ICCJ. Decizia nr. 1772/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1772/2012
Dosar nr. 6476/109/2012
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 57/F din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 6476/109/2012, a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin cererea formulată de inculpatul B.M s-a solicitat admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, motivat de faptul că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 1602 C. proc. pen., că la dosarul cauzei nu există date din care să rezulte că inculpatul va săvârşi alte infracţiuni sau ar încerca să influenţeze martorii, experţii sau probele din dosar , dacă va fi pus în libertate.
Inculpatul a făcut referire la hotărârile CEDO, relevante în materie şi a depus la dosar acte în circumstanţiere şi hotărâri judecătoreşti în copie xerox.
Curtea de Apel, analizând cererea de liberare provizorie sub control judiciar, a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu, prevăzute de art. 1606 alin. (2) C. proc. pen.
Procedând la examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, curtea de apel a apreciat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă, în raport de disp. art. 143 C. proc. pen. rap. la art. 148 lit. f) C. proc. pen., în baza cărora s-a dispus în cauză arestarea preventivă a inculpatului.
S-a constatat că probele administrate în cauză, evaluate şi de către instanţa de fond, în hotărârea pronunţată, justifică presupunerea că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este judecat.
Prin rezoluţia nr. 8/P/2011 din data de 24 februarie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.N.A. – Serviciul Teritorial Piteşti a fost începută urmărirea penală faţă de inculpatul B.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de folosire a influenţei ori autorităţii în scopul obţinerii pentru sine de bani sau de foloase necuvenite în formă continuată, faptă prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); spălare de bani în formă continuată, faptă prevăzută de art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi constituire a unui grup infracţional organizat, faptă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, toate cu aplic. disp. art. 33 lit. a) C. pen., reţinându-se în fapt că, în anul 2009, inculpatul C.G., împreună cu învinuiţii B.G., P.A., P.V., C.V. şi cu inculpaţii B.M. şi C.S., au constituit un grup infracţional organizat şi bine structurat, pe care cel dintâi l-a condus în perioada 2009 - 2011, cu scopul comiterii unor infracţiuni de corupţie şi de spălare a banilor, în vederea obţinerii de beneficii financiare.
Astfel, acuzarea a stabilit, pe baza probelor administrate până în prezent, că persoanele care erau îndreptăţite să beneficieze de drepturile conferite de Legea nr. 341/2004 au fost constrânse să încheie contracte de reprezentare, prin care s-au obligat ca, după obţinerea drepturilor în baza aceste legi, să plătească asociaţiei reprezentate de primul inculpat – ce avea calitatea de secretar de stat în cadrul Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor - diverse sume de bani, obţinându-se în acest fel suma de 9.453.390 lei, din care 2.470.000 lei au fost viraţi în conturile personale ale inculpatului C.G., iar ulterior transferaţi în conturile fiului său, C.G. - Ş.
Probele administrate până la acest moment au fost în măsură a oferi indicii temeinice, din cele la care se referă art. 68/1 C. proc. pen., că actele de reprezentare încheiate de către Asociaţia Decembrie 1989 Metrou România - reprezentată de inculpatul C.G. - cu membrii revoluţionari au avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienţei sumelor de bani, în realitate aceşti bani fiind încasaţi de inculpat şi de ceilalţi acuzaţi, prin folosirea influenţei ori autorităţii asupra membrilor revoluţionari, aceste sume fiind obţinuţi pentru aceste persoane, cât şi pentru alţii.
Pentru a disimula adevărata natură a provenienţei sumelor de bani, au fost încheiate un număr de 54 de contracte de împrumut, semnate de inculpatul G.C., ca reprezentant al asociaţiei, prin care ar fi fost dată spre împrumut suma totală de 5.500.000 lei unor membri revoluţionari, clauzele din contractele de împrumut fiind vădit neconforme cu realitatea, întrucât majoritatea persoanelor care au semnat contractele îşi primiseră deja drepturile în baza Legii nr. 341/2004.
Printre beneficiarii contractelor de împrumut a fost şi inculpatul B.M., care a obţinut în acest fel suma de 300.000 lei, cu toate că până la acea dată beneficiase de obţinerea indemnizaţiilor restante.
Prin ordonanţa nr. 8/P/2011 din data de 27 februarie 2012, a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpatul B.M., pentru săvârşirea infracţiunilor mai sus-menţionate.
Arestarea preventivă a acuzatului fost dispusă prin încheierea nr. 24/CC din 28 februarie 2012 a Tribunalului Argeş, temeiul în baza căruia a fost luată această măsură faţă de inculpat fiind cel prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
S-a reţinut, de asemenea, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului nu prezenta pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura şi gravitatea faptei, precum şi împrejurările în care se presupune că inculpatul a săvârşit infracţiunea.
În privinţa temeiniciei cererii, s-a constatat că, deşi sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 1602 C. proc. pen., o liberare provizorie sub control judiciar nu poate asigura o realizare efectivă a scopului măsurii preventive, aşa cum rezultă din disp. art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
S-a mai apreciat că până în prezent nu a fost depăşită durata rezonabilă a unei detenţii provizorii, având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.
Împotriva încheierii nr. 57/F din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 6476/109/2012, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.M., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control, judiciar.
Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În alin. (2) al articolului menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurile preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau prin cauţiune.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii în comiterea căreia este bănuit inculpatul.
Sub acest aspect, potrivit disp. art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor, săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen., prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În opinia instanţei, expresia „date” conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.
Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curţi, instanţa trebuie să e raporteze la gravitatea faptei, la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.
Instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea , pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art.5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enumerate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel, s-a apreciat că este esenţial, ca în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit limita rezonabilă.
Raportând datele speţei, dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 paragraf 3 din CEDO, Înalta Curte apreciază, astfel cum a dispus şi instanţa de fond, că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului B.M., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive.
Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanţa de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.
Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind legală şi temeinică, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva încheierii nr. 57/F din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 6476/109/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1771/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1813/2012. Penal → |
|---|
