ICCJ. Decizia nr. 1681/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1681/2012
Dosar nr. 2735/120/2010
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 62 din 15 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în baza art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată, a fost condamnat inculpatul S.G. la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
În baza art. 254 alin. (2) raportat la art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-ll-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., pe o durată de 3 ani.
În baza dispoziţiilor art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
În baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În baza dispoziţiile art. 862 C. pen. s-a stabilit termen de încercare de 7 ani.
În baza art. 863 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul S.G. să se supună, pe durata termenului de încercare, următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte, odată pe lună, la data fixată, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa;
- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În baza dispoziţiilor art. 863 alin. (3) C. pen. a fost obligat inculpatul să urmeze unul din programele organizate de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
În baza art. 863 alin. (2) C. pen., s-a dispus comunicarea măsurilor de supraveghere Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. raportat la art. 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-ll-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive de la data de 28 mai 2010 la 7 noiembrie 2010.
În baza dispoziţiilor art. 1605 alin. (4) lit. d) C. proc. pen. s-a dispus restituirea către inculpat a cauţiunii în sumă de 15.000 RON, consemnată la C.E.C SA cu recipisa de consemnare din 27 octombrie 2010.
În baza dispoziţiilor art. 1605 alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus încetarea stării de liberare provizorie a inculpatului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti întocmit la 17 iunie 2010 în Dosarul nr. 71/P/2010, înregistrat la instanţă la 18 iunie 2010 sub nr. 2735/120/2010, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul S.G., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Faţă de acesta a fost luată măsura arestării preventive prin încheierea nr. 18 din 29 mai 2010 pronunţată de către Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 2810/105/2010, pe o perioadă de 29 zile de la 29 mai 2010 la 26 iunie 2010, dispunându-se emiterea mandatului de arestare preventivă.
În urma înregistrării dosarului la instanţă, prin încheierea din 22 iunie 2010, a fost analizată legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, şi în baza dispoziţiilor art. 3001 alin. (3) C. proc. pen. a fost menţinută arestarea preventivă, constatându-se că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate.
La data de 23 iulie 2010 s-a procedat la ascultarea inculpatului, după ce i s-au adus la cunoştinţă dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen. şi a fost de acord să dea o declaraţie în cauză. Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei reţinută în sarcina sa, arătând că s-a întâlnit cu denunţătorul, pe care îl cunoştea de la U.M. Moreni, în luna aprilie 2010, ocazie cu care acesta i-a spus că unul din copiii săi are o problemă de sănătate necesitând internarea într-o clinică din Bucureşti şi are nevoie de cel puţin 1.000 euro pe care i-a solicitat-o cu împrumut. La solicitarea sa de a-i comunica momentul în care îi poate restitui banii, denunţătorul i-a comunicat că a depus un dosar pentru obţinerea unei indemnizaţii de revoluţionar şi din suma pe care urma să o primească în curând i-ar putea restitui şi banii.
În urma primirii dosarului, la o zi sau două după discuţia avută cu denunţătorul, l-a analizat cu atenţie, şi neconstatând nereguli a semnat documentaţia necesară, dându-l apoi pe circuit, fără a interveni în soluţionarea lui cu celeritate.
La data de 18 aprilie 2010 hotărându-se să-i împrumute banii denunţătorului, trecând prin faţa unui centru comercial unde ştia că-l poate găsi pe N.C., care locuia în cartier cu denunţătorul, a mers să-l caute, şi găsindu-l, l-a rugat să-i transmită lui S.C. să îl contacteze.
Ulterior, s-a întâlnit cu S.C. şi i-a înmânat suma de 1.000 euro, pe care acesta a promis că-i va restitui când va primi banii de la casa de pensii. Cu acea ocazie i-a cerut lui S.C. să-i dea numărul de telefon pentru a-l suna în caz de nerestituire a banilor. Totodată, l-a înştiinţat pe S.C. de împrejurarea că dosarul fusese semnat de către el şi dat pe circuit. Denunţătorul i-a solicitat să-i înmâneze el decizia, fiindu-i teamă că aceasta să nu se piardă, aşa cum se mai întâmplase şi în alte cazuri.
Pe data de 24 sau 25 mai 2010, având decizia lui S.C., l-a sunat şi i-a cerut să vină la el pentru a o ridica, fără a-i cere însă şi banii, în condiţiile în care cunoştea că în perioada 23-24 mai 2010 urma să se facă plata banilor către denunţător, dar ştiind că data de 25 mai 2010 fusese o zi nelucrătoare.
În acea zi s-a întâlnit cu denunţătorul în faţa blocului şi au discutat condiţiile în care să-i fie remisă suma, el solicitându-i ca banii să-i fie restituiţi în euro.
S-au întâlnit apoi pe data de 28 mai 2010, când denunţătorul i-a comunicat telefonic că are banii şi a fixat întâlnirea la magazinul deţinut de familia sa, unde în birou i-a înmânat suma de 1.000 euro, după care imediat au intervenit lucrătorii de la D.G.A.
A precizat că nu înţelege motivele pentru care denunţătorul s-a plâns împotriva sa, mai ales că banii remişi de aceştia reprezentau împrumutul ce i-l acordase el, dar şi că nu I-a ajutat cu nimic pe denunţător în obţinerea cu celeritate a deciziei, acesta primindu-şi drepturile la termenele prevăzute de lege. Inculpatul a mai arătat şi că nu cunoaşte dacă a mai înmânat şi altor persoane deciziile.
Au fost admise, la solicitarea inculpatului probe în dovedirea situaţiei de fapt, cu 3 martori, dar şi proba cu martori şi înscrisuri în circumstanţierea persoanei inculpatului.
Instanţa a procedat la ascultarea martorilor conceptaţi în actul de sesizare a instanţei, respectiv S.C., S.I., S.M.M., M.G.C., B.M., P.A., M.L., R.A., I.A.A., N.C., P.N., S.G. şi S.D.C. ale căror declaraţii luate sub prestare de jurământ au fost ataşate la dosarul cauzei.
Inculpatul a depus la dosar în circumstanţiere adeverinţe privind studiile fiicelor; caracterizări emise de: preotul Parohiei Iedera, administratorul Asociaţiei de proprietari Moreni, profesori ai fiicelor, Primăria Municipiului Moreni, şeful Agenţiei B.P. SA Moreni, colegi de serviciu şi de liceu, profesori ai acestuia, preşedintele Organizaţiei de Tineret a Partidului Democrat Liberal Moreni; adeverinţe medicale pe numele inculpatului, dar şi alte caracterizări întocmite de diferite persoane fizice şi copia unor acte de sesizare a instanţei.
Inculpatul a fost pus în libertate provizorie pe cauţiune în Dosarul nr. 2735.2/120/2010 la data de 7 noiembrie 2010, conform adresei din 7 noiembrie 2010, emisă de Penitenciarul M. (Dosar nr. 2735.2/120/2010).
În considerentele deciziei prima instanţă a făcut o amplă analiză a tuturor probelor administrate, atât a celor propuse de Parchet cât şi a celor propuse de inculpat pe situaţia de fapt şi în circumstanţiere.
Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa de fond a reţinut că, din coroborarea acestora rezultă că, în luna aprilie 2010 inculpatul, director coordonator adjunct al Casei Judeţene de Pensii Dâmboviţa, Direcţia Stabiliri şi Plăţi Prestaţii şi fost inginer în cadrul U.A. Moreni până în anul 2009, când a fost numit în funcţie, l-a contactat pe P.N., fost coleg de serviciu la uzina menţionată, la magazinul de legume-fructe pe care acesta îl deţine în Moreni, solicitându-i să îi mijlocească o întâlnire cu un alt coleg de-al lor, N.C., pentru ca, la rândul lui, acesta să-i comunice unde locuia S.C., şi el fost angajat al uzinei, pe care îl căuta în legătură cu un dosar de revoluţionar depus la Casa de Pensii Dâmboviţa.
Întrucât P.N. cunoştea numărul de telefon al lui N.C., l-a contactat şi i-a solicitat să vină la magazin pentru a sta de vorbă cu inculpatul S.G.
Declaraţiile acestui martor sunt confirmate de N.C., care a arătat că s-a întâlnit cu inculpatul în urma telefonului dat de colegul P.N., şi că acesta i-a solicitat contactarea lui S.C., care să ia legătura urgentă cu el în legătură cu un dosar depus pentru obţinerea pensiei de revoluţionar.
Cunoscându-I pe S.C., dar neştiindu-i domiciliul exact, N.C. a luat legătura cu un alt coleg de serviciu, S.G., cu care s-a deplasat la blocul unde locuia cel căutat şi i-a transmis mesajul venit din partea inculpatului S.G.
Primind mesajul, S.C. a mers împreună cu soţia, S.I., la magazinul deţinut în Moreni de către inculpat, unde, conform susţinerilor celor doi, inculpatul le-ar fi comunicat că cererea pentru acordarea indemnizaţiei de revoluţionar depusă în baza Legii nr. 341/2004 a fost înregistrată la Casa de Pensii Dâmboviţa şi după ce s-a asigurat că solicitantul nu a apelat la nimeni din instituţie pentru rezolvarea ei cu celeritate, i-a spus că poate obţine banii într-un timp scurt, „dar aceasta reprezintă echivalentul a 1.000 de euro”.
La data de 21 aprilie 2010 inculpatul i-a sunat pe soţii S.C. şi S.I., la numărul de telefon solicitat la prima întâlnire, chemându-i la magazin, unde s-a prezentat însă numai S.I., soţul nefiind în localitate, căreia i-a arătat o mapă verde şi i-a comunicat că dosarul este rezolvat, arătându-se totodată nemulţumit că aceasta venise „nepregătită”, iar la răspunsul ei că nu deţine suma solicitată, inculpatul i-a sugerat să se împrumute la alţi colegi revoluţionari ai soţului care intraseră deja în posesia indemnizaţiei şi a cerut asigurări că va primi banii după obţinerea indemnizaţiei.
Inculpatul l-a contactat, din nou, pe denunţător, la data de 4 mai 2010, dându-i întâlnire tot la magazin, momentul fiind înregistrat de către acesta din urmă şi pus la dispoziţie organelor de cercetare.
Conform susţinerilor denunţătorului şi a martorei S.I. inculpatul Ie-a reproşat celor doi că nu se interesează de dosar, şi Ie-a comunicat că o să-i contacteze după data de 20 mai 2010, pentru a-i înştiinţa cu privire la data primirii banilor.
Această nouă întâlnire dată de inculpat, dar şi faptul că a aflat că alţi colegi care depuseseră cereri odată cu el primiseră deciziile prin poştă l-au determinat pe S.C. să formuleze la data de 5 mai 2010, denunţul înregistrat la D.N.A., Serviciul Anticorupţie Ploieşti.
Cu autorizarea Tribunalului Prahova s-a procedat la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor ulterioare, dar şi la înregistrarea în mediu ambiental a întâlnirilor avute de inculpat cu S.C. şi S.I.
Atât declaraţiile foştilor colegi de serviciu ai inculpatului şi ai denunţătorului, dar şi conţinutul proceselor-verbale de redare a convorbirilor interceptate de organele de cercetare vin să confirme susţinerile denunţătorului că el a fost cel căutat de către inculpat, şi formează convingerea că demersurile insistente ale inculpatului de a-l găsi, implicând pentru aceasta un număr atât de mare de persoane, nu pot justifica apărarea inculpatului că a vrut doar să-l ajute pe denunţător „să nu i se piardă cererea”.
Astfel, la data de 24 mai 2010 au fost interceptate două convorbiri telefonice, din a căror redare rezultă că inculpatul a apelat-o pe S.I. în două rânduri, solicitându-i prezenţa la magazin împreună cu soţul ei, iar seara când s-au prezentat şi l-au sunat pe inculpat, acesta i-a chemat la blocul unde locuia.
Acolo, în scara blocului, inculpatul i-a înmânat denunţătorului decizia din 22 aprilie 2010 împreună cu alte trei anexe reprezentând desfăşurătorul pentru sumele ce urmau a fi primite de către titularul deciziei, acte ce au fost predate organelor de cercetare la data de 24 mai 2010 de către S.C., conform procesului-verbal ataşat la dosar.
Cu acea ocazie, inculpatul a comunicat denunţătorului suma exactă pe care acesta urma să o primească în baza Legii nr. 341/2004, dar şi modalitatea concretă în urma să se realizeze, respectiv prin poştă, şi tot atunci, la solicitarea soţiei denunţătorului de a le comunica moneda în care doreşte să-i fie daţi banii, a precizat că „e bine şi în euro”, stabilind ca la momentul respectiv soţii S.C. şi S.I. să dea un telefon şi să spună doar: „ne întâlnim la magazin (...)”.
Conform înţelegerii, la data de 28 mai 2010 S.I. I-a sunat pe inculpat, care i-a chemat la magazin la ora 18:00, unde cei doi s-au prezentat şi pentru prima dată au fost invitaţi într-un birou aflat în spatele magazinului, unde S.C. a început să numere suma de 1.000 de euro, care fusese marcată criminalistic şi a înmânat-o inculpatului, după care organele de cercetare au procedat la constatarea infracţiunii flagrante (procesul-verbal din 28 mai 2010).
Asupra inculpatului au fost descoperite bancnotele marcate de către anchetatori cu inscripţia „MITĂ 28 mai 2010”, ocazie cu care acesta a precizat însă că reprezintă o sumă de bani dată împrumut lui S.C. în urmă cu o lună de zile.
Declaraţiile inculpatului date pe parcursul cercetărilor au fost constante, în sensul acordării unui împrumut în sumă de 1.000 de euro soţilor S.C. şi S.I., ca urmare a unor necazuri pe care le aveau cu un copil care suferea de un handicap ce necesita o intervenţie chirurgicală la Bucureşti.
În acelaşi sens este, de altfel, şi declaraţia martorei S.M.C. audiată pe situaţia de fapt la solicitarea inculpatului, din care rezultă că soţia inculpatului i-ar fi comunicat în luna aprilie, atunci când a mers să se împrumute, la rândul său, de la inculpat, că acesta ar fi acordat deja un împrumut de 1.000 de euro lui S.C., fost coleg de serviciu, care avea nevoie întrucât unul dintre copiii săi accidentase un alt copil, cauzându-i mari probleme de sănătate. De asemenea, martorul G.D. a declarat că în timp ce a mers însoţit de S.F. să solicite şi el un împrumut prietenului lui, S.G., a observat momentul în care inculpatul a înmânat o sumă consistentă în euro fostului lor coleg S.C. şi văzând această scenă, a renunţat să-l mai abordeze pe inculpat, apreciind că „a ratat momentul”.
Declaraţia acestui din urmă martor se coroborează cu cea a lui S.F., şi vine în sprijinul afirmaţiilor inculpatului că ar fi împrumutat lui S.C. o sumă de bani în luna aprilie 2010.
Însă, toate aceste trei declaraţii de martori vin în contradicţie cu restul declaraţiilor date atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de către martorii P.N., N.C. şi S.G., şi ei foşti colegi de serviciu cu inculpatul şi cu S.C., care au relatat, aşa cum s-a reţinut, că inculpatul a fost cel care l-a contactat pe denunţător în legătură cu dosarul de revoluţionar depus de acesta la Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa, unde inculpatul deţinea funcţia de director.
Mai mult, s-a reţinut că aceste trei declaraţii sunt date de prietenii inculpatului, aşa cum chiar ei s-au declarat, şi nu se susţin decât una pe cealaltă, necoroborându-se cu celelalte probe, şi nu vin să explice în nici un mod atitudinea inculpatului de a fi el cel care l-a căutat pe denunţătorul care depusese o cerere la instituţia condusă de acesta şi care a fost apoi soluţionată în regim de urgenţă, la solicitarea sa.
Prin urmare, instanţa de fond nu a ţinut seama de apărarea inculpatului, în sprijinul căreia a prezentat martorii pe situaţia de fapt, că ar fi dat un împrumut familiei S.C. şi S.I., împrumut care i-a fost restituit la data de 28 mai 2010, când a fost organizat flagrantul, întrucât atât declaraţiile invocate în acuzare în actul de sesizare, cât şi procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice avute de inculpat cu denunţătorul şi soţia acestuia, precum şi a întâlnirilor avute cu aceştia la propunerea lui se coroborează şi dovedesc interesul inculpatului de a se întâlni cu denunţătorul şi de a-i înlesni obţinerea pe alte căi decât pe cele legale a deciziei în baza Legii nr. 341/2004 şi a anexelor reprezentând sumele cuvenite titularului începând cu luna noiembrie 2004.
Prin înmânarea deciziei de către inculpat direct titularului s-a nesocotit procedura urmată de Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa, unde potrivit declaraţiei martorei M.G.C., deciziile emise se înregistrează în Registrul special de decizii, după care se înaintează la Serviciul Plăţi, unde se calculează sumele care urmează să fie primite de către persoanele în drept şi apoi se fac comunicările sumelor către titulari de către Casa Naţională de Pensii, care emite cupoane, iar după înscrierea numărului de înregistrare pe decizie, cel de-al doilea exemplar este comunicat către Serviciul Registratură, de unde se expediază, prin poştă, titularului, conform depoziţiei martorei S.M.M.
Această din urmă martoră a fost şi cea care a fost chemată de către directorul S., care i-a cerut să soluţioneze de urgenţă dosarul de revoluţionar al lui S.C., dosar care fusese introdus la 17 martie 2010 şi care era astfel în termen, trebuind soluţionat în 45 de zile. Decizia care a fost întocmită pe numele denunţătorului, verificată de către R.A. şi semnată de către aceasta a fost înmânată inculpatului, la solicitarea acestuia, fără a mai fi urmată deci procedura obişnuită de comunicare prin poştă titularului.
Pe colţul din stânga al deciziei inculpatul a trecut cu creionul suma totală care urma a fi primită de către S.C., respectiv 97.268 RON, dar şi data de „26 mai” când trebuia făcută plata.
Toţi martorii, salariaţi ai Casei Judeţene de Pensii Dâmboviţa: S.M.M., M.G.C., B.M., P.A., M.L., R.A. şi I.A.A. au arătat că la venirea în funcţie a inculpatului, acesta a instituit o practică de a le înainta spre soluţionare liste cu dosare considerate de el urgenţe, care nu se dovedeau a fi toate urgente, doar o parte dintre ele fiind rezultate în urma audienţelor acordate în calitate de director, iar altele fiind solicitate a fi soluţionate în acest regim, deşi erau în termen, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul dosarului depus de S.C.
Cererea acestuia, înregistrată la data de 17 martie 2010, urmată de emiterea deciziei la data de 22 aprilie 2010, deci în interiorul termenului legal, în urma solicitării inculpatului, director al instituţiei, în condiţiile în care conform precizărilor martorelor angajate ale Casei Judeţene de Pensii Dâmboviţa la instituţie erau înregistrate un număr mare de dosare, care se analizau în ordinea înregistrării, având în lucru şi dosare foarte vechi, iar respectiva cerere nu reprezenta o urgenţă, dar şi comunicarea făcută prin intermediul inculpatului la data de 24 mai 2010, dovedeşte preocuparea inculpatului de a fi soluţionată de urgenţă cererea depusă de S.C., cu depăşirea atribuţiilor de serviciu, care nu presupuneau şi comunicarea deciziei direct titularului, venind astfel în sprijinul acuzaţiei că în acest mod S.G. a urmărit obţinerea unui folos injust.
Într-adevăr, din anexa I la contractul de management reiese că unul dintre obiectivele pe care inculpatul trebuia să le urmărească în activitate era şi stabilirea drepturilor de pensie ale titularilor în termen de 45 de zile de la data înregistrării cererii, dar solicitările sale exprese, adresate funcţionarilor din subordine, de a fi soluţionată cererea depusă de către denunţător, chiar înainte de trecerea termenului legal, şi dorinţa sa de a-i comunica acestuia personal decizia, alături de indicarea sumei pe care respectivul urma să o primească reprezintă dovezi ale preocupării sale pentru soluţionarea rapidă a cererii, în legătură cu care avea un interes pentru solicitarea unei sume de bani, aşa cum s-a dovedit, şi nu constituie un argument că prin acţiunile sale a făcut doar să împiedice pierderea cererii pentru cel care „îi şi solicitase un împrumut”, cum a încercat să se apere.
Prin urmare, instanţa a apreciat că probele administrate în cauză relevă vinovăţia inculpatului, care, deţinând funcţia de director coordonator în cadrul Casei Judeţene de Pensii Dâmboviţa, în mai multe rânduri, în luna aprilie 2010 a pretins denunţătorului S.C., fost coleg de serviciu, suma de 1.000 euro, pentru a-i aproba, cu prioritate, dosarul privind acordarea indemnizaţiei reparatorii conform Legii nr. 341/2004, sumă pe care a primit-o la data de 28 mai 2010 şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, texte de lege enunţate în şedinţă publică şi în baza cărora va fi condamnat inculpatul.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât Direcţia Naţională Anticorupţie, Biroul Teritorial Dâmboviţa, cât şi apelantul inculpat S.G.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti a susţinut că hotărârea instanţei este netemeinică în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate şi modalitatea de individualizare a executării acesteia.
În speţă, instanţa a aplicat în mod nefondat o pedeapsa orientată foarte aproape de minimul special, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din probele administrate, inculpatul S.G. a avut iniţiativa derulării activităţii infracţionale, cautându-l pe denunţător şi solicitându-i, în mod expres, remiterea banilor, profitând de funcţia importantă deţinută într-o instituţie publică. Totodată, pe parcursul cercetărilor, inculpatul a încercat să ascundă adevărul şi să inducă în eroare instanţa de judecată declarând şi încercând să probeze, cu martori care nu au fost indicaţi în faza de urmărire penală, că banii primiţi reprezintă restituirea unui împrumut, aspect reţinut şi de instanţa ca fiind neadevărat.
Nerecunoaşterea faptei şi încercarea inculpatului de a scăpa de răspundere penală prin ascunderea adevărului, creează convingerea că acesta nu regretă săvârşirea ei.
Totodată, lăsarea în libertate a inculpatului ar putea constitui o încurajare pentru alte persoane să comită astfel de infracţiuni.
Faptele de corupţie săvârşite de persoane cu funcţii de conducere în instituţii publice sunt fapte grave, indiferent de valoarea obiectului infracţiunii şi necesită o reacţie fermă din partea autorităţilor iar lipsa unei astfel de reacţii ar conduce inevitabil la o rezonanţă socială negativă în legătură cu modalitatea realizării actului de justiţie,
Pe parcursul urmăririi penale şi al judecăţii, instanţa a reţinut, în mod constant, existenţa pericolului social concret în situaţia lăsării în libertate a inculpatului, pericol social rezultat atât din natura infracţiunii reţinute în sarcina sa, dar şi din gravitatea acesteia şi rezonanţa ei în comunitate, care au impus necesitatea protejării ordinii de drept, căreia i s-a dat preferinţă în raport cu dreptul la libertate al acestuia.
Schimbarea opticii instanţei cu prilejul pronunţării soluţiei, deşi probele nu au relevat o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de procuror în actul de sesizare, este neîntemeiată şi este, de asemenea, în măsură să provoace în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate şi neîncredere în instituţiile statului.
Potrivit art. 861 alin. (1) C. pen., una din condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere este că, ţinându-se seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, să se aprecieze dacă pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.
Ori, în cauză, comportamentul inculpatului nu poate crea convingerea că a conştientizat rolul procesului penal şi nu va mai fi implicat în activităţi infracţionale.
Prin prisma celor evidenţiate, se solicită aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai ridicat inculpatului, pedeapsa care să corespundă gradului de pericol social concret al faptei, cu executare în regim de detenţie.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Parchetul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi pronunţarea unei hotărâri temeinice.
Pe de altă parte, apelantul inculpat S.G., a criticat sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa sub două aspecte, susţinând în principal că fapta de luare de mită de care este acuzat nu există, fiind nevinovat, iar în subsidiar a susţinut că pedeapsa aplicată de prima instanţă este prea aspră, că în favoarea sa puteau fi reţinute circumstanţe atenuante, iar pedeapsa astfel redusă să fie suspendată condiţionat sau sub supraveghere.
Prin decizia penală nr. 151 din 12 octombrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, a respins, ca nefondate apelurile declarate de Parchet şi inculpat, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii pronunţată de instanţa de control judiciar, au formulat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpatul S.G.
Parchetul a criticat decizia sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei dar şi a modalităţii de executare, sens în care a solicitat majorarea pedepsei şi executarea acesteia în regim de detenţie pentru motivele expuse în scris şi dezvoltate oral.
Inculpatul, în motivele scrise depuse şi expuse oral, a susţinut netemeinicia şi nelegalitatea hotărârilor pronunţate şi invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen.
În esenţă, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. motivat de faptul că denunţul a fost făcut pentru a nu i se mai înapoia suma de 1.000 euro, sumă împrumutată, că în acest scop a programat întâlnirea din 4 mai 2010 când fiul lor a făcut fotografii şi că declaraţiile sunt contradictorii, ceea ce denotă că s-a urmărit ascunderea adevărului.
În subsidiar, reţinând datele ce circumstanţiază persoana inculpatului, reţinând circumstanţe atenuante, să se coboare pedeapsa sub minumul special şi să se dispună suspendarea executării pedepsei condiţionat sau să se menţină suspendarea sub supraveghere, argumentele fiind dezvoltate în scris.
Cu privire la cazul de casare invocat de inculpat şi prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., respectiv comiterea unei grave erori de fapt, Înalta Curte reţine că potrivit textului arătat, hotărârile sunt supuse casării când s-a comis „o gravă eroare de fapt”, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
În principiu, instanţa de recurs verifică respectarea legii la judecarea cauzei de către instanţa de fond, luând în considerare situaţia de fapt pe care aceasta a reţinut-o prin propria apreciere dată probelor administrate. În reglementarea recursului nu se prevede pentru instanţa de recurs dreptul de a da o nouă apreciere probelor, aceasta putând doar să constate că instanţele au comis „o gravă eroare de fapt”, rezultând dintr-o contrarietate necontestabilă dintre actele dosarului şi faptele reţinute de instanţă. Totodată, apreciază că ne aflăm în prezenţa acestui caz de casare şi atunci când, este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei adoptate.
Cu privire la administrarea şi aprecierea probelor, pe baza cărora s-a reţinut de primele instanţe starea se fapt, se constată că administrarea mijloacelor de probă s-a făcut cu respectarea art. 2 C. proc. pen., privind principiul legalităţii, potrivit căruia procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
Aprecierea probelor a fost făcută de instanţe potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., reţinând că pot conduce la aflarea adevărului numai dacă se coroborează cu celelalte probe de la dosar.
Astfel, pe baza denunţului făcut de S.C., personal sau prin intermediul soţiei acestuia, S.I., în calitate de denunţători, în faza de urmărire penală şi în calitate de martori în faza de cercetare judecătorească, a declaraţiilor inculpatului şi declaraţiile martorilor P.N., N.C. şi S.G., date în faza urmăririi penale, dar şi la instanţă, procesele-verbale de redare a convorbirilor ambientale în baza autorizaţiilor AA, BB, CC, DD şi EE (începând din 7 mai 2010) emise de Tribunalul Prahova, proces-verbal de prindere în flagrant, primele instanţe au reţinut în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului.
Astfel, probele administrate şi analizate pe larg de instanţele de judecată şi control judiciar infirmă susţinerea inculpatului cu privire la un pretins împrumut al acestei sume de bani, a reieşit fără echivoc faptul că inculpatul l-a căutat pe denunţător, i-a cerut suma de 1.000 euro pentru a-i fi rezolvat în bune condiţii a dosarului. în caz contrar urmând a avea dificultăţi.
Concluzionând, Înalta Curte îşi însuşeşte argumentele şi motivarea instanţei de control judiciar şi constată că primele instanţe au reţinut o corectă stare de fapt că aceasta corespunde probelor administrate în cauză, că nu s-a comis o gravă eroare de fapt care să justifice achitarea inculpatului şi ca atare, sub acest aspect, recursul este nefondat.
Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. susţinut atât de inculpat cât şi de Parchet în sensul de a se reduce pedeapsa prin reţinerea de circumstanţe atenuante şi ca atare aplicarea art. 81 C. pen. şi în mod contrar de către Parchet, de majorare a pedepsei şi executarea acesteia în regim de detenţie, recursurile, de asemenea, sunt nefondate.
Cu privire la individualizarea pedepsei şi la stabilirea modalităţii de executare, instanţa de recurs reţine că s-a făcut o corectă aplicare a criteriilor de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, s-a avut în vedere caracterul deosebit de grav al faptei, relevant de urmările avute cu referire directă la încrederea cetăţenilor în administraţia publică, de limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială, dar şi de persoana inculpatului care nu are antecedente penale, cu pregătire profesională corespunzătoare şi o conduită bună în societate anterior săvârşirii faptei.
Dat fiind pregătirea profesională, a consecinţelor condamnării dar şi scopului pedepsei, instanţa de recurs apreciază că pedeapsa în cuantumul stabilit, a cărei executare s-a suspendat sub supraveghere, reprezintă pentru inculpat un puternic avertisment care să-l împiedice ca pe viitor să mai comită alte fapte penale, nu sunt argumente ce fac posibilă nici aplicarea de circumstanţe atenuante şi nici schimbarea modalităţii de executare a pedepsei prin aplicarea art. 81 C. pen. (în opinia inculpatului), iar pe de alta, nici majorarea pedepsei şi executarea acesteia în regim de detenţie (în opinia Parchetului).
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată şi sentinţa primei instanţe sunt legale şi temeinice sub toate aspectele, urmând ca în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpatul S.G.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpatul S.G. împotriva deciziei penale nr. 151 din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 650 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1683/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1671/2012. Penal → |
|---|
