ICCJ. Decizia nr. 1489/2012. Penal. Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1489/2012
Dosar nr. 1781/239/2011
Şedinţa publică din 09 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 100 din 24 ianuarie 2012 Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins ca nefondat recursul declarat de revizuentul B.I. împotriva sentinţei penale nr. 195 din 02 noiembrie 2011 a Judecătoriei Hârlău, pe care a menţinut-o.
A obligat recurentul să achite 60 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 195 din 2 noiembrie 2011, Judecătoria Hârlău, a respins cererea de revizuire formulată de către revizuientul B.I., domiciliat în oraşul Hârlău, împotriva sentinţei penale nr. 50/2011 din data de 28 august 2011 a Judecătoriei Hârlău, definitivă prin Decizia nr. 467/2011 din data de 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel laşi. A obligat revizuentul să plătească către stat suma de 30 lei cheltuieli judiciare. Pentru a se pronunţat astfel, prima instanţă a reţinut următoarele.
La data de 07 septembrie 2011, sub nr. 147/111/6/2011, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Hârlău s-a înregistrat cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 50 din 28 februarie 2011, pronunţată în dosarul nr. 771/239/2010 al Judecătoriei Hârlău,formulată de către revizuientul B.I. prin care a invocat următoarele. Sentinţa penală respectivă o consideră nelegală şi netemeinică pentru că încalcă următoarele principii de drept intern şi internaţional, respectiv: art. 24 din Constituţia României privind dreptul la apărare, art. 21 punctul 3 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 20 pct. 1 şi 2 care prevede că România trebuie să respecte prevederile tratatelor internaţionale care aderă, în cazul său Cartea Europeană a drepturilor omului;normele de procedură penală referitoare la constatarea unei infracţiuni,administrarea mijloacelor de probă în dovedirea vinovăţiei unei persoane, judecarea şi soluţionarea cauzei, cât şi dreptul la apărare care i-a fost încălcat de organele de cercetare penală inclusiv de instanţele de judecată. Apărătorul numit din oficiu de instanţa de judecată nu şi-a executat obligaţiile prevăzute de legile exercitării profesiei de avocat lăsându-l fără apărare, uneori lipsind de la şedinţele de judecată, recursul în dosarul mai sus menţionat a fost judecat şi soluţionat de o instanţă civilă şi nu de o instanţă penală aşa cum prevede Codul de Procedură Penală.Ca probă este această decizie civilă nr. 467 din 28 aprilie 2011. Organele de cercetare penală ale poliţiei şi ale parchetului, au adunat şi administrat probe numai împotriva sa şi nu au administrat nici o probă în apărarea sa. Ceea ce este mai grav din probele administrate de organele de cercetare penală, este faptul că au admis probe cu declaraţii de martori care nu erau de faţă la data când poliţia l-a legitimat într-o parcare pe raza comunei Cepleniţa, judeţul laşi, din care nu reiese sub nicio formă că acesta a fost depistat conducând autoturismul proprietate personală pe drumurile publice. Toate declaraţiile martorilor arată că l-au văzut într-o parcare în timp ce era asediat de organele de poliţie şi obligat să facă ce spun ei. Procesul verbal de depistare întocmit de agentul P.G. din cadrul Biroul Poliţie Rutiera Hârlău şi agentul M.C. din cadrul Postului de Poliţie Scobinţi, judeţul laşi, este incomplet, mincinos şi în neconformitate cu realitatea. Dacă s-ar fi vrut să se analizeze cu atenţie de către instanţa de judecată actul constatator încheiat de cei doi poliţişti, ar fi constatat că acesta este întocmit fără prezentarea concreta a faptelor. In prima pagina a procesului verbal de depistare, constată că cei doi poliţişti au fost sesizaţi de persoane necunoscute, participanţi la trafic, că un autoturism, de culoare albastră, se deplasează pe contrasens de DJ 58 Scobinţi pe direcţia Hârlau - Târgu Frumos. În baza sesizării, cei doi poliţiştii s-au deplasat în "urmărirea" autoturismului care l-au oprit la Km 400, fără a indica vreun reper din zonă. Analizând aceasta fraza din procesul verbal de depistare, s-a constatat cu uşurinţă ca poliţiştii nu au precizat locul depistării, deşi în zonă sunt foarte multe repere care ar fi putut individualiza locul aşa zisei „fapte" pentru o eventuală reconstituire. În realitate, când acesta a fost asaltat (şi nu oprit)de organele de poliţe pentru a fi legitimat si testat alcoolscopic, autoturismul proprietatea sa era parcat într-o parcare a staţiei de autobuz de la Podul Buhalniţa iar acesta era undeva în apropiere şi nu în autoturism la volan, aşa cum au specificat poliţiştii în procesul verbal de depistare. De fapt toate declaraţiile martorilor specifică acest lucru că el se afla în afara autoturismului şi nu în autoturismul volanul acestuia. Este o minciuna menţiunea din procesul verbal că a fost urmărit la volan de către echipajul de poliţie. Cere ca poliţiştii să fie audiaţi în acest dosar de revizuire pentru că sunt motive foarte multe să fie audiaţi.
În acelaşi proces verbal de depistare sunt menţionaţi doi martori asistenţi, A.C. şi C.C., precum că au fost de faţă la data "constatării faptei". Este nereal acest lucru. Aceşti doi martori au fost aduşi ulterior de organele de poliţie si puşi să semneze. Aceştia erau participanţi la trafic si conduceau autoturismele lor. Vrea sa fie audiaţi cei doi în această revizuire. Când poliţiştii l-au legitimat şi l-au agresat în parcarea de la Podul Buhalniţa, cei doi nu erau de faţă. Referitor la descrierea din procesul verbal precum că nu se afla în autoturism este nereal, chiar dacă ar fi fost în autoturism, în stare de ebrietate, dacă nu-l conducea pe drumurile publice nu săvârşea nicio faptă penală. Este mincinoasă menţiunea din procesul verbal de depistare. Singura menţiune din procesul verbal de depistare, care este reală, este aceea că a fost testat cu aparatul alcooltest şi i s-au recoltat probe biologice, dar care nu probează că acestea au legătură cu fapta imputata de organele de politie.
Declaraţiile date de martorii aduşi de organele de politie în această cauză, sunt irelevante şi nu precizează că se face vinovat de faptele imputate de organele de poliţie.
a) Declaraţia dată de martorul T.C. Este de neluat în seamă. Acest martor este un bătrân care nu ştie carte şi care nu poate să-şi scrie personal declaraţia.
b) Din declaraţia dată de martorul A.C. la instanţă, reiese că nu se afla de faţă în momentul "depistării" sale de către organele de poliţie. Acesta spune ca el a fost oprit cu autoturismul când el era în afara autoturismului şi era testat cu alcooltestul de organele de poliţe. Este clară şi relevantă declaraţia martorului că nu a fost de faţă când a fost "depistat" de poliţişti.
c) Martorul A.C. precizează că a fost pe la el la bar de unde l-a luat pe T.C., cu care a plecat fără să fi consumat băuturi alcoolice fără să fi fost în stare de ebrietate. Barul acestuia se afla lângă poşta din comună.
d) B.I. nu a fost de faţă la data depistării sale de către poliţie şi nu cunoaşte ce s-a întâmplat. Deci o declaraţie irelevantă în cauză pentru a proba în vreun fel vinovăţia sa.
e) Martorul B.M. nu era de faţă la data constatării faptei acesta fiind la serviciu. În acest sens nu are de unde să ştie ce s-a întâmplat. Este irelevantă si această declaraţie şi nu probează în vreun fel "faptele" imputate de organele de cercetare penală;
f) Nici martorul C.C. care este şi martor asistent în procesul verbal de depistare întocmit de organele de politie, nu era de faţă când poliţia l-a depistat. Din declaraţia acestuia rezultă că a fost oprit în trafic în timp ce revizuientul se afla în staţia de la Podul Buhalniţa, nefiind la volanul autoturismului proprietate personală care se afla parcat în parcarea staţiei de autobus Buhalnita; â
Ceea ce este şi mai grav în legătură cu acest martor apreciază revizuientul, despre faptul că a fost martor asistent, dar nu ştie ce alcoolemie avea. Conform codului de procedură penală martorul asistent la o cercetare la faţa locului trebuie să aibă cunoştinţă de ceea ce se întâmplă, iar poliţia ar fi trebuit să-i arate acestuia care era gradul de alcoolemie pe care îl avea. Relevantă e declaraţia acestui martor pentru faptul că în momentul când a fost oprit în trafic, împreună cu politia era martorul asistent A.C. Atunci care a fost rolul celorlalţi martori din cauză? Ei ce rol au avut în probarea "vinovăţiei"sale pentru că nici unul nu a fost de faţă? Cumva au avut rolul de a duce la îndeplinire dorinţa poliţiştilor de a-i face revizuientului dosar penal spunându-le ce să zică în instanţă? Solicită să se analizeze cu atenţie această situaţie care este foarte gravă. Este o cercetare penală abuzivă pentru că nu respectă procedura penală.
g) O altă declaraţie irelevantă este cea a martorului F.M. care îi face o caracterizare fără a dovedi în vreun fel că ceea ce spune este şi adevărat. Este de fapt o bârfă tipic românească şi nicidecum o caracterizare. Nici declaraţia acestuia nu scoate la iveală vreo faptă penală săvârşită de revizuient.
h) Martorul M.I. recunoaşte că i s-a propus a fi martor de organele de cercetare penală, dar nu cunoaşte ceea ce s-a întâmplat în ziua specificată de organele de poliţie în procesul verbal de depistare. Si el a fost oprit în trafic de către organele de poliţie şi nu cunoştea ceea ce s-a întâmplat în realitate.
i) Declaraţiile date de martorii P.D.l., P.D., T.C. şi Z.G., sunt irelevante şi nu precizează că el a săvârşit vreo faptă penală.
Concluzionând petentul a apreciat că a fost condamnat fără probe. Procesul verbal de depistare întocmit de cei doi poliţişti nu stabileşte şi nu şi nu probează că el a fost depistat conducând autoturismul proprietate personala. Solicită ca organele de anchetă a acestei cereri de revizuire să se analizeze cu atenţie precizările făcute de poliţişti în procesul verbal de depistare, respectiv acelea că a fost înregistrat cu aparatul RADAR pe timpul când a fost condus la Spitalul Hârlău pentru recoltare de probe biologice. Dacă ar fi fost înregistrat pe timpul deplasării cu aparatul RADAR, unde se află înregistrarea în timpul când spun ei că se s-a deplasat pe contrasens cu autoturismul pe drumul public specificat în procesul verbal de depistare. Alte probe pentru aceasta revizuire sunt declaraţiile martorilor. Nici o declaraţie a martorilor nu precizează ca el se afla la volan şi conducea autoturismul său proprietate personală pe drumurile publice. Dacă aceste probe nu precizează, nu înţelege care a fost raţiunea pentru care instanţa l-a condamnat pe nedrept şi i-a dat şi un termen de încercare de 2,5 ani? Solicită să se analizeze cu atenţie cele menţionate în prezenta cerere de revizuire. S-a adresat şi C.E.D.O. pentru faptul că nu a avut parte de un proces echitabil în România în acest dosar, conform Constituţiei şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Hârlău a depus la dosarul cauzei un referat conform art. 399 C. proc. pen. prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire întrucât aceasta nu se încadrează în disp. art. 394 C. proc. pen.
La dosarul cauzei s-a ataşat dosarul nr. 771/239/2010 al Judecătoriei Hârlău în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 50/2011 a cărei revizuire se solicită în prezenta cauză.
Conform art. 394 C. proc. pen. revizuirea poate fi solicitată în următoarele cazuri: s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cererii;un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;când două sau mai multe hotărârii judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Ceea ce particularizează revizuirea de alte două căi extraordinare de atac este tocmai faptul că, în timp ce contestaţia în anulare şi recursul în anulare tind să anuleze hotărârea definitivă, având în vedere probele existente la dosar, revizuirea are menirea de a anula o hotărâre definitivă care conţine erori de fapt, erori puse în lumină ca urmare a descoperirii unor fapte sau împrejurări necunoscute instanţei şi deci inexistente în materialul probator de la dosar.
Din analiza dispoziţiilor art. 394 lit. a) rezultat că revizuirea est întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiţionată, în sensul că: trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.
Cu privire la prima condiţie a acestui caz de revizuire, în literatura de specialitate s-a arătat, pe bună dreptate, că expresia „fapte sau împrejurări" semnifică probele propriu-zise, adică elementele de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii.
În acest sens constituie „fapte sau împrejurări" orice întâmplare, situaţie, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal sau condamnare.
Pentru a exista cazul de revizuire pe care-l analizăm în cauza de faţă este necesar ca să fie „noi" faptele sau împrejurările invocate sau faptele probatorii şi mijloacele de probă prin care acestea pot fi administrate în cauză. Pot fi considerate ca „noi" şi mijloacele de probă care nu au putut fi cunoscute de instanţă la data soluţionării cauzei, deşi aceasta recunoştea „faptele probatorii". Nu pot fi însă considerate „probe noi" în sensul cerut de lege mijloacele de probă propuse în completarea dovezilor administrate (bunăoară, propunerea unor martori noi, care ar cunoaşte un fapt discutat în faţa instanţei de fond). Descoperirea faptelor sau împrejurărilor noi trebuie corelată cu nerecunoaşterea acestora de către instanţa de judecată, indiferent dacă acestea au fost cunoscute de părţi înainte sau în timpul judecării cauzei. Aşadar, legea nu-i atribuie expresiei „s-au descoperit" sensul nerecunoaşterii nici de către părţi, şi nici de către instanţă, ci numai necunoaşterea de către instanţă.
Necunoaşterea faptelor sau împrejurărilor de către instanţă nu trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că faptele sau împrejurările respective nu pot fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor.
Din verificările efectuate în prezenta cauză s-a constatat că prin rechizitoriul nr. 1194/P/2009 din 29 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Hârlău s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului B.I. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002/r.
La instanţă cauza a fost înregistrată la nr. 771/239/2010, iar prin sentinţa penală nr. 50 din 28 februarie 2011, Judecătoria Hârlău a dispus condamnarea inculpatului B.I. la o pedeapsă de 5 luni închisoare cu aplicarea art. 81, 82 C. pen., pentru această faptă.
Recursul inculpatului a fost respins prin Decizia penală nr. 467 din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel laşi - din eroare (materială - n.n.) fiind menţionat la eliberarea în extras a acestei decizii faptul că Decizia ar fi civilă.
Faptul că în mod eronat s-a menţionat în acest extras eliberat revizuientului că Decizia este civilă şi nu penală s-a apreciat că nu constituie motiv de revizuire în sensul dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., acest aspect putând fi înlăturat printr-o cerere de îndreptare a erorii materiale. Din examinarea motivelor invocate de revizuient, atât prin cererea de revizuire cât şi prin notele de probă şi răspunsurile date procurorului, s-a constatat că acesta nu relevă nici o faptă sau împrejurare nouă, necunoscută instanţei.
Procesul verbal întocmit de agenţii de poliţie, exista la dosarul cauzei, fiind cunoscut instanţei de fond la momentul pronunţării hotărârii.
Eventualele neconcordanţe cu realitatea a menţiunilor acestui proces verbal puteau fi invocate cu prilejul judecării pe fond a cauzei. În ce priveşte solicitarea revizuientului de audiere a lucrătorilor de poliţie ce au întocmit respectivul proces verbal instanţa observă că revizuientul nu a dovedit existenţa nici unei fapte sau împrejurări noi ce ar putea fi dovedită prin această audiere. O situaţie similară se constată şi în ce priveşte solicitarea revizuientului de reaudiere a martorilor A.C. şi C.C. motivat de faptul că între declaraţiile acestora ar exista contradicţii. Cu privire la acest aspect, s-a constatat că martorii au fost audiaţi atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de judecată, declaraţiile acestora fiind cunoscute instanţei la pronunţarea hotărârii, iar revizuientul avea posibilitatea la judecata pe fondul cauzei de a le adresa întrebări sau de a cere confruntări cu alte părţi sau martori. Nici în această privinţă revizuientul nu face dovada existenţei unei fapte sau împrejurări noi.
În ceea ce priveşte aprecierile revizuientului cu privire la caracterul „irelevant" al declaraţiilor unor martori, acestea sunt discuţii vizând fondul cauzei, nu calea de atac a revizuirii, iar relativ la susţinerea revizientului cum că i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare, prin neasistarea de către avocat, acesta nu este un temei de revizuire în sensul dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., fiind de altfel o susţinere lipsită de temei în condiţiile în care la fond revizuientul a fost asistat de apărător ales, iar în recurs a beneficiat de asistenţă juridică obligatorie.
Referitor la planşele foto a căror depunere revizuientul o solicită în cauză nu există certitudinea existenţei lor, iar în ceea ce priveşte înregistrarea cu aparatul Radar, „pe durata urmăririi" revizuientului, acesta din urmă face o afirmaţie eronată. Din referatul organelor de cercetare penală din dosarul nr. 1194/P/2009 rezultă indubitabil inexistenţa acestuia, fiind înregistrat doar timpul conducerii la spital a revizuientului.
Având în vedere susţinerile revizuientului, s-a constatat că acesta nu indică practic nici o faptă sau împrejurare nouă, existentă în momentul pronunţării hotărârii dar necunoscută instanţei, ci doar face aprecieri cu privire la probe şi solicită, pe fond, reanalizarea lor.
Constatând că motivele invocate de către revizuient nu se circumscriu sferei limitative prev. de disp. art. 394 C. proc. pen. prima instanţă a respins cererea de revizuire.
Hotărârea primei instanţe a fost recurată de revizuentul B.I. criticând-o sub aspectul greşitei respingeri a cererii sale de revizuire întrucât motivele invocate se încadrează în cazurile de revizuire prev. de dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen.
A invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 202/2010 şi ale art. 402 C. proc. pen. întrucât nu a fost citat la prima instanţă pentru a-şi putea expune punctul de vedere.
A susţinut recurentul că s-a dispus condamnarea sa în mod greşit, hotărârea de condamnare pronunţată fiind bazată pe declaraţii de martori date sub imperiul presiunilor exercitate de organele de poliţie şi pe o interpretare eronată a probatoriului administrat ce nu dovedeşte vinovăţia sa în comiterea faptei.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată, în raport cu motivele invocate de condamnatul revizuent precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea a constatat că recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen., astfel cu au fost modificate prin art. XVIII pct. 53 din Legea nr. 202/2010, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.
Fiind investită cu soluţionarea cererii de revizuire formulată de condamnatul B.I., prima instanţă a procedat la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, astfel cum prevăd dispoziţiile legale menţionate anterior. Prin urmare criticile formulate de recurent în sensul necitării şi a încălcării dreptului la apărare s-a apreciat că sunt nefondate; prevederile legale, respectiv art. 402 C. proc. pen. au fost modificate prin art. XVIII pct. 52 din Legea nr. 202/2010 şi nu mai impun citarea părţilor.
Instanţa de fond, respingând cererea de revizuire cu care a fost sesizată, a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică întrucât motivele invocate în susţinerea acesteia nu se încadrează în vreunul din cazurile prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 394 C. proc. pen. pentru care se poate cere revizuirea unei hotărâri penale definitive.
Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 394 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. rezultă că revizuirea unei hotărâri definitive de condamnare nu se poate întemeia pe solicitarea administrării unor probe noi sau a readministrării celor deja administrate în timpul procesului penal, ci, trebuie să se fundamenteze pe relevarea fie a descoperirii unor faptei sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la momentul judecării fondului cauzei, fie a săvârşirii unor fapte penale în legătură cu cauza respectivă.
Din analiza motivelor pe care s-a întemeiat cererea de revizuire promovată de condamnatul B.I. a rezultat că acesta nu a învederat nici o astfel de împrejurare care să facă admisibilă solicitarea de revizuire a sentinţei penale nr. 50 din 28 februarie 2011 pronunţată de Judecătoria Hârlău menţinută prin Decizia penală nr. 467 din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel laşi. Astfel, invocând cazul de revizuire prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., condamnatul a făcut referire la aspecte ce au fost deja examinate de către instanţa care a pronunţat pe fond hotărârea de condamnare şi de către instanţa de control judiciar care a confirmat legalitatea şi temeinicia hotărârii date asupra fondului cauzei, sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt ce a rezultat din probatoriul administrat în cauză şi a încadrării juridice date faptei reţinute în sarcina sa în raport de situaţia de fapt reţinută.
Cazul de revizuire prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu se referă la descoperirea de probe noi deoarece s-ar transforma revizuirea într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea.
Prin urmare, nu este posibilă audierea sau reaudierea unor martori şi o nouă apreciere a probelor în legătură cu aceleaşi apărări invocate de inculpat, cunoscute şi verificate anterior de instanţe.
Nu se poate solicita pe calea revizuirii, readministrarea probelor şi o nouă analiză a probelor deja administrate, în scopul modificării soluţiei deja pronunţate, pe calea revizuirii.
Susţinerile revizuentului referitoare la modul de soluţionare a cauzei - respectiv insuficienţa probatoriului administrat, aprecierea greşită a acestuia şi reţinerea eronată a vinovăţiei sale în comiterea faptei sunt aspecte ce exced cadrului procesual al revizuirii, fiind aspecte cenzurate şi verificate doar cu ocazia exercitării căilor ordinare de atac împotriva hotărârii.
Cu privire la celelalte cazuri de revizuire invocate de condamnat, respectiv cele prevăzute de art. 394 lit. 2b), c) şi d) C. proc. pen. s-a constatat că potrivit art. 395 alin. (1) C. proc. pen., modalitatea principală prin care se poate statua în legătură cu situaţiile reglementate de aceste texte legale o constituie un proces penal, independent în cadrul căruia urmează a se decide în legătură cu săvârşirea mărturiei mincinoase, comiterea falsului, ori a infracţiunii în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere de către un membru al completului de judecată, procuror, persoană care a efectuat acte de cercetare penală.
În cadrul acestui proces penal trebuie să se fi dispus asupra fondului printr-o hotărâre judecătorească sau ordonanţa procurorului ce a statuat că fapta există, este prevăzută de lega penală şi a fost comisă de învinuit sau inculpat.
Ori, în speţă, revizuientul nu a demonstrat în nici un fel existenţa acestor cazuri de revizuire, nepronunţându-se o hotărâre judecătorească sau o ordonanţă a procurorului aşa cum impun dispoziţiile art. 395 alin. (1) C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii de revizuire; soluţia pronunţată de prima instanţă s-a apreciat că este legală şi temeinică.
Analizând cauza, înalta Curte constată că recursul formulat de către revizuentul B.I. împotriva deciziei penale nr. 100 din 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori este inadmisibil pentru următoarele motive:
Normele de procedură penală sunt de strictă şi imediată aplicare, fiind unanim acceptat caracterul activ al acestora, care trebuie examinat în raport cu data când se desfăşoară acţiunea procesuală faţă de care legea de procedură este activă.
Dispoziţiile art. XVIII pct. 9 din Legea nr. 202/2010 au modificat prevederile art. 281 C. proc. pen. referitoare la competenţa după materie a curţii de apel, astfel încât la punctul 3 al textului de lege menţionat se arată că recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorie în primă instanţă se judecă la curtea de apel, ca instanţă de recurs, cu excepţia celor date în componenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Cum Decizia nr. 100 din 24 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, ca instanţă de recurs, este definitivă, nefiind una dintre hotărârile supuse recursului, rezultă că este inadmisibilă calea de atac promovată de către revizuentul B.I.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 400 lei, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuentul B.I. împotriva deciziei penale nr. 100 din 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 09 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1486/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 28/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
