ICCJ. Decizia nr. 1972/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1972/2012
Dosar nr.6941/3/2011/a
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 18 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, a dispus, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen., menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului M.P.
Instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Analizând temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, a apreciat că acestea se menţin şi în prezent şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, întrucât în cauză sunt întrunite, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen: inculpatul a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Pericolul social concret pentru ordinea publică pe care l-ar crea lăsarea în stare de libertate a inculpatului rezultă din modul de operare, urmarea produsă, valoarea ridicată a prejudiciului, durata activităţii infracţionale, precum şi pluralitatea de acte de executare reţinute în sarcina inculpatului.
Drept urmare, având în vedere toate aceste aspecte, precum şi faptul că într-o primă etapă procesuală inculpatul a fost condamnat, nedefinitiv, la o pedeapsă de 2 ani închisoare, instanţa a apreciat că, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen. şi art. 5 pct. 6.1 lit. a) din C.E.D.O., se impune menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului.
Împotriva încheierii sus-menţionate, a declarat recurs inculpatul, pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.
Examinând actele dosarului, în raport de motivele de recurs invocate, se constată că recursul inculpatului nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, se constată că instanţa de apel a verificat în mod corespunzător legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului, prin raportare la temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive, ajungând în mod întemeiat la concluzia că acestea subzistă şi că lăsarea acestuia în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, luarea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului, în condiţiile în care există indicii temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată.
În cauză, se constată că este incident temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că detenţia este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor săvârşite în formă continuată, de complicitate la tentativă de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, complicitate la fals în înscrisuri oficiale şi la fals material în înscrisuri sub semnătură privată, fapte pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată şi condamnarea în primă instanţă, lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa, pericolul concret pentru ordinea publică rezultă atât din natura şi modalitatea de comitere a faptelor săvârşite în concurs, care au lezat mai multe valori sociale, cât şi din urmările produse de astfel de fapte.
Pe de altă parte, natura şi modalitatea de comitere a infracţiunilor sus-menţionate relevă nu doar o periculozitate infracţională dată şi de perseverenţa inculpatului, dar şi una socială care impun o reacţie fermă, deoarece lăsarea acestuia în libertate ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.
Aşa fiind, temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă şi nu impun înlocuirea acesteia cu o altă măsură procesuală, câtă vreme probele strânse în cursul urmăririi penale şi administrate în cursul cercetării judecătoreşti au oferit indicii cu privire la vinovăţia inculpatului, neexistând garanţii că luarea unor măsuri neprivative de libertate faţă de inculpat ar asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Totodată, condamnarea inculpatului în primă instanţă, la pedepsa rezultantă de 2 ani închisoare, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea acestuia, oferă indicii cu privire la vinovăţia inculpatului şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
Drept urmare, se constată că măsura arestării preventive este legală şi temeinică, aceasta impunându-se pentru buna desfăşurare a procesului penal, în vederea aflării adevărului.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat M.P. împotriva încheierii din 18 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat M.P. împotriva încheierii din 18 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 6941/3/2011 (1594/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1973/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 197/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
