ICCJ. Decizia nr. 1163/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1163/2012
Dosar nr. 6437/2/2011
Şedinţa publică din 13 aprilie 2012
Asupra recursului penal de faţă constată şi reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 435/F/ din 5 octombrie 2011 pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
S-a recunoscut sentinţa penală nr. 9 Hv 118/09z - 90 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul St.Polten - Austria, de condamnare a numitului V.I.I., în prezent deţinut în Penitenciarul Steim Krems - Austria.
S-a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 11 ani şi 7 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală mai susmenţionată.
S-a constatat că susnumitul a executat din pedeapsă perioada de la 10 mai 2009 la zi.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea a avut în vedere următoarea situaţie de fapt:
Prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 12 iulie 2011, în conformitate cu dispoziţiile art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a solicitat recunoaşterea sentinţei penale nr. 9 Hv 118/09z - 90 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul St.Polten - Austria, privind pe persoana condamnată V.I.I. şi transferarea acestuia într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei.
Au fost ataşate la dosar: adresa Ministerului Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate prin care se solicită efectuarea procedurii prevăzute de art. 162 din Legea nr. 302/2004, cererea formulată de către condamnat în care precizează că nu îşi exprimă consimţământul pentru transfer, sentinţa penală de condamnare, tradusă şi în copie legalizată, extras din legislaţia penală austriacă referitor la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, extras C. pen. român privind infracţiunile corespunzătoare celor pentru care numitul V.I.I. a fost condamnat în Austria, adresa emisă de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de date referitor la domiciliul din România al persoanei condamnate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 164 cu referire la art. 152 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 (astfel cum a fost republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011), persoana condamnată a fost citată la locul de detenţie din Austria, fiind depusă la dosar dovada de comunicare transmisă prin fax.
Curtea a apreciat necesară obţinerea unor relaţii suplimentare cu privire la pedeapsa dată spre executare şi perioada executată din această pedeapsă, iar autorităţile austriece au comunicat aceste relaţii, ce au fost depuse la dosar şi în traducere legalizată.
Potrivit acestor informaţii, numitul V.I.I. a fost condamnat la 11 ani şi 7 luni închisoare, luându-se în considerare şi sentinţa nr. 074 Hv 19/09v din 4 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul de Land pentru cauze penale din Viena, dar nu a avut loc o revocare a suspendării condiţionate a pedepsei de 5 luni închisoare aplicată prin această sentinţă, aşa încât pedeapsa privativă de libertate care trebuie executată este de 11 ani şi 7 luni închisoare, persoana condamnată fiind arestată începând cu data de 10 mai 2009.
Potrivit sentinţei penale nr. 9 Hv 118/09z - 90 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul St. Polten - Austria, numitul V.I.I. a fost condamnat la 11 ani şi 7 luni închisoare pentru săvârşirea a trei infracţiuni de tâlhărie, prev. de art. 142 alin. (1), 142 alin. (2) cu referire la art. 143 fraza a ll-a şi art. 142 alin. (1) cu referire la art. 143 varianta a ll-a C. pen. austriac. În fapt, s-a reţinut că:
Pe data de 17 aprilie 2009, împreună cu numiţii I.C. şi S.G.L., prin utilizarea de violenţe, au sustras suma de 4.200 euro aparţinând părţii vătămate F.A.
Pe data de 6 mai 2009, împreună cu numitul I.C., au aplicat mai multe lovituri părţii vătămate G.B., căreia i-au sustras suma de 50 euro. De pe urma loviturilor ce i-au fost aplicate, G.B. a prezentat leziuni catalogate ca fiind vătămare corporală gravă.
Pe data de 8 mai 2009, împreună cu numitul I.C., folosind un pistol şi o rozetă de box, au lovit partea vătămată F.A., de la care au sustras suma de 3040 euro.
Numitul V.I.I. a fost arestat preventiv la data de 10 mai 2009, după care a început executarea pedepsei.
Faţă de cele reţinute, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 155, 156 şi 162 din Legea nr. 302/2004, privind admiterea sesizării.
A constatat că este îndeplinită condiţia dublei incriminări, deoarece faptele pentru care numitul V.I.I. a fost condamnat în Austria au corespondent în legislaţia penală română, fiind vorba despre infracţiunile de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1) şi (21) lit. a), art. 211 alin. (1) şi alin. (21) lit. a) şi e, respectiv art. 211 alin. (1) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen. român.
De asemenea, a constatat că numitul V.I.I. este cetăţean român cu domiciliul în România, hotărârea de condamnare este definitivă, iar la data primirii cererii de transferare, condamnatul avea de executat o perioadă mai mare de 6 luni din durata pedepsei ce i-a fost aplicată.
Condamnatul nu şi-a exprimat consimţământul pentru transfer. Cu toate acestea, sesizarea a fost admisă întrucât sunt incidente disp. art. 3 pct. 1 din OUG nr. 92/1999 (ce ratifică Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997), potrivit cărora transferarea unor persoane condamnate poate fi dispusă şi în absenţa acordului acestora, dacă au fost luate măsuri de interdicţie de şedere pe teritoriul statului de condamnare.
Aceasta este situaţia şi în cazul de faţă, întrucât autorităţile austriece au stabilit pentru persoana condamnată interdicţia de şedere pe o perioadă nelimitată pe teritoriul statului austriac.
Pe de altă parte, s-a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006 şi republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011, privind refuzul opţional al transferării.
Drept urmare, în temeiul art. 162 din Legea nr. 302/2004, Curtea a admis sesizarea şi a recunoscut hotărârea de condamnare şi a dispus transferarea condamnatului V.I.I. în vederea continuării executării pedepsei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs condamnatul persoană transferabilă V.I.I., care a solicitat admiterea recursului şi respingerea sesizării întrucât nu doreşte să fie transferat în România în vederea executării pedepsei.
Înalta Curte analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse.
Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală modificată transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii:
a) condamnatul este resortisant al statului de executare;
b) hotărârea este definitivă;
c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este;
e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
Analiza actelor dosarului relevă faptul că numitul V.I.I. este cetăţean român cu domiciliul în România, hotărârea de condamnare este definitivă, iar la data primirii cererii de transferare, condamnatul avea de executat o perioadă mai mare de 6 luni din durata pedepsei ce i-a fost aplicată.
Deşi condamnatul nu şi-a exprimat consimţământul pentru transfer Înalta Curte apreciază că în mod corect sesizarea a fost admisă întrucât sunt incidente disp. art. 3 pct. 1 din OUG nr. 92/1999 (ce ratifică Protocolul adiţional ia Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997), potrivit cărora transferarea unor persoane condamnate poate fi dispusă şi în absenţa acordului acestora, dacă au fost luate măsuri de interdicţie de şedere pe teritoriul statului de condamnare cum este situaţia şi în cazul de faţă, întrucât autorităţile austriece au stabilit pentru persoana condamnată interdicţia de şedere pe o perioadă nelimitată pe teritoriul statului austriac.
Faţă de aceste considerente Înalta Curte, apreciază că hotărârea recurată este legală şi temeinică, recursul condamnatului persoană transferabilă V.I.I. este nefondat şi urmează a-l respinge în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă V.I.I. împotriva sentinţei penale nr. 435/F din 5 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală.
Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1180/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1151/2012. Penal. Mandat european de arestare.... → |
|---|
