utilizarea declaraţiilor efectuate de martori în schimbul unei imunităţi, sau al altor avantaje, reprezintă un instrument important în lupta împotriva criminalităţii. Cu toate acestea, s-a apreciat că prin utilizarea acestui mijloc de probă se poate compromite echitatea procedurii împotriva acuzatului, de natură să ridice probleme delicate, atât timp cât, prin chiar natura lor, declaraţiile în cauză se pretează la manipulări şi pot fi efectuate exclusiv în scopul de a obţine avantajele oferite în schimb sau drept răzbunare personală. în acest context este deosebit de importantă verificarea credibilităţii martorului. în plus, şi jurisprudenţa C.E.D.O. a subliniat regula conform căreia declaraţia martorului căruia i s-a acordat imunitate nu poate constitui unica probă sau proba determinantă în susţinerea condamnării acuzatului şi trebuie apreciată cu toată prudenţa necesară (cauza X. c. Marea Britanie, 1976; cauza Charlene Webb c. Marea Britanie, 1997; cauza Baragiola c. Elveţia, 1993).

În final, pentru a conchide, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa C.E.D.O. nu s-a contestat că utilizarea declaraţiilor efectuate de martori în schimbul unei imunităţi sau al altor avantaje reprezintă un instrument important în lupta pe care autorităţile interne trebuie să o conducă împotriva marii criminalităţi. Totuşi, s-a apreciat că prin utilizarea acestui mijloc de probă se poate compromite echitatea procedurii împotriva acuzatului, de natură să ridice probleme delicate, atâta timp cât, prin chiar natura lor, declaraţiile în cauză se pretează la manipulări şi pot fi efectuate exclusiv în scopul de a obţine avantajele oferite în schimb sau drept răzbunare personală. C.E.D.O. a arătat că natura, uneori ambiguă a unor astfel de declaraţii, şi riscul ca o altă persoană să poată fi acuzată şi judecată pe baza unor alegaţii neverificate, care nu sunt în mod necesar dezinteresate, nu trebuie să fie subestimate. Cu toate acestea, utilizarea acestui tip de declaraţii nu este suficientă, în sine, pentru ca procedura să fie inechitabilă, fiind necesară o analiză „in concreta" a circumstanţelor din speţă.

Revenind la prezenta cauză penală, înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că informaţiile („elementele de fapt"- în sensul art. 63 alin. (1) C. proc. pen.) din declaraţiile martorilor C.M., T.T. şi M.V. nu provin din surse independente şi exterioare martorului-denunţător. Nu în ultimul rând, a reţinut curtea de apel că unul dintre martori (T.T.) şi-a nuanţat în faţa instanţei declaraţiile iniţiale.

În condiţiile arătate, şi în raport cu limitele probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că nu există o contradicţie între soluţia dispusă cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi 42 C. pen. (încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b), cu aplicarea art. 10 lit. g) C. proc. pen., şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale prevăzute de art. 122 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 124 C. pen.) - definitivă prin nerecurare - şi soluţia dispusă pentru cele două infracţiuni de corupţie, probatoriul administrat nefiind suficient pentru a reţine săvârşirea faptelor dincolo de orice îndoială rezonabilă şi, pe cale de consecinţă, suficient pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpatei.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul 385¹⁵ pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul M.P.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea împotriva Deciziei penale nr. 86/ P din 02 decembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpata C.L.A.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul M.J.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 10 mai 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1854/2011. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1887/2011. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 1885/2011. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1885/2011. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs