ICCJ. Decizia nr. 1528/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1528/2012
Dosar nr. 3299/87/2010
Şedinţa publică din 11 mai 2012
Deliberând asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 37 din 29 martie 2011, Tribunalul Teleorman, secţia penală, a hotărât:
În baza art. 197 alin. (3) C. pen. cu aplic.art. 99 şi urm. C. pen. l-a condamnat pe inculpatul I.R.D. la pedeapsa de 8 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. e) C. pen.
S-a admis acţiunea civilă formulată de partea vătămată D.A., prin reprezentanţii legali D.M. şi D.S.C. şi a obligat inculpatul la plata în solidar cu părţile responsabile civilmente I.F. şi I.F. a sumei de 15.000 euro către partea vătămată.
S-a luat act că Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
A fost obligat inculpatul la plata în solidar cu părţile responsabile civilmente a sumei de 5.000 RON, cheltuieli judiciare către stat şi a sumei de 1.000 RON, cheltuieli judiciare către partea vătămată.
S-a reţinut că în ziua de 14 august 2009 partea vătămată D.A. a mers în vizită la bunici, în comuna Pereu şi în jurul orelor 17,00 se juca în parcul din comună împreună cu martorii B.F.G. şi N.A.M.
La un moment dat partea vătămată D.A. a fost abordat de inculpatul I.R.D., iar în urma unei discuţii dintre cei doi, inculpatul a plecat din parc, cu motoscuterul de culoare roşu-verde fiind urmat de către partea vătămată.
Cei doi au mers la şcoala din localitate unde, prin constrângere fizică şi morală, inculpatul l-a determinat pe partea vătămată să îşi dea jos pantalonii şi a întreţinut cu minorul raport sexual anal.
După consumarea raportului sexual inculpatul i-a dat părţii vătămate o sumă de bani şi l-a ameninţat să nu spună nimănui nimic.
Partea vătămată a mers la domiciliul bunicii unde după multe insistenţe şi demersuri familia sa a reuşit să îl determine să spună ce i se întâmplase.
Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat, în termen legal, apel pentru motivele consemnate în partea introductivă.
Curtea a apreciat că apelul este fondat, însă pentru motivul invocat de procuror în cursul dezbaterilor, respectiv greşita aplicare a dispoziţiilor art. 64 lit. e) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 233 din 13 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus admiterea apelului inculpatului I.R.D. împotriva Sentinţei penale nr. 37 din 29 martie 2011 pronunţată de Tribunalului Teleorman, secţia penală, în Dosarul nr. 3299/87/2010.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:
S-a înlăturat pedeapsa accesorie stabilită în sarcina inculpatului, aceea prevăzută de art. 64 lit. e) C. pen., respectiv interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
Pentru a pronunţa această decizie Curtea, a avut în vedere următoarea situaţie de fapt:
Astfel, potrivit dispoziţiilor Deciziei nr. 51/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interesul legii, este exclusă posibilitatea aplicării pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. e) C. pen., unui inculpat minor la data comiterii faptei penale, motiv pentru care se va înlătura această pedeapsă aplicată de prima instanţă de judecată.
Criticile formulate de apărarea inculpatului s-a apreciat că sunt nefondate pentru motivele de mai jos.
Partea vătămată D.A. a fost examinată la data de 15 august 2009 la Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria şi s-a constatat că prezintă fisuri anale în poziţia ora 12 şi ora 5, fără scurgeri biologice.
La data de 17 august 2009 partea vătămată D.A. a fost examinată şi din punct de vedere medico-legal. Din concluziile raportului de constatare medico-legală din 4 septembrie 2009 emis de S.M.L. Teleorman rezultă că la nivelul regiunii anale nu se constată leziuni de violenţă, iar numitul D.A. nu prezintă semne de violenţă pe cap, gât, trunchi şi membre.
Întrucât între cele două acte medicale existau contradicţii, iar cu ocazia întocmirii raportului de constatare medico-legală medicul legist nu a avut la dispoziţie şi fişa de observaţie din 15 august 2009 întocmită la Spitalul Judeţean Alexandria, la data de 17 martie 2010 a fost emisă o adresă către S.M.L. Teleorman pentru a se preciza dacă leziunile descrise în fişa Spitalului Judeţean de Urgenţe Alexandria din 15 august 2009 pot data din 14 august 2009, când s-a comis fapta şi numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare.
Prin adresa nr. 542/F/2010 din 31 martie 2010, în completare la raportul de constatare medico-legală din 4 septembrie 2009, S.M.L. Teleorman a comunicat că, „având în vedere evoluţia clinică favorabilă a unor astfel de leziuni, s-a apreciat că la data examinării - 17 august 2009 - acestea erau foarte greu evidenţiabile.
Din actul medical prezentat rezultă că la examinarea din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţe Alexandria minorul D.A. a prezentat fisuri anale la orele 12 şi 5, fără scurgeri biologice, leziuni produse prin acţiune cu corp dur, ce pot data din 14 august 2009 şi pentru care a necesitat 2 - 3 zile de îngrijiri medicale”.
Întrucât cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, pe îmbrăcămintea părţii vătămate au fost observate urme biologice ce puteau a fi de spermă, prin Rezoluţia nr. 227 din 02 februarie 2009 s-a dispus efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice biocriminalistice.
Din concluziile raportului din 22 februarie 2010 emis de Institutul de Criminalistică - Serviciul de Biocriminalistică din cadrul I.G.P.R. - rezultă că urma biologică U2 evidenţiată pe pantalonul scurt are în compoziţie o formaţiune biologică cu aspect de spermatozoid. Datorită cantităţii foarte reduse de probă nu se poate stabili cu certitudine natura formaţiunii biologice.
Urma biologică U1 evidenţiată pe tricou nu conţine urme de spermă.
Prin urmare sunt nefondate criticile apărării care apreciază că asupra minorului nu s-au exercitat violenţe, urmările agresiunii fiind evidente.
Mai mult, cum corect a reţinut şi prima instanţă, din declaraţiile martorilor B.F.G. şi N.A.M. rezultă că în data de 14 august 2009, în jurul orei 17,00 inculpatul I.R.D. s-a aflat în parcul din comuna Peretu, cu un motoscuter; cei doi martori l-au văzut pe inculpat discutând cu partea vătămată şi în urma acestei discuţii cei doi - inculpatul şi partea vătămată - au plecat din parc, îndreptându-se amândoi în aceeaşi direcţie.
Declaraţiile acestor martori se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate, diferenţele dintre declaraţii fiind explicabile prin vârsta martorilor şi a părţii vătămate, dar şi prin intervalul de timp scurs între momentul săvârşirii faptei şi momentul audierii dar şi prin faptul că spiritul de observaţie al martorilor a fost afectat datorită vârstei acestora şi preocupărilor acestora cu joaca.
Faptul că inculpatul a întreţinut raport sexual cu partea vătămată rezultă cu certitudine din coroborarea declaraţiei părţii vătămate cu declaraţiile martorei A.M. - bunica părţii vătămate - care a arătat că partea vătămată, la întoarcerea acasă, era murdar pe pantaloni, cu concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală şi cu concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 22 februarie 2010.
Fapta inculpatului care l-a tras de mână pe partea vătămată şi l-a ameninţat cu bătaia, determinându-l pe acesta să meargă la el într-un loc izolat (în curtea şcolii din localitate) unde l-a supus pe partea vătămată - minor în vârstă de 10 ani - aflat într-o evidentă imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima liber voinţa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (3) C. pen.
În raport de considerentele de mai sus nu este fondată cererea apărării de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de întreţinere de acte sexuale cu minori.
Susţinerile apărării, potrivit cărora nu s-a dat citire actului de sesizare şi a existat lipsă de procedură - sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative şi conform art. 197 alin. (4) C. proc. pen., încălcarea oricăror alte dispoziţii decât cele care atrag nulitatea absolută - atrag nulitatea actului numai dacă au fost invocate în cursul efectuării acelui act, când partea este prezentă sau la primul termen cu procedură îndeplinită când partea a lipsit la efectuarea actului.
În cauza în faza apelului, la instanţa de fond părţile au fost prezente, cauza s-a judecat, astfel că nu aveau cum să nu aibă cunoştinţă de ceea ce se întâmpla în dosar.
Verificând încheierea de şedinţă din 05 octombrie 2010 s-a constatat că inculpatul a fost prezent de la primul termen de judecată în fond, inclusiv asistat de apărător ales, citirea actului de sesizare fiind inutil în raport de declaraţia inculpatului, cum a arătat că este în cunoştinţă de cele pentru care a fost trimis în judecată.
Procedura de judecată a fost îndeplinită la termenul din 02 noiembrie 2011 când Tribunalul Teleorman a dispus efectuarea unui nou act medico-legal, fiind eronată susţinerea apărării sub acest aspect.
Precum s-a consemnat în hotărârea de condamnare şedinţa de judecată a fost nepublică, cum de astfel s-a desfăşurat procedura pe parcursul judecăţii în primă instanţă, la fiecare termen procedural.
Prin raportul de nouă expertiză medico-legal efectuat în primă instanţă la data de 06 decembrie 2010, s-a concluzionat:
Numitul D.A. nu prezintă leziuni traumatice la nivelul regiunii anale.
Referitor la obiectivele înaintate, s-au făcut următoarele precizări:
Asemenea tip de leziuni (fisuri anale), aşa cum sunt descrise în actul medical pus la dispoziţie, se produc prin extensia forţată (endogenă sau exogenă) a orificiului anal. Aşa cum sunt descrise leziunile au putut fi produse la data de 14 august 2009, necesitând 2-3 (două - trei) zile de îngrijiri medicale.
Neevidenţierea cu ocazia examinării medico-legale a leziunilor constatate la Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria, s-a putut datora ori vindecării acestora, întrucât examinarea medico-legală a avut loc la 3 zile de la data prezentării la spital, respectiv la 4 zile de la data presupusei agresiuni sexuale, ori necooperării minorului în momentul examinării medico-legale (din afirmaţiile mamei), iar o expunere necorespunzătoare a regiunii anale este foarte plauzibilă în cazul de faţă.
La examenul serologic al secreţiei anale, efectuat pe probele recoltate la Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria, nu s-au evidenţiat spermatozoizi.
Acest nou raport nu modifică concluziile celui precedent şi a fost avizat de Institutul Naţional de Medicină Legală „M.M.” la 17 decembrie 2010.
Şi pedeapsa stabilită în sarcina inculpatului a fost temeinic individualizată la media limitelor de pedeapsă avându-se în vedere gradul de pericol social ridicat al faptei săvârşite, de limitele de pedeapsă prevăzute de lege (închisoare de la 5 la 18 ani), de trauma psihică deosebită cauzată de inculpat, de faptul că inculpatul nu a manifestat nici cel mai mic regret în legătură cu fapta săvârşită, recurgând la adoptarea unei poziţii procesuale nesincere, faptul că inculpatul a mai săvârşit infracţiuni şi că măsurile educative nu au constituit un factor de natură să inhibe comportamentul antisocial.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I.R.D., care a invocat incidenţa următoarelor cazuri de casare:
În principal a invocat incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 şi 10 C. proc. pen. cu consecinţa admiterii recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti.
În subsidiar a solicitat casarea ambelor hotărâri, pentru motivele prevăzute de art. 3859 pct. 12, 17 şi 171 C. proc. pen. şi rejudecând cauza să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de viol în infracţiunea de act sexual cu un minor cu consecinţa stabilirii unei pedepse raportată la această infracţiune, orientată spre minimul special al pedepsei cu aplicarea art. 81 sau 861 C. pen.
Înalta Curte analizând recursul formulat apreciază că acesta este fondat însă pentru considerentele ce vor fi expuse:
În ce priveşte incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 şi 10 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că nu-şi găsesc aplicabilitatea pentru considerentele ce vor fi expuse:
Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3859 pct. 9 întrucât în acest caz se află o contrazicere dintre motivarea soluţiei şi dispozitivul hotărârii iar dispozitivul hotărârii este o parte esenţială, acesta trebuie să fie concis, explicit şi categoric. Dacă motivarea hotărârii contrazice dispozitivul sau acesta nu se înţelege, instanţa de recurs trebuie să caseze hotărârea.
Înalta Curte, apreciază că analiza deciziei recurate relevă faptul că în prezenta cauză incidenţa acestui caz de casare nu-şi găseşte aplicabilitatea.
Hotărârea trebuie, în principiu, să fie motivată. Calitatea hotărârii depinde în principal de calitatea motivării. O motivare bună este o necesitate imperioasă care nu poate fi neglijată în favoarea celerităţii. Motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii de către justiţiabil ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrarului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, ea permite o înţelegere a funcţionării justiţiei.
Motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la aceasta.
Motivarea trebuie să exprime respectarea de către judecător a principiilor enunţate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în special respectarea drepturilor la apărare şi dreptul la un proces echitabil. Motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloacelor de apărare. Această garanţie este esenţială deoarece permite justiţiabilului să se asigure ca pretenţiile sale au fost examinate şi deci că judecătorul le-a avut în vedere. Fără să aducă atingere posibilităţii, ba chiar obligaţiei din partea judecătorului de a acţiona în unele cazuri după bunul plac, acesta nu ar trebui să răspundă decât mijloacelor pertinente ce ar putea influenţa asupra soluţionării litigiului. Motivarea nu trebuie neapărat să fie lungă. Trebuie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.
Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate. La examinarea chestiunilor în fapt judecătorul va întâlni contestaţii referitoare la probatoriu, mai exact asupra legalităţii acestuia şi trebuie să examineze de asemenea valoarea probantă a elementelor ce ar putea avea utilitate pentru soluţionarea litigiului. Examinarea chestiunilor în drept trebuie să cuprindă aplicarea regulilor de drept naţional, european şi internaţional şi trebuie neapărat să facă referire la prevederile constituţionale relevante şi la dreptul naţional sau european şi internaţional aplicabil.
Hotărârea ce a stat la baza adoptării soluţiei pronunţată în cauză are la bază toate aceste norme, este clară, convingătoare, neechivocă şi cuprinde nu numai elementele determinante care au stat la baza pronunţării soluţiei de condamnare a inculpaţilor ci şi elemente de detaliu apte să formeze convingerea unui observator independent că în cauză s-au analizat toate elementele de fapt şi drept invocate de părţi.
Toate aspectele determinante se regăsesc cu prisosinţă în hotărârea atacată aceasta respectă rigorile unei hotărâri conforme cu regulile aplicabile în materie în ceea ce priveşte cerinţa obligatorie de respectare a calităţii unei hotărâri sub aspectul motivării sale aşa încât acest caz de casare nu este aplicabil în speţa de faţă.
Referitor la incidenţa pct. 10, de asemenea Înalta Curte apreciază că nu se regăseşte în speţa de faţă, analiza hotărârii recurate are la bază examinarea tuturor probelor administrate în cauză astfel cum sunt ele definite de art. 63 alin. (2) C. proc. pen., iar aprecierea lor s-a făcut fără a se omite a se analiza şi cererile inculpatului, astfel că nu poate fi vorba despre omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra vreunei cereri esenţiale pentru inculpat, care i-ar fi apărat interesele legitime în soluţionarea cauzei sau de natură să-i garanteze drepturile sau să influenţeze soluţia procesului.
Cât priveşte incidenţa cazurilor prevăzute de art. 3859 pct. 12, 17 şi 171 C. proc. pen. prin care s-a solicitat rejudecarea cauzei şi schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de viol în infracţiunea de act sexual cu un minor cu consecinţa stabilirii unei pedepse raportată la această infracţiune, orientată spre minimul special al pedepsei cu aplicarea art. 81 sau 861 C. pen. şi ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Întrucât inculpatul prin apărător a precizat în instanţă că renunţă la solicitarea de achitare a inculpatului cu privire la infracţiunea de viol reţinută în sarcina sa, Înalta Curte nu va mai analiza incidenţa pct. 12 al art. 3859 care viza tocmai acest aspect.
Cât priveşte incidenţa pct. 17 şi 171 prin care practic s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de viol în infracţiunea de act sexual cu un minor, întrucât în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale acestei din urmă infracţiuni, Înalta Curte apreciază că raportat la actele dosarului aceste cazuri de casare care vizează practic încadrarea juridică dată faptei cu privire la care inculpatul a fost condamnat nu sunt aplicabile în raport de următoarele considerente:
Potrivit art. 197 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de viol actul sexual, de orice natură cu o persoană diferită sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Infracţiunea prezintă un grad sporit de pericol social deoarece victima nu împlinise vârsta de 15 ani [ art. 197 alin. (3) C. pen. ] .
Sub raportul laturii obiective, săvârşirea infracţiunii de viol cunoaşte două momente succesive caracteristice. Primul moment, este acela al înfrângerii sau paralizării prin constrângere explicită a rezistenţei victimei, dacă violul se săvârşeşte prin constrângere, sau acela al profitării de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, stare existentă sau provocată doar de făptuitor. Cel de al doilea moment îl constituie însăşi săvârşirea raportului sexual, fapta care a fost pregătită prin activitatea desfăşurată în primul moment.
Cerinţa esenţială pentru existenta infracţiunii de viol se realizează, aşadar, prin cele două modalităţi de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei: constrângerea sau profitarea de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
În speţă, atât organele de urmărire penală cât şi instanţa de fond cât şi cea de apel a făcut o analiză şi o trimitere detaliată la probele administrate şi au reţinut în mod corect că raporturile sexuale s-au realizat prin constrângerea fizică a victimei.
Constrângerea fizică trebuie apreciată totdeauna în concret, adică ţinându-se seama de condiţiile în care s-a exercitat forţa ca şi de puterea efectivă de rezistenţă a victimei. Totodată, trebuie avut în vedere că victima nu este obligată să opună rezistenţă sau să continue a rezista atunci când, din modul în care se exercita constrângerea, din intensitatea forţei coercitive ca şi din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistenţă a ei ar fi zadarnică sau că, dacă s-ar opune ar fi expusă unui rău mai mare.
Această cerinţă esenţială a infracţiunii de viol trebuie dovedită prin probe care să aibă un caracter cert, sigur, decisiv şi nu prin constatări vagi şi discutabile, pe simple presupuneri, bănuieli, pe probe îndoielnice, pe impresii şi convingeri subiective iar în cauză, Înalta Curte apreciază că instanţele au constatat în mod corect că, în ceea ce priveşte existenţa constrângerii, probele administrate au un caracter cert, sigur, decisiv.
Analizând celelalte probe administrate în cauză, Înalta Curte apreciază că toate probele administrate în cauză reprezintă probe imediate care au un caracter cert, neechivoc, în privinţa existenţei constrângerii exercitate de inculpat ca modalitate de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei. În privinţa martorilor audiaţi, Înalta Curte constată că depoziţiile acestora reprezintă probe imediate, având drept sursă principală nu doar declaraţia victimei ci şi aspecte observate prin propriile simţuri de martorii din lucrări.
Depoziţiile martorilor conţin informaţii relevante, percepute direct cu privire la circumstanţele concrete în care s-au comis faptele, aşa cum sunt ele reţinute în actul de sesizare şi în hotărârea atacată, sau privitoare la urmele specifice unei infracţiuni de viol, respectiv urme de violenţă, biologice sau materiale, aşa încât varianta pe care inculpatul prin apărător încearcă să o prezinte instanţei nu este reală.
Existenţa violului este susţinută şi de constatările medico-legale efectuate în cauză care confirmă situaţia de fapt reţinută în cauză de ambele instanţe.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că probele administrate confirmă existenta constrângerii exercitate de inculpat asupra victimei D.A. pentru a se putea reţine infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen. şi nu poate fi admisă ipoteza că victima a întreţinut raport sexual consimţit cu inculpatul pentru ca fapta sa să se circumscrie infracţiunii de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen.
Potrivit acestui text de lege, raportul sexual are loc fără constrângere şi fără a se fi profitat de starea de neputinţă a victimei. Fapta are loc cu consimţământul victimei, dat desigur, în condiţiile lipsei de maturitate psihică, sub imperiul impulsurilor necontrolate, al lipsei de rezistenţă morală ori sub influenţa inculpatului.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de fond cât şi cea de apel în baza unei analize temeinice, amănunţite, profunde a fiecărei probe şi a probelor în ansamblu, a făcut o interpretare corectă a acestora, şi a dat relevanţa cerută de lege reţinând o situaţie de fapt bazată pe constatări clare, concise neechivoce conform exigenţelor prevăzute de art. 356 C. proc. pen. aşa încât solicitarea de schimbarea încadrării juridice este nefondată.
Faţă de declaraţia expresă a inculpatului de recunoaştere, dată conform dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., la termenul din 11 mai 2012, Înalta Curte va admite recursul formulat însă doar cu privire la acest aspect şi va face în cauză aplicarea acestor dispoziţii cu consecinţa reducerii pedepsei aplicată inculpatului I.R.D. pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul I.R.D. împotriva Deciziei penale nr. 233 din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează decizia penală atacată şi Sentinţa penală nr. 37 din 29 martie 2011 a Tribunalului Teleorman şi în rejudecare face aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi în consecinţă:
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 197 alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP) de la 8 ani închisoare la 6 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3286/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3403/2012. Penal → |
|---|
