ICCJ. Decizia nr. 1661/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizienr. 1661/2012
Dosar nr. 3705/1/2012
Şedinţa publică din 18 mai 201.
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor Dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 15 mai Curtea de Apel Bacău a respins, ca neântemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata T.A. şi a menţinut măsura arestării preventive.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reţinut.
1.referitor la cererea de liberare provizorie sub control judiciarcă formal sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. pentru admisibilitatea în principiu.
Sub aspectul temeiniciei, instanţa a apreciat că faţă de complexitatea cauzei, natura şi gravitatea infracţiunilor, rezonanţa negativă şi nu în ultimul rând de calitatea de judecător avută la momentul săvârşirii presupuselor infracţiuni, nu este oportună lăsarea în libertate a inculpatei.
2.verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestăriipreventive, că nu au intervenit elemente noi care să justifice lăsarea înlibertate a inculpatei.
S-a apreciat că pericolul concret al faptelor presupus a fi comise de inculpata T.A., este deosebit de mare, decurgând şi din faptul că inculpata prin calitatea sa de magistrat judecător, se pare că a săvârşit ea însăşi fapte prevăzute de legea penală de natură a aduce grave vătămări valorilor sociale ocrotite de legea penală.
Referitor la termenul rezonabil al detenţiei preventive, prin raportare şi la jurisprudenţa C.E.D.O., Curtea de Apel a apreciat că acesta trebuie analizat prin prisma timpului scurs de la luarea măsurii preventive, a complexităţii şi circumstanţelor concrete ale fiecărui caz în parte, concluzionând că la acest moment procesual interesul general al societăţii prevalează celui personal al inculpatei de a fi judecată în libertate.
Rezonanţa socială negativă a faptelor pentru care este judecată inculpata, generează o tulburare însemnată asupra ordinii publice, motiv pentru care instanţa a apreciat că privarea de libertate în continuarea a inculpatei, este oportună pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata solicitând admiterea lui, casarea încheierii şi lăsarea în libertate, motivele fiind prezentate în practicaua prezentei hotărâri astfel că nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele consideretente.
În ceea ce priveşte cererea de liberare provizorie sub control judiciar Înalta Curte constată că, în concordanţă cu prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanţei de judecată de a acorda liberarea provizorie sub control judiciar în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. Astfel, instanţa de judecată este abilitată să analizeze eventualele consecinţe ale acestei măsuri, să stabilească un just echilibru între interesul inculpatei de a fi cercetată în stare de libertate şi interesul general de a fi descoperite şi sancţionate faptele antisociale şi persoanele responsabile de comiterea lor. Trebuie avut în vedere şi faptul că liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit arestarea, numai că organul judiciar apreciază că menţinerea inculpatei în stare de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii. întrucât starea de libertate a persoanei este cea firească, C. proc. pen.a prevăzut, ca regulă, în cadrul procesului penal existenţa unor modalităţi şi forme care să permită persoanei arestate să ceară şi să obţină, în cazul în care condiţiile legale sunt întrunite, punerea în libertate provizorie, fie sub control judiciar, fie pe cauţiune (art. 5 alin. (5) C. proc. pen.).
În baza examenului propriu şi aplicând regulile anterior expuse la speţa de faţă, Înalta Curte constată că inculpata „are vocaţia" de a beneficia de liberare provizorie sub control judiciar în raport cu dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. privind maximul pedepsei prevăzute de lege, însă cererea nu este întemeiată, având în vedere natura şi gravitatea faptelor pentru care este cercetată şi împrejurările concrete în care se presupune că ar fi fost comise.
În ce priveşte netemeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, se reţine că din întreg probatoriul administrat în Dosarul de urmărire penală rezultă indicii că inculpata ar fi comis infracţiunile de trafic de influenţă şi luare de mită.
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că faţă de natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatei, împrejurările în care acestea ar fi fost săvârşite, rezultă că până la acest moment procesual, nu sunt suficiente elemente, potrivit cărora să se constate că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură adecvată scopului pentru care a fost aplicată acesteia măsura arestării preventive.
Circumstanţele personale ale inculpatei, nu sunt de natură a justifica aprecierea că acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar ar fi oportună.
În ceea ce priveşte menţinerea măsurii arestării preventive, Înalta Curte în acord cu instanţa de fond constată că subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri faţă de inculpată şi nu au intervenit elemente care să justifice cercetarea acesteia în libertate.
Din starea de fapt cu privire la care există indicii în cauză, Înalta Curte constată că infracţiunile de care este acuzată inculpata sunt grave, cu un impact social deosebit, implicând activitatea unui magistrat judecător chemat să vegheze la respectarea legii şi a ordinii de drept. Lăsarea în libertate a inculpatei nu ar face altceva decât să sporească sentimental de nesiguranţă şi să conducă la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului.
Analizând posibilitatea luării unei măsuri alternative, Înalta Curte constată că, la acest moment procesual nu se identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatei, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatei fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislaţiei în vigoare.
În ceea ce priveşte susţinerea apărătorului inculpatei că perioada de 6 luni petrecută în arest preventiv a depăşit durata unui termen rezonabil, Înalta Curte constată că în C. proc. pen.nu există o definiţie a noţiunii de termen rezonabil în care se poate desfăşura o procedură, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.
În jurisprudenţa constantă a CEDO s-a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii.
Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Este adevărat că detenţia trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normală însă raportat la datele speţei, pentru buna desfăşurare a procesului penal se impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatei.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatei în stare de libertate pentru infracţiuni de o asemenea gravitate, existând riscul zădărnicirii aflării adevărului în cauză.
Pe de altă parte, intervalul de timp de 6 luni nu are caracter nerezonabil faţă de particularităţile cauzei şi de diligentele sporite cu care au acţionat organele judiciare.
Aşa fiind, Înalta Curte constatând legalitatea şi temeinicia încheierii pronunţate de Curtea de Apel, urmează a respinge, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul de clarat de inculpate T.A..
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata T.A. împotriva încheierii din 15 mai 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 115/44/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1649/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1662/2012. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
