ICCJ. Decizia nr. 167/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 167/2012
Dosar nr.529/57/2011
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 77 din 9 iunie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a admis plângerea formulată de petiţionara SC S. SA împotriva rezoluţiei emise la 1 martie 2011 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosar penal nr. 71/P/2011.
A desfiinţat rezoluţia atacată şi a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de numitul T.V.P., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia emisă la 1 martie 2011 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 71/P/2011 în baza art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul T.V.P., executor judecătoresc săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Pentru a dispune astfel Parchetul a reţinut în expunerea de motive următoarele aspecte:
În cauză au fost efectuate acte premergătoare urmăririi penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), urmare a plângerii formulată de către persoana vătămată SC S. SA, prin care se menţionează că:
În procedura de executare silită care formează obiectul dosarului execuţional al Biroului executorului judecătoresc T.V.P., acesta, ignorând faptul că titlul executoriu a fost desfiinţat, continuă procedura executării silite, fapt care denotă reaua-credinţă a acestuia şi cauzarea unor importante prejudicii de natură financiară debitorului din dosarul de executare.
Din materialul probator administrat în dosarul cauzei rezultă că urmărirea penală nu poate fi începută împotriva făptuitorului, pentru săvârşirea de către acesta a infracţiunii prevăzute de art. 246 din C. pen., fiind incidente sub aspectul procesual dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. deoarece: Contestaţiile la executare formulate de către persoana vătămată din prezenta cauză nu au format obiectul dosarului nr. 1940/257/2007 (sentinţa civilă nr. 2105 din 13 iulie 2007, 2008/257/2007 (sentinţa civilă nr. 222 din data de 27 iulie 2007) şi dosar nr. 557/257/2011 (încheierea civilă nr. 259 din 15 februarie 2011) ale Judecătoriei Mediaş, fiecare dintre acestea finalizându-se prin respingerea solicitărilor debitorului supus executării silite (persoana vătămată din prezenta cauză);
- în considerarea celor de mai sus rezultă cu certitudine cel puţin faptul că, în procedura de executare silită derulată în dosar nr. 58/2003 ale B.E.J. T.V.P., executorul judecătoresc a acţionat cu bună credinţă, ceea ce exclude săvârşirea de către acesta a infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
- Actele executorului pot fi supuse cenzurii prin exercitarea de către debitor a căii judiciare de formulare a contestaţiei la executare.
Prin rezoluţia adoptată în dosarul nr. 299/II/2/2011 la 30 martie2011 Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a dispus respingerea plângerii formulate de petenta SC S. SA împotriva soluţiei sus-arătate, cu următoarele argumente:
În mod întemeiat procurorul de caz a reţinut că nu există şi nu se pot procura dovezi care să demonstreze indubitabil că executorul T.V.P. a fost de rea credinţă când a derulat procedurile de executare contestate; rezoluţia este motivată, chiar dacă această motivare este mai succintă; nu sunt dovezi indubitabile de rea credinţă şi, pe cale de consecinţă, executorul nu poate fi considerat decât că a acţionat cu bună credinţă; datele ce se deţin nu îi îndreptăţeşte la pornirea unei acţiuni penale credibile; continuarea procedurilor pregătitoare nu se justifică deoarece esenţa problemei supuse atenţiei constă în a stabili dacă titlul executor-hotărârea arbitrară din 10 aprilie 2003 este sau nu în fiinţă şi dacă este în acest moment executorie sau nu; or în speţă este vorba despre o decizie pe care executorul a luat-o reţinând că are în lucru un titlu executor operaţional; pentru a porni acţiunea penală procurorul trebuie să facă dovada de necontestat că T.V.P. a fost de rea credinţă când a decis să continue executarea silită, iar procurorul de caz a motivat că nu are şi nici nu poate procura aceste dovezi.
Redactarea sintetică a rezoluţiei, eventualele inadvertenţe de subliniere, de fixare a ideilor din partea procurorului de caz, nu înlătură realitatea raţionamentului dezvoltat în rezoluţia contestată, acest raţionament constituind chiar motivarea procurorului.
Asupra problemei esenţiale a cauzei, dacă titlul executor consemnat în hotărârea arbitrară din 10 aprilie 2003 este sau nu în fiinţă şi dacă în acest moment titlul este cu adevărat executoriu, s-au pronunţat instanţele judecătoreşti care au apreciat cu autoritatea lor specifică în contestaţiile la executare ce le-au fost supuse atenţiei că suspendarea puterii executorii a unui titlu este atributul exclusiv al judecătorului, că nicio altă autoritate de stat sau convenţională nu poate face asta.
Ulterior, înainte şi după data de 6 iunie 2008, judecătorii au pronunţat ei înşişi suspendarea executării acestei hotărâri arbitrare, de aici deducându-se că şi judecătorii au apreciat că, hotărârea arbitrară din 10 aprilie 2003 are valoarea unui titlu executoriu operaţional.
La data de 25 ianuarie 2011 când s-a înfiinţat poprirea contestată, menţionată şi în plângerile petentei, nu exista o suspendare operaţională a executorii titlului pe cate T.V.P. s-o fi ignorat; de altfel, iniţierea procesului din dosarul nr. 557/257/2011 al Judecătoriei Mediaş se explică tocmai prin faptul că nu exista o astfel de suspendare de executare, situaţie acceptată chiar de către petentă.
Succesiunea evenimentelor judiciare şi evoluţia litigiului dintre debitoare şi creditor poate crea echivoc cu privire la existenţa titlului executor invocat; situaţie titlului a născut astfel controverse în timpul executării silite; executorul acuză pe debitor de excese şi invers-creditorul îl acuză pe executor de săvârşirea unei infracţiuni; asta în contextul în care fiecare dintre părţi, inclusiv executorul, îşi promovează interesele interpretând legea şi titlul executoriu.
Or, în speţă, procurorul de caz a reţinut, chiar dacă nu a exprimat-o tranşant, că lipsa de rafinament juridic care poate fi observată în unele din construcţiile juridice, din abordările executorului, în contextul în care chiar instanţele au unele poziţionări contradictorii, nu poate fi calificată ca fiind infracţiune, trimiterile din motivarea procurorului de caz la posibilităţile ce le au părţile de a se adresa justiţiei prin contestaţiei la executare au un înţeles clar; sistemul judiciar a creat confuzia legată de existenţa ori puterea executorie a titlului şi numai judecătorul o poate clarifica.
Procurorul prin poziţia sa a realizat procedurile solicitate şi a concluzionat succint şi fără echivoc că nu există şi nici nu se pot procura acum dovezi care să demonstreze indubitabil reaua credinţă a executorului, care să demonstreze că acesta a ignorat cu bună credinţă o realitate juridică ce-l împiedica să continue executarea.
Curtea de Apel, a apreciat că parchetul nu a analizat în mod concret dacă în cauză, raportat la datele existente, sunt întrunite sau nu sub aspectul laturii obiective şi subiective, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu atât mai mult cu cât partea a depus o serie de înscrisuri suplimentare (hotărâri judecătoreşti) care, în opinia sa, paralizează orice demers de continuare a activităţii de executare (sentinţa civilă nr. 1050/2011 a Judecătoriei Mediaş, dosar fond, certificatul eliberat de Judecătoria Bucureşti).
A mai reţinut că, în condiţiile anvergurii litigiilor dintre părţi (petenta din cauză şi SC S.C. SRL Braşov), a succesiunii de proceduri prin care petiţionara a contestat titlul executor în baza căruia a acţionat făptuitorul, Parchetul a tratat cu superficialitate întreaga activitate a intimatului în contextul faptic şi juridic relevat, rezumându-se la a constata, fără o argumentare solidă, lipsa relei credinţe.
De asemenea, a apreciat ca semnificative argumentele date de procurorul general în rezoluţia de respingere a plângerii împotriva soluţiei procurorului, prin care arată că însăşi poziţionările contradictorii ale instanţelor cu privire la titlul executoriu disputat justificau într-o anumită măsură, acţiunea intimatului însă acestea nu sunt suficiente pentru a exclude în lipsa unei analize amănunţite a succesiunii hotărârilor judecătoreşti adoptate în cauză, orice responsabilitate a intimatului în cadrul exercitării prerogativelor sale.
Totodată, s-a considerat că procurorul nu a dat o eficienţă corespunzătoare tuturor actelor depuse de către petiţionară în sprijinul acuzaţiilor aduse, şi nu a oferit argumente suficiente care să justifice soluţia adoptată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimatul T.V.P.
Recursul este inadmisibil.
Potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, sentinţa judecătorului prin care s-a respins plângerea, cu consecinţa menţinerii rezoluţiei sau ordonanţei de neurmărire penală, respectiv de netrimitere în judecată, este definitivă.
În consecinţă, constatând că în speţă, sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 9 iunie 2011, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reţine că această hotărâre este definitivă, menţiune existentă de altfel atât în minuta, cât şi în dispozitivul sentinţei atacate.
Printre modificările aduse Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluţionării proceselor se regăseşte şi suprimarea unor căi de atac, respectiv şi a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în materia plângerii împotriva rezoluţiilor şi ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.
Ca atare, întrucât recurentul intimat a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare, Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibil recursul cu care a fost investită, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., obligându-l pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. şi la plata către intimata SC S. SA a sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de intimatul T.V.P. împotriva sentinţei penale nr. 77 din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurentul intimat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentul intimat către intimata SC S. SA la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1673/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1665/2012. Penal → |
|---|
