ICCJ. Decizia nr. 1191/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1191/2012
Dosar nr. 8999/315/2011
Şedinţa publică din 17 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 411 din 19 septembrie 2011 a Judecătoriei Târgovişte, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de petenta - persoană vătămata N.D.I. împotriva rezoluţiei din 25 iulie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 4318/P/2009, confirmată prin rezoluţia nr. 1119/II/2/2011 din 12 septembrie 2011 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte la data de 05 septembrie 2011 sub nr. 8999/315, petenta - persoană vătămată N.D.I. a contestat rezoluţia din 25 iulie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, în dosarul nr. 4318/P/2009 şi rezoluţia nr. 1119/II/2/2011 din 12 septembrie 2011 dispusă de prim-procurorului Parchetului, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea plângerii petenta a arătat că în mod greşit procurorul a constat că lipseşte plângerea persoanei vătămate în ce priveşte infracţiunea prevăzuta de art. 193 alin. (1) C. pen., întrucât potrivit dispoziţiilor art. 222 pct. 5 C. proc. pen., o astfel de plângere poate fi formulată şi de copilul major pentru părinte. Ori ea a înţeles să formuleze plângerea, atât în nume propriu, cât şi în numele tatălui său, N.C., ameninţat în mod repetat de sora ei, M.G.
De asemenea, petenta a mai susţinut că declaraţia tatălui său luată pe parcursul cercetărilor este falsă, acesta fiind nevăzător şi îi suspectează ca autori ai falsului pe sora sa M.G. şi pe agentul de poliţie, solicitând extinderea procesului penal în condiţiile art. 336 şi 337 C. proc. pen., în raport de aspectele semnalate.
Petenta a mai învederat că şi declaraţia dată de martorul B.A., în prezent decedat, este falsă, solicitând extinderea procesului penal şi introducerea în cauză în calitate de învinuit a agentului de poliţie care a facilitat acest fapt, apreciind totodată necesară efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se dovedi veridicitatea susţinerilor sale.
Totodată, petenta a contestat şi modalitatea de audiere a martorului Ş.I. (preot), arătând că acestuia nu i s-a solicitat să declare ce i-a spus tatăl ei la confesiune, ci să relateze o discuţie pe care au avut-o cu în alte împrejurări.
Petenta a enumerat faptele pretins săvârşite de sora sa, M.G. astfel cum au fost prezentate în plângerea adresată procurorului, arătând în plus că aspectele relatate de martorul A.C. nu corespund adevărului, declaraţia fiindu-i consemnată de organele de poliţie, care au vrut să o protejeze pe făptuitoare.
Petenta N.D. a solicitat instanţei să desfiinţeze cele doua rezoluţii şi să trimită cauza la parchet pentru completarea cercetărilor, indicând în acest sens mai multe probe pe care le apreciază ca fiind relevante pentru aflarea adevărului in cauză.
La dosarul cauzei, petenta a depus în copie, mai multe înscrisuri şi anume: rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 25 iulie 2011 dată în Dosarul nr. 4318/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, certificat de moştenitor.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că prin rezoluţia nr. 4318/P/2009 din 25 iulie 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numita M.G., cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 189 alin. (1) C. pen., art. 193 alin. (1) C. pen., art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen., reţinându-se sub aspect procesual cazurile prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a), f) şi j) C. proc. pen., care împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale.
S-a reţinut că pentru a dispune astfel, procurorul şi-a însuşit în totalitate argumentele expuse prin referatul întocmit la data de 02 decembrie 2010 de către organele de poliţie şi anume:
În ce priveşte infracţiunea prevăzuta de art. 189 alin. (1) C. pen. s-a constatat că aceasta nu există, întrucât audiat fiind în cauză, numitul N.C. a infirmat susţinerile persoanei vătămate N.D., în sensul că faptuitoarea l-ar fi sechestrat pe acesta la domiciliul ei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.;
Cu privire la pretinsele ameninţări proferate de M.G. la adresa tatălui său N.C. şi a mătuşii sale S.N., faptă prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen., s-a constatat că lipseşte plângerea persoanei vătămate - sesizarea fiind făcută de N.D. care nu are o astfel de calitate, fiind aplicabil art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.;
În ce priveşte săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290 si art. 291 C. pen., constând în aceea că făptuitoarea şi mama persoanei vătămate ar fi declarat în fals, în cursul anului 1977, că sunt singurele moştenitoare ale fratelui său B.V., obţinând certificatul de moştenitor, s-a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale, iar în ce priveşte aportul pe care M.G. şi l-ar fi adus la falsificarea unui act de vânzare - cumpărare în cursul anului 1996, s-a constatat că aspectele sesizate au făcut obiectul Dosarului penal nr. 582 /P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, fiind aplicabil sub aspect procesual cazul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.
Rezoluţia din 25 iulie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, în dosarul nr. 4318/P/2009 a fost menţinută prin rezoluţia nr. 1119/II/2/2011 din 12 septembrie 2011 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, care a apreciat că organele de cercetare penala ale poliţiei judiciare au efectuat acte premergătoare complete sub aspectul infracţiunilor sesizate, din acestea nerezultând cu certitudine săvârşirea de către făptuitoare a infracţiunilor prevăzute de art. 189 alin. (1) si art. 193 C. pen., iar faptele prevăzute de art. 290 si art. 291 C. pen. au fost deja cercetate într-un alt dosar al parchetului, în condiţiile în care din declaraţiile martorilor audiaţi în prezenta cauză, B.A. şi Ş.I., nu au rezultat alte aspecte decât cele examinate anterior.
Analizând rezoluţiile atacate prin prisma actelor premergătoare efectuate în dosarul nr. 4318/P/2009, prima instanţă a reţinut că prin plângerea înregistrata la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte la data de 19 august 2008, persoana vătămata N.D.I. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de sora ei M.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals, uz de fals, ameninţare şi lipsire de libertate în mod ilegal prevăzute de art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., art. 193 alin. (1) C. pen. şi art. 189 alin. (1) C. pen.
În sesizare, persoana vătămata a arătat că sora ei, M.G., i-a ameninţat cu moartea pe tatăl şi mătuşa acesteia, începând cu anul 1977 până în 2009, pentru a întreprinde anumite acţiuni ilicite.
În acest sens petenta a precizat că prin aceste acţiuni ilicite, sora ei intenţiona să o excludă de la succesiunea defunctului său frate şi totodată să nu declare bunurile de valoare pe care acesta le deţinea la domiciliu, pentru ca în cursul anului 1996 numita S.N., să fie forţată de făptuitoare să semneze un act de vânzare-cumpărare în numele mamei petentei, N.M., decedată la acel moment.
A mai învederat petenta faptul că tatăl său, N.C. este în prezent sechestrat la domiciliul surorii ei, interzicându-i-se să părăsească curtea imobilului.
Audiată fiind pe parcursul cercetărilor, persoana vătămata a mai arătat că în anul 1977, mama acesteia împreuna cu făptuitoarea au declarat că sunt singurele moştenitoare ale defunctului B.V., obţinând certificatul de moştenitor.
În ce priveşte săvârşirea de către M.G. a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal - prevăzută de art. 189 alin. (1) C. pen., instanţa de fond a constatat că în mod corect s-a dispus de către procuror neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta reclamată nu există.
Instanţa de fond a constatat că actele premergătoare efectuate în cauză nu au evidenţiat că numitul N.C., tatăl petentei şi al făptuitoarei, a fost / este ţinut cu forţa la domiciliul fiicei sale M.G., dimpotrivă, audiat fiind în cauza, sus-numitul a învederat că s-a mutat de bună-voie la domiciliul acesteia încă din anul 2004 datorita stării de sănătate şi a imposibilităţii de a-şi face singur menajul, fiind îngrijit corespunzător de făptuitoare, aceasta asigurându-i hrana, medicamentele etc.
S-a mai reţinut că în procedura reglementată de art. 2781 C. proc. pen., instanţa este chemată să analizeze dacă procurorul, prin actul de netrimitere în judecată, a analizat în mod judicios toate faptele reclamate de persoana vătămata prin plângere ori cu prilejul audierilor.
S-a apreciat că prin rezoluţia atacată, cu trimitere la referatul organelor de cercetare penală, toate aspectele sesizate de petenta N.D.I. au fost examinate în mod amănunţit.
Pe de altă parte, instanţa de fond a constatat că la acest moment nu există nici o raţiune pentru a se considera, că anumite declaraţii date în dosarul nr. 4318/P/2009 ar fi fost luate sub presiune sau falsificate.
Cu privire la modalitatea în care s-a procedat la audierea martorului Ş.I., care în calitate de preot a refuzat să dea o declaraţie în cauză, invocând că nu poate divulga taina confesiunii, posibilitate recunoscută de art. 79 C. proc. pen., instanţa de fond a reţinut că persoana vătămata a susţinut că martorul urma a fi întrebat cu privire la anumite aspecte pe care le-ar fi cunoscut în alte împrejurări decât în timpul spovedaniei tatălui ei, astfel că proba testimonială era admisibilă.
Prima instanţă a apreciat că în ipoteza în care s-ar da eficienţă susţinerilor petentei, care nu sunt confirmate de nicio altă probă în cauză, aspectele relatate de martorul Ş.I. nu ar avea relevanţă întrucât, aşa cum a învederat partea vătămată N.D.I. prin plângerea formulată, acesta ar avea cunoştinţa numai de pretinsele ameninţări proferate la adresa tatălui ei de către făptuitoare. Or, în ce priveşte infracţiunea de art. 193 alin. (1) C. pen. nu s-a formulat plângere prealabilă, astfel că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, tocmai datorită acestui incident procesual.
S-a mai reţinut că susţinerile tatălui petentei atestă faptul că acesta locuieşte benevol la cealaltă fiică a sa, încă din anul 2005, aşa cum a arătat şi cu prilejul audierii sale.
Din examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză, instanţa de fond a reţinut că tatăl petentei, numitului N.C., nu a participat la ceremonia religioasă a înmormântării surorii sale, din teama de a nu fi alungat din domiciliul fiicei sale, M.G., de unde evident nu dorea să plece, dar nu a fost împiedicat fizic să se deplaseze din imobilul în care locuia, situaţie care infirmă existenţa infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
În ce priveşte săvârşirea infracţiunii de ameninţare prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen., instanţa de fond a reţinut că petenta N.D.I. a făcut vorbire despre proferarea unor ameninţări de către sora sa, la adresa numiţilor N.C. şi S.N. (tatăl, respectiv mătuşa părţilor), însă aceştia din urma, în calitate de părţi vătămate, nu au înţeles să formuleze plângere prealabilă pentru această faptă, condiţie obligatorie pentru tragerea la răspundere penală a celui vinovat.
În consecinţă, instanţa de fond a constat că în mod corect s-a dispus prin rezoluţiile atacate neînceperea urmăririi penale pentru cazul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare dacă lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, calitate pe care N.D.I. nu o are în prezenta cauză, pretinsele ameninţări nefiindu-i adresate.
În ce priveşte săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290 şi art. 291 C. pen., instanţa de fond a reţinut că prin plângerea adresată procurorului, petenta N.D.I. a învederat că făptuitoarea M.G. ar fi determinat-o pe mătuşa sa, S.N., să declare în fals la Biroul Notarului Public I.E. că se numeşte N.M. şi să semneze în fals actul de vânzare – cumpărare din 05 decembrie 1996, în baza căruia sora sa a devenit proprietara unor imobile.
Instanţa de fond a constatat că aşa cum a precizat şi procurorul de caz, aspectele reclamate de persoana vătămată au făcut obiectul cercetărilor în Dosarul nr. 582/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, fiind dispusă o soluţie de scoatere de sub urmărire penala a învinuitei M.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în cuantum de 700 RON, reţinându-se că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, Totodată s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceeaşi învinuită sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., pentru cazul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constatându-se că fapta nu există.
Cu privire la fapta numitei M.G. constând în aceea că în cursul anului 1977 ar fi declarat în fals, împreună cu mama părţilor că sunt singurele moştenitoare ale numitului B.V., obţinând certificatul de moştenitor, fapte încadrate în dispoziţiile art. 290 şi art. 291 C. pen., instanţa de fond a constatat că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale în raport de dispoziţiile art. 124 C. pen. cu trimitere la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., situaţie în care acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare.
Împotriva acestei hotărâri petenta N.D.I. a declarat recurs.
Cu ocazia declarării căii de atac, petenta a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010 susţinând că prin aplicarea lor se încalcă art. 11, 13 şi 20 din Constituţia României.
Instanţa de recurs a constatat că în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă.
Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, privind excepţia invocată, instanţa de recurs a constatat că nu are aptitudinea de a se pronunţa asupra acesteia, deoarece se află în afara cadrului - unui proces penal, având în vedere că petenta a exercitat o cale de atac neprevăzută de dispoziţiile procesual penale.
Împotriva deciziei penale nr. 1719 din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, petenta N.D.I. a declarat recurs.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 8999/315/2011.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului şi anume, 17 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din oficiu, în temeiul art. 38515 pct. 1 teza a II-a C. proc. pen., raportat la art. 3851 C. proc. pen., a pus în discuţie excepţia de inadmisibilitate a recursului declarat în cauză.
Excepţia pusă în discuţie este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Din interpretarea per a contrario a acestor prevederi rezultă că împotriva deciziilor pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de recurs nu se mai poate exercita recursul, ca şi cale ordinară de atac, decizia fiind definitivă.
În speţa suspusă analizei secţia penală a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie a fost investită cu recursul declarat de petenta N.D.I. împotriva deciziei penale nr. 1719 din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, hotărâre prin care a fost soluţionat recursul declarat de aceeaşi petenta împotriva sentinţei penale nr. 411 din 19 septembrie 2011 a Judecătoriei Târgovişte.
Prin sentinţa penală nr. 411 din 19 septembrie 2011 a Judecătoriei Târgovişte a fost soluţionată plângerea formulată de petenta N.D.I. împotriva rezoluţiei din 25 iulie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte în D osarul nr. 4318/P/2009, confirmată prin rezoluţia nr. 1119/II/2/2011 din 12 septembrie 2011 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum acestea au fost modificate prin art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010, împotriva hotărârii pronunţate de judecător, potrivit art. 2781 alin. (8) din acelaşi cod, nu se mai poate exercita nicio cale de atac, astfel că sentinţa pronunţată în aceste condiţii este definitivă de la data pronunţării.
Pe de altă parte, decizia penală nr. 1719 din 25 noiembrie 2011 a fost pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Familie, ca instanţă de recurs şi nu ca instanţă de apel, hotărâre care are caracter definitiv, împrejurare ce atrage inadmisibilitatea unui nou control judiciar printr-un alt recurs.
Sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul de recurs stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri fiind exclusă.
Se constată, aşadar, că recursul declarat în cauză este inadmisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 385J C. proc. pen., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşa fiind, excepţia inadmisibili taţii recursului pusă în discuţia părţilor din oficiu de către instanţă, este întemeiată şi având în vedere împrejurarea că petenta a exercitat o cale de atac neprevăzută de lege, Înalta Curte nu poate examina, în cadrul său, nicio altă cerere care vizează fondul cauzei, inclusiv aceea privind reconstiutirea unor înscrisuri dispărute despre care petenta susţine că are legitima bănuiala că ar fi fost sustrasă din dosarul Curţii de Apel Ploieşti.
Cum dispoziţiile legale în materie nu prevăd instituţia recursului la recurs, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta N.D.I. împotriva deciziei penale nr. 1719 din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petenta va fi obligată la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta N.D.I. impotriva deciziei penale nr. 1719 din 25 noiembrie 2011 a Curtii de Apel Ploieşti, secţia penala si pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 17 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1197/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1190/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
