ICCJ. Decizia nr. 1998/2012. Penal. Nerespectarea obligaţiilor de a nu transmite informaţii privind operaţiuni ce intră sub incidenţa Legii 656/2002 (Legea 656/2002 art. 24). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1998/2012
Dosar nr. 11306/63/2009
Şedinţa publică din 8 iunie 2012
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 502 de la 03 decembrie 2010. pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul cu nr. 11306/63/2009, în baza dispoziţiilor art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul L.L. la pedeapsa de 3 ani închisoare, iar în baza dispoziţiilor art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 5 ani, atrăgându-i-se atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pe., privind revocarea beneficiului suspendării, cu aplicarea dispoziţiilor art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.; în baza dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.
S-a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de SC C.E. SA Băileşti; în baza dispoziţiilor art. 257 alin. (2) C. pen. rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus confiscarea sumei de 73.913,21 RON, iar inculpatul L.L. a fost obligat la plata acestei sume către stat; s-a menţinut măsura sechestrului asigurator instituit asupra autoturismului; s-a admis contestaţia formulată de soţia inculpatului, numita L.M., şi s-a dispus ridicarea sechestrul instituit asupra imobilului coproprietatea inculpatului şi al contestatoarei, situat în Oneşti, jud. Bacău.
A fost obligat inculpatul la 5.000 RON cheltuieli judiciare statului, din care 200 RON onorariu avocat oficiu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitorul nr. 10/P/2006 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului L.L. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în fapt în aceea că, în perioada august-octombrie 2000 conducerea SC C.E. SA Băileşti (reprezentată de directorul general J.G. şi directorul economic B.V.) s-au ocupat de derularea unor operaţiuni de stingere a datoriilor reciproce pe care această unitate economică le avea cu alţi agenţi economici prin utilizarea procedurii reglementate de O.G. nr. 77/1999 modificată prin O.G. nr. 181/1999, H.G. nr. 685/1999 modificată prin H.G. nr. 804/1999, precum şi regulamentul de compensare aprobat prin H.G. nr. 685/1999.
În mod efectiv, de operaţiunile de stingere a datoriilor s-a ocupat numitul B.V., care, fără să respecte procedura prevăzută de actele normative în vigoare, după ce SC C.E. SA Băileşti a primit în contul creanţelor pe care societatea le avea faţă de unii beneficiari care nu achitaseră mărfurile livrate, procese-verbale de stingere a datoriilor, a predat aceste documente altor societăţi comerciale care, în mod real, nu se regăseau între societăţile cu datorii reciproce, plătind datorii inexistente.
A rezultat că numitul B.V. a încheiat cu SC V. SRL (reprezentată de V.C.) două acte denumite „minute”, la datele de 15 august 2000 şi respectiv 15 septembrie 2000, prin care, fără niciun temei legal, transfera creanţa de 100.000 RON rezultată din procesul-verbal de compensare din 15 august 2000 predat la SC L. SA Bacău şi respectiv creanţele de 250.660.89 RON şi 25.000 RON rezultate din predarea proceselor-verbale din 14 septembrie 2000 la SC C. SA Borzeşti şi din 14 septembrie 2000 la SC L. SA Bacău.
Conform acestor acte intitulate „minute”, părţile au convenit ca SC V. SRL Botoşani să primească de la SC C.E. SA Băileşti note de comandă şi delegaţii de ridicare mărfuri pe baza cărora să ridice de la SC L. SA Bacău şi SC C. SA Borzeşti diverse mărfuri, iar în termen de 30 de zile de la facturare să achite contravaloarea acestora la SC C.E. SA Băileşti.
În desfăşurarea activităţii infracţionale, întrucât nu avea acordul conducerilor celor două societăţi comerciale, V.C. a luat legătura cu inculpatul L.L., despre care ştia că se ocupă de „închiderea de compensări”. Inculpatul L.L. i-a pretins acestuia un „comision” de 25% din valoarea totală a tranzacţiilor comerciale ce urmau a fi efectuate în baza operaţiunilor de compensare, urmând ca, în schimbul acestei sume, să obţină aprobările necesare de la conducerile celor două societăţi menţionate (SC L. SA Bacău şi SC C. SA Borzeşti) pentru acceptarea proceselor-verbale de compensare cu SC C.E. SA Băileşti şi să se ocupe de valorificarea produselor.
Astfel, din declaraţiile date iniţial în cauză în cauză de către numitul V.C., coroborate cu declaraţiile date de către numitul B.V., a rezultat că între aceştia şi numitul L.L. a avut loc o întâlnire în toamna anului 2000 la Hotelul D. din municipiul Bacău, ocazie cu care L.L., după ce a examinat procesele-verbale de compensare prezentate de către B.V., a pretins un comision de 25% din valoarea totală a tranzacţiilor ce urmau să se desfăşoare, afirmând că poate obţine în schimbul acestor bani acordul conducerilor societăţilor comerciale menţionate în vederea stingerii datoriilor prin compensare.
Conform declaraţiilor numiţilor V.C. şi B.V. date în cursul urmăririi penale, după obţinerea acordului din partea acestora cu privire la plata comisionului, cei doi l-au însoţit pe inculpatul L.L. la sediul CONEL Filiala Electrica Bacău, unde acesta urma să iniţieze procedurile necesare realizării operaţiunilor de compensare. Inculpatul L.L. a intrat în sediu având documentele de compensare asupra sa, solicitând celor doi însoţitori să-l aştepte la autoturism, în parcarea din faţa instituţiei, iar la scurt timp s-a reîntors cu documentele aprobate. De acolo, în aceeaşi formaţie, s-au deplasat la SC L. SA Bacău unde, de asemenea, L.L. a intrat în sediu fără a fi însoţit de cei doi şi după un timp a revenit cu documentele aprobate şi semnate de conducerea societăţi comerciale menţionate.
Potrivit numitului V.C., la aproximativ o lună de la această întâlnire, acesta a primit prin poştă de la B.V. mai multe procese-verbale de compensare în original, pentru a fi folosite în vederea obţinerii compensărilor în acelaşi mod, procese-verbale, care, de asemenea, au fost predate lui L.L. Conform înţelegerii intervenite între V.C. şi L.L., cu acordul reprezentantului conducerii SC C.E. SA Băileşti, iniţial, primul a expediat inculpatului L.L. prin mandate poştale suma de 16.000 RON, evidenţiată în contabilitatea SC V. SRL, iar ulterior, la solicitarea inculpatului, a girat bilete la ordin către SC S. SRL Oneşti aparţinând lui L.L., acesta încasând în acest mod suma de 73.913,2 RON, care nu a fost evidenţiată în contabilitatea societăţii, fiind însuşită în mod fraudulos de către acesta.
S-a concluzionat că L.L. a primit de la V.C. suma totală de 89.913,2 RON, pentru obţinerea aprobărilor necesare intermedierii operaţiilor de compensare.
Cauza a fost înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Dolj şi, în urma probatoriilor administrate, cu prilejul primei judecări în fond, prin sentinţa penală nr. 558 din 06 decembrie 2007, s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului L.L. pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, motivându-se că probatoriile administrate nu au dovedit că inculpatul ar fi avut influentă asupra conducerii unităţilor care au acceptat compensările prin procesele-verbale tip „Conel” şi nici nu a lăsat să se creadă că ar fi avut vreo influenţă asupra vreunui funcţionar, iar toată activitatea sa s-a desfăşurat în baza unui contract de comision, fiind deci activitate comercială.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Departamentul Naţional Anticorupţie şi partea civilă SC C.E. SA Băileşti, iar prin decizia penală nr. 145 din 05 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-au respins ambele apeluri.
Ulterior, s-a declarat recurs de către Departamentul Naţional Anticorupţie şi SC C.E. SA Băileşti, iar prin decizia penală nr. 127 din 27 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat atât sentinţa instanţei de fond cât şi decizia Curţii de Apel Craiova şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Primind cauza spre rejudecare, instanţa de fond a înregistrat-o sub nr. 11306/63/2009, iar pe baza materialului probatoriu existent la dosar, a constatat în esenţă că toate susţinerile făcute de inculpat pe parcursul cercetării judecătoreşti, atât la prima judecată în fond, cât şi cu prilejul rejudecării, cu privire la relaţia sa cu V.C. (în sensul că nu a făcut decât să valorifice diverse mărfuri pe care le avea firma lui V.C. şi că suma de 73.913,2 RON ar reprezenta plata acestor servicii), au fost contrazise de declaraţiile date iniţial chiar de inculpat în faza de urmărire penală, de declaraţia martorului V.C. dată în faza de urmărire penală şi, cu unele oscilaţii, chiar în instanţă, precum şi declaraţia dată de martorul B.V., audiat nemijlocit în instanţă.
Relevante însă pentru dovedirea activităţii inculpatului (care, în perioada august-octombrie 2000 a pretins şi primit un comision de 25% din valoarea tranzacţiilor, pentru a mijloci obţinerea compensărilor pentru recuperarea SC C.E. SA Băilşeti a unor creanţe transferate către SC L. SA Bacău şi SC C. SA Borzeşti, traficând deci influenţa asupra conducerii acestor societăţi, pentru a fi semnate procesele-verbale de compensare), au fost şi înscrisurile de la dosarul de urmărire penală, respectiv nota de constatare întocmită de specialistul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi raportul de expertiză contabilă.
Ca atare, prima instanţă a apreciat că, în cauză, nu există nicio dovadă care să susţină varianta inculpatului în sensul că ar fi convenit în realitate să valorifice mărfuri pentru societatea lui V.C. şi că, pentru această activitate de livrare de mărfuri ar fi perceput acel comision de aproximativ de 73.900 RON, aceste venituri nefiind evidenţiate în contabilitatea firmei inculpatului SC S. SRL Oneşti, în condiţiile în care inculpatul era asociat unic şi administrator al acestei firme şi putea desfăşura legal activităţi de intermediere a comercializării bunurilor, iar susţinerea inculpatului în sensul că a preferat să lucreze în calitate de persoană fizică, acest aspect - dacă ar fi real - s-a apreciat că a fost făcut tot în mod clandestin, pentru a crea surse de venituri ilicite.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa de fond a reţinut că starea de fapt reţinută în rechizitoriu este corectă, fapta inculpatului (astfel cum a fost descrisă mai sus) întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă în forma prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi, la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, s-a ţinut seama de gradul de pericol social al faptei, dat de modalitatea de care a fost săvârşită, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului (cu o atitudine sinceră în faza urmăririi penale, cu o bună comportare, infractor primar, persoană integrată social), elemente în raport de care s-a apreciat că pedeapsa de 3 ani închisoare cu privire la care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării, va fi în măsură să realizeze atât funcţia de constrângere, cât şi cea de exemplaritate a pedepsei, la care face referire art. 52 C. pen.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată de SC C.E. SA Băileşti, prin care s-a solicitat să fie obligat inculpatul să le restituie suma de 89.913,6 RON (ce a fost primită de acesta de la V.C. pentru a-şi trafica influenţa în vederea obţinerii aprobărilor din partea SC L. SA Bacău şi SC C. SA Borzeşti privind acele procese-verbale de stingerea datoriilor prin compensare), s-a constatat de către instanţa de fond că cererea nu este fondată, în cauză dovedindu-se că atunci când inculpatul a perceput acest comision din valoarea tranzacţiilor, pentru a obţine aprobarea proceselor-verbale de compensare pentru ca SC C.E. SA să îşi recupereze astfel unele datorii, directorul acestei societăţi de la aceea vreme (J.G.) a fost consultat telefonic şi şi-a dat acordul, dispunând să se plătească acest comision, aşa cum a rezultat din declaraţia martorului B.V.
Totodată, în baza dispoziţiilor art. 257 alin. (2) C. pen. rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 78/2000, s-a considerat necesară confiscarea sumei de 73.913,2 RON, inculpatul L.L. fiind astfel obligat la plata acestei sume, către stat.
Instanţa de fond a constatat şi că, dintr-o eroare s-a menţionat în cuprinsul rechizitoriului că inculpatul ar fi primit pentru activitatea infracţională desfăşurată suma de 89.913,2 RON, deoarece, în realitate, suma primită este cea menţionată mai sus, respectiv 73.913,2 RON.
În ceea ce priveşte sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului (un apartament situat în Oneşti şi asupra autoturismului), prima instanţă a apreciat că se impune menţinerea măsurii sechestrului doar asupra autoturismului şi ridicarea sechestrul asigurător instituit asupra apartamentului, cu consecinţa admiterii în speţă a contestaţiei formulată de soţia inculpatului, numita L.M., deoarece instituirea şi menţinerea sechestrului asigurător asupra întregului apartamentului (care este coproprietate inculpatului şi a soţiei sale) nu ar avea temei legal, câtă vreme soţia inculpatului nu apare în proces ca parte responsabilă civilmente şi nici nu a fost obligată în solidar cu inculpatul la plata vreunei despăgubiri. Nu în ultimul rând, instanţa de fond a avut în vedere în acest sens că răspunderea penală este personală şi, ca atare, nu pot fi indisponibilizate decât bunurile celui ce urmează a fi tras la răspundere penală.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel atât Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, cât şi inculpatul L.L.
Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Primul motiv de apel invocat a privit nelegalitate sentinţei, referitor la ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului. În acest sens, s-a susţinut că instanţa de fond a procedat la ridicarea măsurii sechestrului instituit asupra imobilului-casă de locuit, situat în Oneşti, jud. Bacău, deşi, în vederea recuperării sumei de bani care a făcut obiectul infracţiunii deduse judecăţii, se impunea menţinerea măsurii asigurătorii. În condiţiile ridicării sechestrului asigurător, s-a susţinut că executarea măsurii confiscării sumei de bani se va realiza cu dificultate.
Cel de-al doilea motiv de apel a criticat nelegalitatea sentinţei pronunţate de instanţa de fond cu referire la neaplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi inculpatului, cu atât mai mult cu cât acesta a săvârşit infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată şi a condamnat de instanţa de fond în calitatea pe care o deţinea, de administrator la o societate comercială.
Ultimul motiv de nelegalitate a privit confiscarea specială a sumei de bani de la inculpat, susţinându-se că se impunea confiscarea a 89.913,2 RON şi nu 73.913,2 RON, cum s-a procedat prin sentinţa apelată.
În ceea ce priveşte temeinicia sentinţei, Ministerul Public a susţinut că nu au fost respectate criteriile de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, atât referitor la întinderea acesteia, cât şi la modalitatea de executare. S-a invocat în acest sens atitudinea inculpatului pe parcursul urmăririi penale, dar şi a cercetării judecătoreşti, care a fost oscilantă, iar consecinţele juridice şi pe plan social, dar şi economic, au fost grave, soldându-se, printre altele, cu plata de către o societate comercială (respectiv SC C.E. SA Băileşti) a unor datorii care în realitate erau inexistente, de circa 400.000 RON.
În aceste condiţii, s-a apreciat că rolul sancţionator şi educativ al pedepsei putea fi atins numai prin executarea acesteia în regim de detenţie, prin privarea de libertate a inculpatului, iar după executarea pedepsei principale, se impunea ca inculpatului să-i fie aplicată şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
Inculpatul a criticat sentinţa pentru nelegalitate, susţinând că prima instanţă a evaluat în mod necorespunzător materialul probator administrat în cauză, constatând vinovăţia sa în săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu consecinţa confiscării sumei de bani ce se pretinde că a fost folosită la săvârşirea infracţiunii, în condiţiile în care, din materialul probator administrat în cauză, respectiv din proba testimonială şi din expertiza tehnică contabilă, nu rezultă cu certitudine săvârşirea acestei infracţiuni.
A concluzionat în sensul că instanţa avea obligaţia să îşi întemeieze convingerea vinovăţiei sale pe bază de probe certe şi sigure, „iar în condiţiile în care probele în acuzare nu au un caracter cert, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului”, se impunea a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului”.
S-a solicitat astfel de către inculpat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. b) C. proc. pen., iar în subsidiar, achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 184 din 15 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova şi a desfiinţat sentinţa apelată, în parte, sub aspectul laturii penale.
În baza art. 257 alin. (2) C. pen. rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 78/2000, a dispus confiscarea de la inculpatul L.L. a sumei de 89.913,2 RON, sumă ce va fi achitată de inculpat către stat.
A menţinut sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului prin procesul-verbal din 16 noiembrie 2006, constând în imobilul situat în municipiul Oneşti şi autoturism.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
A respins apelul declarat de inculpatul L.L. împotriva sentinţei penale nr. 502 din 03 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia penală.
A obligat apelantul-inculpat la 60 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Coroborând întregul material probator administrat în cauză, Curtea a constatat că instanţa de fond a evaluat în mod corespunzător materialul probator şi a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă în varianta menţionată anterior, pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.
S-a arătat că motivele vizând nelegalitatea sentinţei în apelul declarat de Ministerul Public, sunt fondate.
Constatând săvârşită infracţiunea, precum şi existenţa unui prejudiciu, instanţa de fond a dispus în mod nelegal ridicarea sechestrului asigurător, apreciind că bunul imobil constând în apartamentul proprietatea inculpatului şi a soţiei acestuia nu poate fi supus unei eventuale executări.
S-a arătat că în mod nelegal nu s-a dispus aplicarea unei pedepse complementare, care urmează să fie executată după pedeapsa principală, avându-se în vedere cu deosebire calitatea de administrator al unei societăţi comerciale pe care a deţinut-o inculpatul, calitate de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii dedusă judecăţii.
Având în vedere lipsa antecedentelor penale, dar şi perioada de timp în care a fost săvârşită infracţiunea, Curtea a apreciat că nu este întemeiată critica vizând netemeinicia sentinţei.
Reţinând contextul în care s-a săvârşit fapta, dar cu deosebire timpul scurs de la comiterea acesteia, s-a apreciat de către instanţa de apel că pedeapsa a fost just individualizată atât în ceea ce priveşte întinderea, cât şi modalitatea de executare.
S-a mai reţinut, de asemenea, că recursul declarat de inculpat este nefondat, fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care acesta a fost condamnat.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Departamentul Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova şi inculpatul L.L.
Motivul de recurs invocat de parchet a vizat netemeinicia hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, pedeapsa aplicată inculpatului fiind greşit individualizată atât ca întindere, cât şi ca modalitate de executare, motiv de recurs ce se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
În dezvoltarea motivelor s-a arătat că pe de o parte, la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului instanţa de fond nu a ţinut seama nici de circumstanţele personale ale inculpatului şi nici de circumstanţele reale ale faptei, iar pe de altă parte că în mod greşit instanţa de fond nu a dispus aplicarea pedepsei complementare inculpatului.
Faţă de motivele de recurs detaliate în memoriul depus la dosar, reprezentantul parchetului a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţele de fond şi apel, solicitând aplicarea unei pedepse inculpatului, cu executare în regim de detenţie.
Inculpatul, în recursul său, a reiterat motivele formulate în faţa instanţei de apel ce se circumscriu cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate, prin prisma cazurilor de casare invocate, conform art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., cât şi prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază Înalta Curte că recursurile declarate sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Departamentul Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului în mod corect, instanţa de fond a avut în vedere gradul de pericol social al faptei, modalitatea în care a fost săvârşită dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, instanţa verificând toate condiţiile impuse de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere că inculpatul, în faza de urmărire penală, a avut o atitudine sinceră, că aceasta a avut o bună comportare, fiind infractor primar, că este o persoană integrată social, apreciind că pedeapsa de 3 ani închisoare cu privire la care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării va fi în măsură să realizeze atât funcţia de constrângere, cât şi cea de exemplaritate a pedepsei la care face referire art. 52 C. pen., având ca scop să prevină săvârşirea de noi infracţiuni şi conştientizarea de către inculpat a consecinţelor care decurg din încălcarea prescripţiilor legii penale şi lezarea valorilor sociale ocrotite de prevederile acestei legi.
Se constată, de asemenea, că în mod corect instanţa de fond a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen., apreciindu-se faţă de natura şi gravitatea faptei că nu se impune şi interzicerea dreptului de a alege şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii.
Aşa fiind, faţă de contextul în care fapta a fost săvârşită, faţă de timpul scurs de la comiterea acesteia, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată a fost just individualizată de instanţa de fond atât în ceea ce priveşte întinderea, cât şi modalitatea de executare.
Cu privire la recursul declarat de inculpatul L.L.:
Potrivit disp. art. 257 C. pen., constituie infracţiunea de trafic de influenţă, primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Fapta inculpatului L.L., care a pretins de la numitul V.C. un procent de 25% din valoarea totală a tranzacţiilor comerciale pe care SC C.E. SA Băileşti, urma să le aibă în vederea recuperării unor creanţe prin metoda compensărilor reciproce cu SC L. SA Bacău şi SC C. SA Borzeşti, afirmând că are influenţă asupra conducerilor celor două societăţi comerciale pentru a obţine acordul acestora în vederea stingerii datoriilor reciproce prin metoda compensării primind ca urmare a activităţilor desfăşurate personal suma de 89.913,2 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă în forma prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Reţine Înalta Curte că situaţia de fapt, modalitatea de comitere a faptei, ca şi încadrarea juridică a faptei au fost corect stabilite de instanţa fondului care, în mod justificat a apreciat că sunt întrunite în cauză elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă în forma prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Din probele administrate în cauză, respectiv din depoziţiile constante ale martorului V.C., date atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi a cercetării judecătoreşti, dar şi a lui B.V., rezultă cu certitudine că inculpatul L.L. a acceptat propunerea, dar a pretins o cotă parte de 25% din valoarea totală a tranzacţiilor comerciale care urmau să fie efectuate pe baza operaţiunilor de compensare.
În schimbul acestei sume de bani, inculpatul s-a angajat să contacteze persoanele cuvenite în vederea obţinerii aprobărilor necesare de la cele două societăţi comerciale, respectiv SC L. SA Bacău şi SC C. SA Borzeşti, cu consecinţa acceptării proceselor-verbale de compensare cu SC C.E. SA Băileşti.
Verificările efectuate în cauză, cu deosebire raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul G.G., dar şi declaraţia olografă dată de inculpat la 06 martie 2002 în faţa organelor de urmărire penală, pun în evidenţă modul concret în care a acţionat inculpatul, în sensul celor convenite cu numitul B.V., dar şi suma pretinsă şi încasată în scopul activităţii desfăşurate.
Împrejurarea că, ulterior, pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a revenit fără nicio motivaţie asupra declaraţiei din 06 martie 2002, este lipsită de relevanţă, îndeosebi raportat la concluziile raportului de expertiză contabilă.
Astfel, în varianta I-a din raportul menţionat se consemnează că, în cazul că suma de 73.913,24 RON reprezenta venituri pentru SC S. SA Oneşti administrată de inculpat, trebuia ca societatea să calculeze şi să înregistreze impozitul pe profit în sumă de 18.478,31 RON, care urma să fie virat la bugetul statului.
În situaţia neînregistrării acestei sume, bugetul de stat s-a prejudiciat cu suma menţionată, consemnându-se că răspunderea îi revine inculpatului L.L., care a încălcat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 82/1991 modificată şi completată, precum şi dispoziţiile O.G. nr. 70/1994 aprobată prin Legea nr. 73/1996.
Faţă de cele arătate se constată că nu poate fi primită favorabil solicitarea inculpatului de achitare a acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) sau d) C. proc. pen.
Referitor la pedeapsa aplicată inculpatului reţine Înalta Curte că aceasta a fost corect individualizată, în deplin acord cu criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei reglementată de disp. art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Este adevărat că fapta comisă de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social, fiind o infracţiune de corupţie, însă la individualizarea pedepsei s-au avut în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului, care este la primul conflict cu legea penală, având un comportament pozitiv înainte de săvârşirea infracţiunii, infracţiune în raport de care s-a apreciat că nu se impune stabilirea unei sancţiuni penale cu executare în regim de detenţie.
Înalta Curte, în propria analiză apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului este aptă să contribuie la atingerea scopului preventiv şi educativ al pedepsei, neexistând indicii care să impună înăsprirea sancţiunii penale nici sub aspectul cuantumului nici sub aspectul modalităţii de executare.
Faţă de argumentele mai sus arătate, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Departamentul Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova şi inculpatul L.L.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova şi inculpatul L.L. împotriva deciziei penale nr. 184 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1996/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2001/2012. Penal → |
|---|
