ICCJ. Decizia nr. 1963/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1963/2012
Dosar nr.3813/1/2012
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 14 mai 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, investită cu soluţionarea apelului declarat de inculpatul S.D. împotriva sentinţei penale nr. 91 din 19 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, a dispus în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen. menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului.
Instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit prevederilor art. 3002 rap. la art. 160b C. proc. pen., în cauzele în care inculpaţii sunt arestaţi, instanţa legal sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune revocarea arestării preventive şi punerea în libertate a inculpatului.
Prin urmare, în raport cu prevederile mai sus menţionate, revocarea arestării preventive nu poate fi dispusă decât în condiţiile în care temeiurile care au stat la baza arestării nu mai subzistă.
În cauza de faţă s-a reţinut că inculpaţii au racolat mai multe părţi vătămate din Judeţul Timiş şi Mehedinţi pe care sub presiunea asigurării unor locuri de muncă bine plătite le-au transportat în Grecia în localitatea Gastoni, cu ajutorul unor firme de transport de linie, pentru ca ulterior prin acte de înşelăciune, ameninţare, violenţă şi abuz de autoritate să le exploateze prin muncă în folosul lor financiar.
Prin sentinţa penală nr. 91 din 19 martie 2012, Tribunalul Timiş a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane.
Din actele de la dosar instanţa a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea subzistă, în sensul că există indicii temeinice privind presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis o faptă penală, fiind îndeplinită şi condiţia prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că pentru fapta comisă legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, instanţa apreciind că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, instanţa a avut în vedere împrejurările în care aceasta a fost comisă şi importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat.
Faţă de cele reţinute, s-a apreciat că lăsarea inculpatului în libertate ar încuraja săvârşirea unor fapte similare celor imputate prin actul de sesizare a instanţei, atât de către inculpat, cât şi de către alte persoane ce ar percepe lăsarea în libertate a făptuitorilor ca pe o lipsă de reacţie corespunzătoare a autorităţilor.
Examinând actele dosarului, în raport de motivele de recurs invocate, se constată că recursul inculpatului nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, se constată că instanţa de apel a verificat în mod corespunzător legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului, prin raportare la temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive, ajungând în mod întemeiat la concluzia că acestea subzistă şi că lăsarea acestuia în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, luarea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că este incident temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că detenţia este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de trafic de persoane, pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată şi condamnarea în primă instanţă, lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa, pericolul concret pentru ordinea publică rezultă atât din natura şi modalitatea de comitere a faptei, care a lezat mai multe valori sociale, cât şi din urmările produse de astfel de fapte.
Pe de altă parte, natura, amploarea şi modalitatea de comitere a infracţiunii sus-menţionate relevă nu doar o periculozitate infracţională, dar şi una socială care impun o reacţie fermă, deoarece lăsarea acestuia în libertate ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.
Aşa fiind, temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă şi nu impun înlocuirea acesteia cu o altă măsură procesuală, câtă vreme probele strânse în cursul urmăririi penale şi administrate în cursul cercetării judecătoreşti au oferit indicii cu privire la vinovăţia inculpatului, neexistând garanţii că luarea unor măsuri neprivative de libertate faţă de inculpat ar asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Totodată, condamnarea inculpatului în primă instanţă, la pedepsa de 5 ani închisoare, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea acestuia, oferă indicii cu privire la vinovăţia inculpatului şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
Drept urmare, se constată că măsura arestării preventive este legală şi temeinică, aceasta impunându-se pentru buna desfăşurare a procesului penal, în vederea aflării adevărului.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat S.D. împotriva încheierii din 14 mai 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat S.D. împotriva încheierii din 14 mai 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 3888/30/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 195/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2020/2012. Penal → |
|---|
