ICCJ. Decizia nr. 1010/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1010/2012
Dosar nr. 78515/30/2007
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, constată că, prin Sentinţa penală nr. 360/ PI din 9 august 2010 a Tribunalului Timiş, în baza art. 335 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus reunirea cauzei cu aceea în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 865 din 07 septembrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca (Dosar nr. 7241/211/2007), definitivă la data de 06 noiembrie 2007 prin Decizia penală nr. 344 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Cluj şi nerecurare.
A fost desfiinţată în parte Sentinţa penală nr. 865 din 07 septembrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, numai în ceea ce priveşte latura penală.
Au fost admise cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpatul V.S.V. şi de procuror, iar, în baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică menţionată în actul de sesizare faţă de inculpatul V.S.V., în sensul reţinerii pentru infracţiunile de complicitate la înşelăciune şi complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, a formei continuate a acestor infracţiuni, prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen., precum şi în sensul înlăturării agravantei prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen. (consecinţe deosebit de grave).
În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat inculpatul V.S.V. la o pedeapsă de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară.
În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 288 alin. (1) şi art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de un an închisoare.
De asemenea, în baza art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatul a mai fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.
În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv începând cu data de 04 iulie 2007 până în data de 16 noiembrie 2007 inclusiv.
Totodată, s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată în baza mandatului emis de Judecătoria Cluj-Napoca (Sentinţa penală nr. 865/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca) începând cu data de 09 mai 2007 până în data de 02 septembrie 2008 inclusiv.
A fost anulat mandatul emis de Judecătoria Cluj-Napoca şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii în conformitate cu cele dispuse prin prezenta sentinţă.
S-a menţinut în rest Sentinţa penală nr. 865/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca.
În temeiul art. 998 şi urm. C. civ. raportat la art. 14 şi 346 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul V.S.V. să plătească părţii civile C.C. suma de 16.100 euro cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt că, spre finele anului 2005 şi începutul anului 2006, mai multe părţi vătămate s-au adresat Biroului Economic din cadrul B.C.C.O. Timişoara cu plângeri penale în care au sesizat faptul că persoane prezentând o identitate falsă i-au indus în eroare cu ocazia încheierii unor contracte de împrumut cu garanţii imobiliare, cercetările efectuate conducând la identificarea şi demascarea unui grup infracţional organizat constituit în scopul de a ademeni pe proprietarii imobilelor care şi-au anunţat prin ziare dorinţa închirierii apartamentelor, pentru ca, ulterior, după ce au intrat în posesia cărţilor lor de identitate, membrii grupului să le falsifice fotografia şi, apoi, să contacteze persoanele care au oferit sume de bani drept împrumuturi cu garanţii imobiliare şi să garanteze cu apartamentele aparţinând adevăraţilor proprietari, care nu au cunoscut că imobilele lor au fost gajate.
Reţeaua a avut o structură bine organizată, un scop precis, şi anume obţinerea de beneficii financiare deosebit de avantajoase, şi a fost coordonată de fraţii M.V.M. şi T.A.D., în colaborare cu amicul lor, M.D.A., fiecare dintre ei având atribuţii bine stabilite. Astfel, rolul lor principal a fost acela de a identifica prin ziare ofertele de închiriere făcute de proprietarii apartamentelor, de a-i contacta pe aceştia şi a obţine documentele lor personale pentru aşa zisele contracte de închiriere, de a le falsifica cartea de identitatea prin schimbarea fotografiei şi de a se prezenta la notarii publici în vederea garantării împrumuturilor cu apartamentele închiriate de ei. De asemenea, tot aceştia au avut atribuţia de a atrage alte persoane în grupul infracţional constituit.
În acest sens, inculpatul M.V. l-a cooptat în grup şi pe inculpatul V.S., care dispunea de maşină personală şi care a asigurat membrilor grupării transportul la diferite locaţii de interes. Astfel, în cursul lunii septembrie 2006, inculpatul M.V., împreună cu inculpaţii T.A. şi V.S., s-au deplasat cu maşina acestuia din urmă în Bucureşti unde, folosind metoda de căutare prin ziare, l-au identificat pe numitul F.A., care a oferit spre închiriere apartamentul nr. situat pe str. L.T., contra sumei de 400 euro/lună. Obţinând datele de identificare ale proprietarului F.A., inculpatul M.V. împreună cu T.A., prin intermediul mai vechiului lor amic P.G., au procedat la falsificarea unei cărţi de identitate cu datele lui F.A. şi cu poza inculpatului T.A. Posedând cartea de identitate contrafăcută, cei trei inculpaţi au continuat activitatea infracţională prin găsirea unui creditor care a fost dispus să le împrumute bani contra unei garanţii imobiliare, pentru acest lucru urmând să garanteze cu apartamentul realului F.A. Pentru a se asigura, inculpaţii au solicitat serviciului de Carte Funciară date cu privire la starea juridică a apartamentului numitului F.A., prilej cu care au constatat că acesta a fost deja ipotecat în favoarea Băncii V. Bucureşti. În aceste condiţii, inculpaţii au luat legătura cu proprietarul real al apartamentului, F.A., şi au renunţat atât la încheierea contractului de închiriere, cât şi la căutarea unui creditor, întrucât nu mai exista posibilitatea de a garanta împrumutul cu apartamentul lui F.A.
Ulterior, cei trei inculpaţi s-au deplasat cu maşina condusă de V.S. în municipiul Cluj-Napoca, unde l-au identificat pe numitul C.M., care oferea spre închiriere un apartament pe str. A., pentru contactul cu acesta fiind folosit inculpatul V.S., care s-a recomandat a fi „M.". În această calitate, inculpatul a discutat cu C.M., promiţându-i că va depune diligenţe pe lângă patronul său, pentru a-l angaja la societatea lui pe post de conducător auto tiruri internaţionale, cu condiţia să-i găzduiască ori de câte ori trec prin oraşul Cluj-Napoca. Auzind oferta propusă de inculpatul V.S., precum şi retribuţia pe care urma să o încaseze (1.500 lunar şi 50 euro diurnă/zi), C.M. a acceptat-o cu uşurinţă. Astfel, la o întâlnire ulterioară, inculpatul V.S., alias „M.", a venit însoţit de patronul F.A., alias T.A., care i-a întărit convingerea că va fi angajat la firma sa, iar, pentru acest lucru, i-a solicitat copii xerox după actul de identitate, carnetul de conducere şi contractul de proprietate al apartamentului, documente pe care inculpaţii le-au folosit la contrafacerea unei cărţi de identitate. Pentru a juca rolul proprietarului C.M., inculpaţii l-au introdus în cauză pe inculpatul M.D.A., poza acestuia fiind aplicată pe cartea de identitate contrafăcută. Ulterior, inculpaţii au pornit în căutarea unui creditor şi, pentru că nu s-a găsit niciunul dispus la împrumut de bani, au acceptat s-o contacteze pe partea vătămată U.I. care dăduse anunţ în ziar pentru achiziţionarea unui apartament, deplasându-se cu aceasta la o agenţie imobiliară şi încheind un antecontract de vânzare-cumpărare pe respectiva locuinţă. Inculpatul M.D., alias C.M., a convenit cu partea vătămată să-i dea 10.000 euro, urmând ca după 15 zile să intre în posesia restului sumei de 5000 euro şi încheierea în formă notarială a contractului de proprietate. După primirea celor 10.000 euro, inculpaţii au dispărut, împărţindu-şi suma de bani, respectiv inculpatul V.S. 1.800 euro, iar restul inculpaţii M.V., T.A. şi M.D.
În continuare, inculpaţii s-au deplasat în municipiul Deva, unde a fost identificată numita C.G., singura proprietară a unui apartament pe care dorea să îl închirieze. întrucât aveau nevoie de o persoană de sex feminin pentru a se prezenta ca fiind C.G., inculpaţii M.V. şi T.A. au atras-o în grupul infracţional pe G.P.A., studentă la Facultatea de Agronomie din municipiul Timişoara, care pentru obţinerea unei sume modice a acceptat rolul. Astfel, după contrafacerea unei cărţi de identitate cu datele de identificare obţinute prin aceleaşi mijloace frauduloase de la numita C.G., G.P. a devenit C.G., interesată să închirieze un apartament în oraşul Deva, iar pentru aceasta inculpaţii M.V. şi T.A. au făcut „cercetări" pentru găsirea unui creditor. Acesta în final s-a dovedit a fi partea vătămată C.F. cu care C.G., secondată fiind de inculpaţii M.V., în calitate de „frate" al G.C., şi de inculpatul T.A., în calitate de amic al fratelui, s-a întâlnit la un birou notarial pentru a încheia contractul de împrumut cu garanţie imobiliară pentru suma de 11.000 euro. Apartamentul cu care s-a garantat împrumutul aparţinea adevăratului proprietar, respectiv C.G., iar în urma acestei „afaceri", partea vătămată C.F. a rămas fără cei 11.000 euro.
Tot pe raza municipiului Deva a fost identificată şi partea vătămată P.V.G., care a contractat cu inculpatul M.V., alias C.M., în baza unei cărţi de identitate contrafăcute. Pentru a se putea folosi de numele adevăratului C.M., inculpatul M.V. a găsit-o pe soţia acestuia, C.D., cu care G.P., alias C.G., a încheiat un contract de închiriere pentru apartamentul acesteia din oraşul Deva, str. B.D., jud. Hunedoara. În acest context, inculpatului M.V. i-a fost uşor să afle datele de identitate ale soţului şi, astfel, a contrafăcut o carte de identitate falsă cu datele acestuia şi poza sa, pe care a folosit-o la inducerea în eroare a părţii vătămate P.V., cu prilejul încheierii contractului de împrumut cu garanţie imobiliară pentru suma de 4400 euro. În mod similar, imobilul cu care inculpatul M.V. a garantat împrumutul de 4.400 euro a aparţinut soţilor C.M. şi C.D.
După aceea, inculpaţii M.V., T.A. şi V.S. s-au deplasat în oraşul Alba Iulia, găsindu-l pe numitul S.P.Ş., dispus să le închirieze apartamentul proprietate personală, de la care au solicitat datele de identitate în vederea perfectării contractului de închiriere. Devenind experţi în atragerea în cursă a persoanelor cu care au contractat, inculpatul M.V. nu a mai insistat prea mult la încheierea în formă autentică a contractului de închiriere cu S.Ş.P., atâta vreme cât s-a ales cu datele lui de identitate pe care le-a folosit la contrafacerea unei cărţi de identitate cu datele acestuia şi poza sa. Folosindu-se de acest document contrafăcut, inculpatul M.V., alias S.Ş.P., însoţit de şoferul său, inculpatul V.S., l-a contactat pe partea vătămată C.C., pe care l-a indus în eroare, prezentându-se ca fiind patronul unei societăţi de import-export cherestea, interesat să se asocieze cu acesta. Ca urmare a acestui demers, partea vătămată C.C. a intrat în societate cu suma de 16.100 euro, sumă pe care inculpatul M.V. a garantat-o cu apartamentul adevăratului proprietar S.Ş.P., situat în Oradea, str. D., jud. Bihor. După încheierea contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, inculpaţii V.S. şi M.V. au dispărut, la fel şi banii părţii vătămate C.C. pentru care acesta s-a constituit parte civilă în procesul penal.
În final, activitatea infracţională a grupului a fost permutată în oraşul Sibiu, unde inculpaţii M.V. şi T.A. au reuşit să-i atragă în cursa înşelăciunilor pe părţile vătămate Ţ.A. şi O.C. cu suma de 38.000 euro, faptă pentru care cei doi au fost trimişi în judecată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu prin rechizitoriul nr. 353/P/2007 din data de 21 iunie 2007. în aceeaşi situaţie se găseşte şi inculpatul V.S., care a fost reţinut şi trimis în judecată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca pentru singura faptă ce a putut fi dovedită în acel moment şi comisă în municipiul Cluj-Napoca împreună cu inculpaţii M.D., T.A. şi M.V. în paguba părţii vătămate U.I.
S-a mai arătat de către prima instanţă că, prin Sentinţa penală nr. 785/PI din 02 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 7851/30/2007, a fost condamnat inculpatul V.S.V., în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 lit. c) C. pen., la 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, în baza art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. c) C. pen., la 2 luni închisoare, iar, în baza art. 26 raportat la art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. c) C. pen., la 2 ani închisoare, în temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., fiind contopite pedepsele şi aplicându-se inculpatului pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
Prin aceeaşi hotărâre, s-a constatat că faptele deduse judecaţii sunt concurente cu cea pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 865/2007 pronunţată în Dosarul nr. 7421/211/2007 al Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare, iar, în temeiul art. 36 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a contopit pedeapsa de 4 ani aplicată prin sentinţa tribunalului, cu pedeapsa de 2 ani aplicată prin sentinţa de mai sus, şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, sporită la 4 ani şi 4 luni închisoare în regim de detenţie.
În temeiul art. 36 alin. (3) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată în baza Sentinţei penale nr. 865/2007 pronunţată în Dosarul nr. 7421/211/2007 al Judecătoriei Cluj-Napoca.
Prin Decizia penală nr. 25/A din 05 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 7851/30/2007, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul V.S.V.
Prin Decizia penală nr. 3830 din 19 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de inculpatul V.S.V. împotriva Deciziei penale nr. 25/A din 05 martie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, s-a casat decizia penală atacată şi Sentinţa nr. 785 din 02 decembrie 2008 a Tribunalului Timiş, cu privire la greşita soluţionare a unităţii infracţionale în cazul inculpatului V.S.V. şi s-a dispus trimiterea cauzei privind pe acest inculpat la Tribunalul Timiş, spre rejudecare, dosarul fiind reînregistrat la această instanţă sub nr. 7851.2/30/2007.
Referitor la participaţia penală a inculpatului V.S., Tribunalul, pe baza probelor administrate în cauză, a concluzionat că acesta a fost cel care a căutat şi a găsit persoanele vătămate F.A. şi C.M.V., interesate să dea în chirie imobile, şi a reuşit, alături de inculpaţii M.V. şi T.A., să obţină datele personale de identitate ale acestora, utilizate ulterior pentru confecţionarea unor acte de identitate false.
De asemenea, inculpatul V. a participat alături de coinculpatul M. la înşelarea părţii vătămate C.C., obţinând de la acesta, sub pretextul încheierii unei afaceri profitabile, suma de 16.100 euro, folosindu-se de identitatea proprietarului real al apartamentului adus drept garanţie.
Cu privire la participarea inculpatului la acţiunea de înşelare a persoanei vătămate U.I., s-a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, emis la data de 31 mai 2007 în Dosarul nr. 756/P/2007, acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., fiind condamnat prin Sentinţa penală nr. 865/07 septembrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca (Dosar nr. 7241/211/2007), menţinută prin Decizia penală nr. 344 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Cluj şi definitivă la data de 06 noiembrie 2007 prin nerecurare, la o pedeapsă de 2 ani de închisoare cu executare în regim de detenţie, fiind schimbată încadrarea juridică în complicitate la înşelăciune. Prin urmare, pentru fapta de înşelăciune comisă în dauna părţii vătămate U.I. pronunţându-se o hotărâre definitivă de condamnare, intrată în puterea lucrului judecat, s-a apreciat de către instanţa de fond că sunt incidente prevederile art. 335 alin. (2), (3) C. proc. pen. referitoare la extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale, urmând ca instanţa să procedeze la reunirea cauzelor şi pronunţarea unei noi hotărâri în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii.
A mai arătat judecătorul fondului că, din coroborarea probelor administrate, rezultă că inculpatul V.S. nu a participat la înşelarea părţii vătămate P.V.G., nu a contribuit în vreun fel la găsirea numitei C.G. şi nici la obţinerea datelor personale ale acesteia, după cum nu a avut nici o implicare în racolarea în cadrul grupului a inculpatei G.P.A. sau la înşelarea numitului C.F., sens în care a apreciat că aceste învinuiri nu au fost probate de către acuzare.
În ceea ce priveşte infracţiunea de sprijinire a grupului infracţional organizat, s-a reţinut că inculpatul V.S. a fost implicat în activitatea de înlesnire a contrafacerii actelor de identitate pe numele: F.A., C.M.V., S.P., precum şi în acţiunea de inducere în eroare a părţilor vătămate U.I. şi C.C., fapte ce întrunesc elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale şi înşelăciune. S-a apreciat că acţiunile inculpatului V., astfel cum acestea s-au derulat în timp, au reflectat aderarea şi sprijinirea grupului infracţional organizat din care făceau parte şi ceilalţi inculpaţi, acţiuni ce sunt specifice infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
În legătură cu încadrarea juridică, s-a observat că inculpatul V. a acţionat la diferite intervale de timp în sprijinul grupului infracţional organizat, actele materiale specifice infracţiunilor de fals şi înşelăciune fiind comise în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen. în ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, instanţa a constatat că valoarea însumată a prejudiciilor materiale cauzate persoanelor vătămate U.I. şi C.C. (26.100. euro) nu depăşeşte valoarea de 200.000 RON, sens în care a înlăturat forma agravată a acestei infracţiuni, prevăzută de alin. (5) al art. 215 C. pen.
La individualizarea pedepselor şi a modului de executare instanţa a avut în vedere criteriile enunţate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi în special următoarele elemente: implicarea inculpatului V. într-o activitate ilicită care s-a derulat pe parcursul a câţiva ani; oprirea acţiunilor ilicite nu s-a datorat voinţei inculpatului ci intervenţiei organelor de urmărire penală; lipsa de sinceritate a inculpatului (aparent acesta a recunoscut participarea sa, însă în realitate nu s-a considerat implicat în nicio acţiune ilegală, susţinând fără temei că singura sa relaţie cu membrii grupului a fost doar cea determinată de faptul că era şoferul unora dintre inculpaţi - M. şi T.); prejudiciul este relativ ridicat (26.100 de euro) şi nu a fost recuperat; modul elaborat în care s-a acţionat, în scopul de a fi induse şi menţinute în eroare victimele, precum şi pentru a îngreuna identificarea şi tragerea la răspundere a participanţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul V.S.V., solicitând achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu se face vinovat de comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa.
Prin Decizia penală nr. 57/A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul V.S.V., iar, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că Tribunalul Timiş a stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii, rezultând, astfel, implicarea inculpatului V.S.V. în activitatea de înlesnire a contrafacerii actelor de identitate pe numele F.A., C.M.V., S.P., precum şi participarea acestuia în calitate de complice la acţiunile de inducere în eroare a părţilor vătămate U.I. (pentru această faptă fiind condamnat definitiv de către Judecătoria Cluj-Napoca) şi C.C., aceste fapte întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale şi înşelăciune.
Totodată, s-a apreciat că prima instanţă, în mod judicios, a reţinut că, în cadrul grupului infracţional, inculpatul a avut iniţial rolul de a transporta pe ceilalţi membri ai grupului (pe inculpaţii M. şi T.) în oraşele în care aceştia urmau să acţioneze (Bucureşti, Alba Iulia, Deva), însă, apoi, s-a implicat şi în activitatea de obţinere a datelor de identitate ce urmau a fi folosite în mod fraudulos şi chiar în acţiuni de inducere în eroare a persoanelor vătămate, fiind întrunite, astfel, condiţiile cu privire la infracţiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Instanţa de apel a mai arătat că Tribunalul, în mod corect, a constatat că în speţă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la înşelăciune, în varianta prevăzută de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., având în vedere valoarea însumată a prejudiciilor materiale cauzate persoanelor vătămate U.I. şi C.C., care nu depăşeşte 200.000 RON.
Cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa a constat că, în mod întemeiat, au fost avute în vedere gradul de pericol social al infracţiunilor, durata în timp a desfăşurării activităţii infracţionale, valoarea prejudiciului, modalitatea de comitere a faptelor, precum şi lipsa de sinceritate a inculpatului.
De asemenea, s-a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a reunit prezenta cauză cu cea în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 865/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a desfiinţat-o în latură penală şi a pronunţat o hotărâre în raport cu indicaţiile de casare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la solicitarea de achitarea a inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a apreciat că este neîntemeiată, în raport cu probele dosarului, care au înfrânt prezumţia de nevinovăţie de care a beneficiat acesta pe parcursul procesului penal, dovedindu-se vinovăţia inculpatului cu privire la acuzaţiile aduse prin actul de inculpare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul V.S.V., pentru nelegalitate şi netemeinicie. Astfel, atât în cuprinsul memoriului depus la dosar pentru termenul de judecată din data de 23 ianuarie 2012, cât şi cu ocazia cuvântului la dezbateri, inculpatul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., a criticat hotărârile pronunţate în cauză sub aspectul greşitei sale obligări la plata sumei de 16.100 euro către partea civilă C.C., susţinând că, prin Sentinţa penală nr. 361 din 31 mai 2010 a Judecătoriei Alba Iulia, rămasă definitivă, la plata aceleiaşi sume de bani au fost obligaţi inculpaţii M.V.M. şi T.A., operând, astfel, autoritatea de lucru judecat.
Totodată, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., recurentul a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., atât pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune în dauna părţii vătămate U.I., cât şi pentru infracţiunile ce fac obiectul prezentei cauze, susţinând că, în speţă, s-a comis o gravă eroare de fapt şi că s-a încălcat principiul in dubio pro reo.
Invocând şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., inculpatul recurent a criticat hotărârile instanţelor inferioare şi sub aspectul individualizării judiciare a pedepselor, solicitând reducerea cuantumului acestora, prin reţinerea prevederilor art. 74 lit. a) şi art. 76 C. pen., precum şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. privind suspendarea condiţionată a executării. De asemenea, s-a susţinut de către recurent incidenţa prevederilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, în raport cu declaraţia sa din data de 9 mai 2007, prin care a înlesnit identificarea şi tragerea la răspundere penală a inculpaţilor M.V.M. şi T.A.
Examinând hotărârile atacate prin prisma cazurilor de casare invocate, precum şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul V.S.V. ca fiind fondat, însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Invocând acest caz de casare, recurentul inculpat nu a indicat acele dispoziţii legale pe care instanţa de fond şi cea de prim control judiciar le-ar fi nesocotit sau le-ar fi aplicat în mod greşit, susţinând doar că, în mod eronat, a fost obligat de cele două instanţe la plata despăgubirilor civile către partea civilă C.C., întrucât, deja, se dispusese dezdăunarea acesteia de către inculpaţii M.V.M. şi T.A. prin Sentinţa penală nr. 361 din 31 mai 2010 a Judecătoriei Alba Iulia.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată, însă, că, în cauză, prin stabilirea în sarcina inculpatului V.S.V. a obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat părţii civile C.C., au fost pe deplin respectate dispoziţiile art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., precum şi cele ale art. 998 - 999 şi art. 1003 C. civ., incidente, în continuare, în speţă, în raport cu prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), făcându-se o corectă aplicare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1003 C. civ., răspunderea inculpaţilor - care, prin fapta lor ilicită comună, au cauzat prejudiciul reclamat în patrimoniul părţii civile - este una solidară, efectul principal al solidarităţii pasive constituindu-l obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime. Ca urmare, chiar dacă cei trei inculpaţi, V.S.V., M.V.M. şi T.A., au fost judecaţi în dosare penale diferite, răspunderea lor civilă rămâne una solidară, fiecare dintre ei răspunzând pentru întreaga sumă datorată, iar nu proporţional cu gradul de participaţie la comiterea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Pe de altă parte, este de menţionat că autoritatea de lucru judecat la care face referire recurentul raportat la Sentinţa penală nr. 361 din 31 mai 2010 a Judecătoriei Alba Iulia, nu afectează posibilitatea tragerii la răspundere penală şi, după caz, civilă, a altor participanţi la săvârşirea aceloraşi fapte penale, astfel cum, în mod greşit, a susţinut inculpatul, ci vizează doar imposibilitatea exercitării acţiunii penale împotriva coinculpaţilor M.V.M. şi T.A. pentru aceleaşi fapte cu privire la care au fost condamnaţi definitiv prin hotărârea arătată. Împrejurarea că cei doi coinculpaţi au fost deja condamnaţi definitiv şi obligaţi la plata de despăgubiri civile către partea civilă C.C. nu este de natură să excludă vinovăţia inculpatului V.S.V. în comiterea aceleiaşi infracţiuni de înşelăciune în dauna respectivei părţi civile, sub forma complicităţii prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), şi nici răspunderea civilă delictuală a acestuia faţă de partea civilă, conform art. 998 - 999 şi art. 1003 C. civ.
În consecinţă, constatând că, în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, Înalta Curte apreciază că, în mod legal, recurentul inculpat a fost obligat la repararea prejudiciului cauzat părţii civile C.C., nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
2. Cu privire la eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menţionat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.
Deşi acest caz de casare a fost invocat atât cu privire la infracţiunea de complicitate la înşelăciune în dauna părţii vătămate U.I., cât şi cu referire la infracţiunile ce fac obiectul prezentei cauze, Înalta Curte nu îl va analiza decât prin raportare la aceste din urmă infracţiuni, având în vedere că existenţa actului material ce a format obiectul Dosarului penal nr. 7241/211/2007 al Judecătoriei Cluj-Napoca, cu care s-a reunit dosarul de faţă, precum şi săvârşirea lui de către inculpat, s-au constatat deja prin hotărârea definitivă de condamnare, intrată în puterea lucrului judecat (Sentinţa penală nr. 865 din 07 septembrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, menţinută prin Decizia penală nr. 344 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Cluj, definitivă prin nerecurare). Procedura reunirii cauzelor şi pronunţării unei noi hotărâri pentru întreaga unitate infracţională, reglementată de art. 335 alin. (2) C. proc. pen., nu permite repunerea în discuţie a actelor materiale ce au format deja obiectul judecăţii instanţei şi cu privire la care s-a dat o hotărâre definitivă, căci, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat şi securităţii raporturilor juridice, care interzic contestarea unei asemenea hotărâri prin orice altă modalitate în afara căilor extraordinare de atac.
Revenind, aşadar, la cauza de faţă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute, niciun aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale. Fără a relua sau a reface raţionamentele instanţelor de fond şi de apel realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului şi considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârşirea faptelor de către inculpatul V.S.V., situaţia de fapt reţinută fiind în deplină concordanţă cu dovezile administrate, respectiv depoziţiile martorilor F.A. şi C.M.V., declaraţiile părţii vătămate C.C., recunoaşterile după albume foto, declaraţiile coinculpaţilor, precum şi ale recurentului, care a recunoscut, în mod nuanţat, comiterea faptelor.
Toate aceste probe confirmă pe deplin situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, iar aprecierile acestora şi concluziile la care au ajuns prin raţionament nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., căci, în caz contrar, s-ar ajunge la o reinterpretare şi reapreciere a probelor administrate, ceea ce ar fi în evidentă contradicţie cu dispoziţiile procesual penale anterior menţionate.
De altfel, un aspect important îl reprezintă şi faptul că nici chiar inculpatul recurent nu a invocat vreo discordanţă evidentă între conţinutul real al probelor dosarului şi percepţia instanţelor inferioare, reflectată în considerentele hotărârilor atacate, ci a solicitat doar aplicarea principiului in dubio pro reo, ceea ce înseamnă că situaţiile invocate de acesta sunt numai îndoielnice, iar nu evidente, cum cere legea, împrejurare ce excede noţiunii de eroare gravă de fapt şi, implicit, limitelor cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. Reţinând caracterul evident al greşelii ca o caracteristică a erorii grave de fapt, nu se poate vorbi de o asemenea eroare atunci când starea de fapt stabilită de instanţa inferioară este numai îndoielnică, deoarece există incompatibilitate între atributele de „îndoielnic" şi „evident" raportate la acelaşi fapt.
Ca urmare, având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocat de inculpatul recurent.
3. Din oficiu, însă, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen., apreciind că, deşi situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţele inferioare, în mod greşit acestea au apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.
Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, constituie infracţiune iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup.
Definind noţiunea de grup infracţional organizat, art. 2 lit. a) din aceeaşi lege prevede că acesta este un grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material, prin infracţiune gravă, în sensul legii, înţelegându-se una din infracţiunile expres şi limitativ enumerate la lit. b) a art. 2 din Legea nr. 39/2003.
Rezultă, aşadar, că infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 se comite cu vinovăţie sub forma intenţiei directe calificată prin scop, respectiv săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni grave prevăzute de art. 2 lit. b) din lege, ceea ce presupune că făptuitorii, cunoscând scopul grupului infracţional, prevăd rezultatul faptei lor şi îl urmăresc prin săvârşirea acesteia.
În cauză, însă, din ansamblul materialului probator administrat nu rezultă că inculpatul V.S.V. ar fi aderat şi sprijinit grupul infracţional în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, niciuna dintre faptele penale săvârşite de membrii grupării după aderarea inculpatului la aceasta neregăsindu-se în enumerarea limitativă cuprinsă în art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003. Pe de altă parte, nu există niciun indiciu şi nici nu s-a reţinut de către procuror că inculpatul ar fi cunoscut activitatea infracţională a celorlalţi participanţi desfăşurată anterior aderării sale la grup, activitate care pentru unii a fost încadrată în drept în infracţiuni considerate grave, potrivit textului de lege, pentru a putea presupune un eventual consens între recurent şi ceilalţi membri ai grupării cu privire la scopul acesteia, respectiv săvârşirea de infracţiuni grave.
Ca urmare, constatând că, în speţă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte apreciază că, în mod greşit, s-a dispus condamnarea inculpatului recurent pentru comiterea acesteia, impunându-se, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen., admiterea recursului declarat de inculpat şi, în rejudecare, achitarea lui pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
4. Referitor la proporţionalizarea pedepsei aplicate inculpatului pentru comiterea infracţiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., Înalta Curte apreciază că au fost avute în vedere toate criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., iar, faţă de circumstanţele reale ale comiterii faptelor şi circumstanţele personale ale inculpatului, s-a aplicat o sancţiune penală al cărei cuantum a fost corect individualizat, fiind orientat spre minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită.
În ceea ce priveşte, însă, pedeapsa cu închisoarea stabilită pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune în convenţii, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., instanţa de recurs apreciază că aceasta nu este proporţională cu gravitatea faptelor comise şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, impunându-se reducerea ei la minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, respectiv la 3 ani închisoare.
De asemenea, Înalta Curte, ţinând seama de contribuţia concretă pe care inculpatul a avut-o la comiterea infracţiunilor şi de faptul că a trecut un interval de timp de aproximativ 5 ani din momentul comiterii lor, apreciază justificată modificarea tratamentului sancţionator aplicat de instanţa de fond şi menţinut de Curtea de apel, în sensul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, pe un termen de încercare de 5 ani, în conformitate cu dispoziţiile art. 861 şi art. 862 C. pen., cu consecinţa obligării inculpatului de a respecta măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) C. pen., considerând că, în raport cu gradul de pericol social concret al faptei şi de periculozitate a inculpatului recurent, scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia, iar pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru inculpat, astfel încât, chiar fără executarea, în regim privativ de libertate, a sancţiunii penale, nu va mai săvârşi alte infracţiuni în viitor.
Deşi recurentul a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., Înalta Curte, faţă de conduita procesuală manifestată de acesta, apreciază că suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu ar fi suficientă pentru realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen., fiind necesară supunerea inculpatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri de supraveghere specială din partea organelor judiciare şi cerinţei ca acesta să respecte anumite obligaţii stabilite de instanţa de judecată, în condiţiile legii.
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, faţă de sfera de aplicare a acestora, menţionată chiar în cuprinsul textului de lege, respectiv persoanelor care au săvârşit una dintre faptele prevăzute la art. 7 alin. (1) sau (3) şi care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, Înalta Curte, faţă de soluţia de achitare ce va fi pronunţată sub aspectul infracţiunii de aderare şi sprijinire a grupului infracţional organizat reţinută în sarcina inculpatului V.S.V., constată că nu se mai impune analizarea acestui aspect, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) în raport cu care se aplica, eventual, cauza de reducere a pedepsei.
În consecinţă, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse şi constatând incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul V.S.V., va casa decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa pronunţată în fond de Tribunalul Timiş şi, în rejudecare, va descontopi pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi b) C. pen., repunând în individualitatea lor pedepsele componente, iar, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Totodată, va reduce la 3 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar, în baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. ) C. pen., va contopi această pedeapsă cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.
În baza art. 861 C. pen., va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 862 C. pen., urmând ca inculpatul să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a) - d) C. pen.
Se va face aplicarea dispoziţiilor art. 359 C. proc. pen., cu referire la art. 864 C. pen. şi art. 83 C. pen., precum şi a prevederilor art. 71 alin. (5) C. pen.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Faţă de soluţia ce va fi pronunţată, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul V.S.V. împotriva Deciziei penale nr. 57/A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Casează decizia atacată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 360/PI din 9 august 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia penală şi, în rejudecare:
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. şi repune în individualitatea lor pedepsele componente.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. dispune achitarea inculpatului V.S.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Reduce la 3 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului V.S.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. contopeşte pedeapsa sus-menţionată cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., urmând ca inculpatul V.S.V. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.
În baza art. 861 C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 862 C. pen.
Pe durata termenului de încercare, inculpatul se va supune măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a) - d) C. pen., şi anume:
- să se prezinte trimestrial la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, desemnat să asigure supravegherea în cauză;
- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a-i putea fi controlate mijloacele de existenţă.
în baza art. 359 C. proc. pen. atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. cu referire la art. 83 C. pen. a căror nerespectare are ca urmare revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere se suspendă executarea pedepsei accesorii, conform art. 71 alin. (5) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat V.S.V. se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1012/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3839/2012. Penal → |
|---|
