ICCJ. Decizia nr. 195/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 195/2012
Dosar nr.7351/1/2011
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin Ordonanţa nr. 1450/P/2009 din data de 31 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 228 alin. (1) C. proc. pen., combinat cu art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., art. 2301 C. proc. pen., art. 181 C. pen. şi art. 91 lit. c) C. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de comisarul C.T., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi aplicarea sancţiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 lei.
Prin rezoluţia nr. 399/H/II/2011 din 4 martie 2011 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a respins - ca neîntemeiată - plângerea formulată de petentul S.P. cu motivarea că s-a constatat în mod corect în soluţia atacată că, fapta există, dar nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii, fiind întrunite cerinţele art. 181C. pen.
Împotriva acestor rezoluţii a formulat plângere petentul şi prin sentinţa penală nr. 142 din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul S.P. în contradictoriu cu intimata C.T., împotriva Ordonanţei nr. 1450/P/2009 din data de 31 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti menţinută prin rezoluţia nr. 399/II/2/2011 din data de 04 martie 2011 a Procurorului General al aceluiaşi parchet şi a obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, constatând că rezoluţiile date sunt legale şi temeinice.
Petentul S.P. a formulat recurs împotriva sentinţei menţionate şi prin Decizia penală nr. 2945 din 6 septembrie 2011. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul S.P. împotriva sentinţei penale nr. 142 din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi a obligat recurentul petent la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, constatând că faţă de noile modificări, sentinţele întemeiate pe dispoziţiile art. 2781 pronunţate începând cu data de 25 noiembrie 2010, indiferent de data sesizării instanţei, anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, vor fi definitive în momentul pronunţării, nefiind supuse niciunei căi de atac ordinare.
La data de 12 septembrie 2009, contestatorul S.P. a formulat contestaţie în anulare, solicitând, în esenţă, scutirea de la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, arătând că şi în mod greşit a fost obligat la plata acestor cheltuieli.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat admisibilitatea cererii de contestaţie, fără citarea părţilor.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac prin care se înlătură erorile comise de instanţa de recurs care poate greşi, fie prin nerespectarea unor dispoziţii legale după care se desfăşoară procesul penal, fie prin nerezolvarea cauzei în deplină concordanţă cu materialele aflate la dosar. Contestaţia în anulare este calea de atac prin care cei ce au pierdut anumite drepturi sau prerogative din cauza unui act procesual nul sunt repuşi în aceste drepturi.
Pentru a asigura respectarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, legea a prevăzut anumite cazuri expres prevăzute, în care, calea de atac poate fi primită şi anumite particularităţi în privinţa soluţionării cererii.
Faţă de motivele invocate de contestator şi faţă de prevederile dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., care prevăd expres şi limitativ cazurile în care se poate face contestaţie în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.
Astfel, dispoziţiile art. 386 C. proc. pen., prevăd că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i)1, cu privire la care existau probe în dosar:
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive neutru aceeaşi faptă.
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, faţă de dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în cadrul primei etape de verificare prealabilă a îndeplinirii condiţiilor de formă a contestaţiei în anulare, instanţa admite în principiu contestaţia în anulare numai dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege - respectiv dacă cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este din cele prevăzute la art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun sau se invocă dovezi care sunt depuse la dosar.
În consecinţă, motivele invocate de către contestator, respectiv scutirea de la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, nu se încadrează în niciunul din cazurile strict şi limitativ prevăzute de art. 386 din C. proc. pen., ca atare, contestaţia în anulare este inadmisibilă, urmând a fi respinsă în conformitate cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestator S.P. împotriva deciziei penale nr. 2945 din 6 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2436/2/2011.
Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1881/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1963/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
