ICCJ. Decizia nr. 2212/2012. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 9 din 20 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, în baza art. 290 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul O.D.A., la data de 14 februarie 2007 la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
în baza art. 20 rap. la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. a condamnat același inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de tentativă la infracțiunea de înșelăciune.
în baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului și a dispus ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, pedeapsă rezultantă.
A făcut aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
în baza art. 81 C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, termen stabilit în conformitate cu prevederile art. 82 C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe aceeași durată a suspendat și executarea pedepselor accesorii.
A atras atenția inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen.
în baza art. 14 și 348 C. proc. pen. a desființat înscrisul falsificat de către inculpatul O.D.A., respectiv actul sub semnătură privată intitulat "Contract de cesiune drepturi de proprietate".
A respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de către părțile civile D.E. și D.A.
în baza art. 191 C. proc. pen. a obligat inculpatul O.D.A. la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat, în favoarea acestuia.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că între inculpatul O.D.A. și partea vătămată F.E.P. au existat la nivelul anului 2005 relații contractuale, inculpatul, în calitatea sa de avocat asigurându-i acesteia asistență juridică în procedurile administrative vizând reconstituirea dreptului de proprietatea cu privire la un teren în suprafață de 4 ha, situat pe raza municipiului București, str. Burniței (fostă str. Câmpului), teren care fusese trecut în proprietatea statului în mod abuziv.
Așa cum a rezultat din declarația inculpatului, care din acest punct de vedere nu a fost susceptibilă de a fi nesinceră, demararea relațiilor contractuale între cei doi a fost rezultatul recomandării pe care fratele părții vătămate, numitul D.A., a făcut-o acesteia cu privire la competența profesională a primului.
La data de 30 decembrie 2005, ca urmare a insistențelor fratelui părții vătămate, D.A., martorul D.O. s-a deplasat la domiciliul din București al părții vătămate F.E. pentru a-i acorda acesteia un împrumut de 15.000 lei. Deplasarea a fost efectuată de către martor împreună cu inculpatul, însă ultimul nu a contribuit cu nici o sumă de bani la acest împrumut, deși inițial înțelegerea dintre martor și inculpat a fost în sensul suportării unei sume de bani și de către inculpat.
La domiciliul părții vătămate, după primirea sumei de bani de la martorul D.O., aceasta a întocmit pe numele inculpatului și al martorului un testament olograf prin care i-a instituit pe cei doi ca legatari universali. Motivele pentru care partea vătămată a procedat în acest mod, în sensul că l-a instituit și pe inculpat legatar universal nu au putut fi determinate din analiza probelor administrate în cauză, opțiunea acesteia fiind probabil rezultatul unei înțelegeri eronate a persoanei care i-a acordat împrumutul sau așa cum a susținut martorul M.B.O. ca urmare a faptului că aceasta nu a avut cu ce să achite onorariul pentru serviciile de asistență juridică pe care i le prestase inculpatul.
Cert este faptul că, la data de 30 decembrie 2005, la domiciliul părții vătămate nu s-a încheiat nici un alt înscris, contractul de cesiune drepturi de proprietate de care inculpatul s-a prevalat ulterior, prin care partea vătămată F.E. i-a cedat acestuia drepturile de proprietate ce i s-au cuvenit prin reconstituirea dreptului de proprietate în ceea ce a privit terenul în suprafață de 4 ha situat în București, nefiind conceput și redactat la domiciliul părții vătămate.
Pentru a reține aceasta, Curtea a avut în vedere că din coroborarea declarațiilor martorilor D.O. și P.I., inclusiv cele date în ședință publică, în mod nemijlocit, în fața instanței de judecată, (filele 83 și 86-87) a rezultat indubitabil că partea vătămată a întocmit doar testamentul olograf, primul martor specificând că, atunci când a fost împreună cu inculpatul la domiciliul părții vătămate, la 30 decembrie 2005, singurul înscris realizat a fost acest testament, iar cel de-al doilea că la aceeași dată s-a prezentat la el inculpatul, în acea perioadă martorul fiind avocat în cadrul Baroului Dâmbovița, care i-a solicitat să ateste identitatea părților pentru două înscrisuri, un testament și un contract de cesiune drepturi de proprietate, lucru pe care l-a și realizat, apreciind că nu a fost necesară prezența fizică a părților. Ultimul martor a mai precizat faptul că nu a cunoscut-o pe partea vătămată personal.
Mai mult, din declarațiile martorilor N.A. și E.M., a rezultat faptul că partea vătămată nu le-a comunicat acestora niciodată faptul că ar fi încheiat cu inculpatul un contract de cesiune drepturi de proprietate, singurul înscris pe care aceasta l-a recunoscut fiind testamentul olograf prin care inculpatul și martorul D.O. au fost instituiți ca legatari universali.
Toate aceste mijloace de probă, așa cum acestea au fost coroborate, au confirmat susținerile părții vătămate F.E.P., așa cum a rezultat din declarația pe care a dat-o în cursul urmăririi penale, (filele 162 -163) în sensul că nu a semnat nici un contract de cesiune în favoarea inculpatului la data de 30 decembrie 2005, combătând susținerile contrare ale inculpatului.
în condițiile în care acesta a susținut în fața instanței că martorul P.I. a fost cel care a atestat identitatea părților semnatare a contractului de cesiune la domiciliul părții vătămate, iar acest martor a contrazis toate aceste aspecte, Curtea nu a putut reține ca fiind sincere aceste susțineri ale inculpatului, starea de fapt care a corespuns realității fiind cea anterior menționată, în sensul că la domiciliul părții vătămate F.E. nu s-a întocmit și semnat contractul de cesiune drepturi litigioase.
Curtea a mai reținut faptul că înscrisul sub semnătură intitulat contract de cesiune drepturi de proprietate a fost redactat de către inculpat anterior datei de 30 decembrie 2005, așa cum a susținut acesta în declarația dată în cursul urmăririi penale (fila 147), fiind dactilografiat.
Cum s-a arătat anterior înscrisul nu a fost semnat de către partea vătămată, ci așa cum a rezultat din raportul de expertiză din 13 septembrie 2010 întocmit de către Serviciul Criminalistic al I.P.J. Prahova, semnătura existentă pe copia contractului supus expertizării la rubrica cedent a fost realizată prin copierea semnăturii de pe documentul olograf denumit testament.
Curtea a apreciat că, în esență, concluziile la care a ajuns expertiza întocmită în cauză cu privire la modalitatea de falsificare a semnăturii de pe contractul de cesiune drepturi de proprietate nu au fost contrazise de declarațiile martorului P.I., așa cum a susținut inculpatul în concluziile scrise, care a învederat faptul că semnătura ce a fost aplicată pe contract în momentul în care acesta a procedata la atestarea identității părților a fost realizată cu un pix. Expertul nu a menționat în concluziile sale că operațiunea de copiere a semnăturii s-a realizat cu mijloace tehnice, respectiv fotocopiere, în oricare dintre variantele sale, ci doar că semnătura a fost copiată de pe testamentul olograf pe actul de cesiune. în condițiile în care martorul a învederat modalitatea de semnare realizată, Curtea a considerat că realizarea falsificării semnăturii a implicat mijloace tehnice mult mai simple, cum ar fi suprapunerea înscrisurilor și impregnarea de pe unul pe altul a semnăturii. Cu toate acestea, având în vedere că inculpatul nu a mai fost în măsură a prezenta originalul contractului, întrucât acesta a fost pierdut, Curtea a apreciat că stabilirea pe deplin a condițiilor în care acesta a realizat falsificarea înscrisului nu mai este posibilă, din acest motiv și cererea pe care inculpatul a formulat-o de reexpertizare a înscrisului fiind respinsă ca inutilă.
în condițiile în care, așa cum a rezultat din declarația martorului P.I., inculpatul i-a prezentat cele două înscrisuri pentru certificarea identității părților în data de 30 decembrie 2005, iar întocmirea testamentului olograf de către partea vătămată s-a realizat la aceeași dată, Curtea a considerat că identitatea celui care a realizat efectiv acțiunea de copiere a semnăturii de pe un înscris pe altul a fost certă, acesta neputând să fie decât inculpatul. Această concluzie a fost justificată prin intervalul de timp relativ redus dintre cele două momente temporale, precum și de faptul că inculpatul a avut, conform propriei declarații contractul de cesiune pregătit atunci când s-a deplasat la domiciliul părții vătămate. Acest din urmă aspect a relevat fără îndoială o anumită premeditare a acțiunilor inculpatului O.D.A. care atunci când s-a deplasat la domiciliul părții vătămate a avut pregătite toate mijloacele necesare pentru ca intenția sa infracțională să fie încununată de reușită.
Curtea nu a putut reține susținerile inculpatului în sensul că înscrisul intitulat "contract cesiune drepturi de proprietate" a fost unul ce reflectă pe deplin voința părților pretins semnatare în condițiile în care din coroborarea probelor așa cum anterior au fost menționate a rezultat falsificarea semnăturii uneia dintre părțile contractului, partea vătămată, iar probele propuse de către inculpat nu au fost apte să conducă la o concluzie contrară. Martorii S.L. și S.V.S. în declarațiile pe care le-au dat în fața instanței nu au prezentat elemente relevante cu privire la evenimentele din decembrie 2005, întrucât nu au asistat la acestea, iar declarația autentică a numitului S.P. (fila 317 dosar) nu a putut constitui un temei pentru a schimba convingerea instanței, fiind pe de o parte o probă extrajudiciară, iar elementele indicate neputând a fi verificate în vreun mod din punct de vedere al surselor de informație ale martorului.
Ulterior, falsificării înscrisului în modalitatea anterior arătată, inculpatul a folosit acest contract atât personal, cât și prin împuterniciții săi în scopul producerii de consecințe juridice. Astfel, așa cum a rezultat din analiza înscrisurilor aflate la filele 204 - 220 dosar urmărire penală, la data de 08 aprilie 2010 acesta s-a adresat cu o cerere la instituția Prefectului Municipiului București, înregistrată sub nr. 9636 la care a anexat înscrisul falsificat, încercând prin acest mijloc fraudulos să inducă în eroare instituția prezentându-se ca fiind cesionar al drepturilor de proprietate aparținând părții vătămate F.E.P.
De asemenea, la datele de 12 aprilie 2010 și 27 aprilie 2010, inculpatul, prin mandatar S.B.S., a introdus două cereri împreună cu înscrisul falsificat denumit "contract de cesiune drepturi de proprietate" datat 30 decembrie 2005, solicitând modificarea Hotărârii nr. 940 din 19 decembrie 2008, în sensul validării anexei 23 de despăgubiri pe numele și în favoarea sa, încercând prin acest mijloc fraudulos să inducă în eroare instituția, prezentându-se ca fiind cesionar al drepturilor de proprietate aparținând părții vătămate F.E.P.
Față de starea de fapt astfel reținută din coroborarea probelor administrate în cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești, așa cum anterior au fost indicate, Curtea a considerat că, în drept, acțiunile inculpatului O.D.A. de a realiza prin copierea semnăturii falsificarea unui contract de cesiune drepturi de proprietate, pretins încheiat la 30 decembrie 2005, prin care s-a atestat în mod mincinos că partea vătămată F.E.P. i-ar fi cesionat drepturile ce i s-au cuvenit în calitate de unică moștenitoarea unchiului său Dumitrescu Constantin și de a-l folosi personal la data de 08 aprilie 2010 când a adresat o cerere instituției Prefectului Municipiului București, înregistrată sub nr. 9636 la care a anexat înscrisul falsificat, precum și la datele de 12 aprilie 2010 și 27 aprilie 2010, când a introdus două cereri la aceeași instituție prin mandatar S.B.S. împreună cu înscrisul falsificat, solicitând modificarea Hotărârii nr. 940 din 19 decembrie 2008, în sensul validării anexei 23 de despăgubiri pe numele și în favoarea sa, încercând prin acest mijloc fraudulos să inducă în eroare instituția menționată au întrunit elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. fals în înscrisuri sub semnătură privată și respectiv art. 20 rap. la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., tentativă la infracțiunea de înșelăciune.
Reținând vinovăția inculpatului O.D.A. sub aspectul comiterii celor două infracțiuni, instanța de fond a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii, la individualizarea căreia a avut în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Curtea de Apel Ploiești a apreciat că scopul educativ și coercitiv al pedepsei poate fi atins fără privare de libertate, fapt pentru care a apreciat că sunt îndeplinite în cauză disp. art. 81 C. pen.
Referitor la latura civilă a cauzei, a reținut Curtea de Apel Ploiești că, moștenitorii părții vătămate F.E., respectiv D.E. și D.A. s-au constituit părți civile în cauză, solicitând obligarea inculpatului la plata contravalorii terenului ce face obiectul contractului de cesiune însă, opinează prima instanță că, cererea nu este întemeiată cât timp prin acțiunile sale inculpatul nu a provocat niciun prejudiciu patrimoniului autoarei părților civile.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termenul legal de 10 zile prev. de art. 3853C. proc. pen., inculpatul O.D.A., invocând cazul de casare prev. de art. 3859pct. 18 C. proc. pen. și a solicitat a se reține că în mod greșit a fost condamnat cât timp probele administrate în cauză nu fac dovada vinovăției sale. Arată inculpatul că la baza acuzării stă o probă nelegală și anume o expertiză efectuată asupra unor copii și nu asupra unor acte originale. De asemenea, se solicită înlăturarea declarației dată de martorul D.O., întrucât martorul este intimat în cauză.
Pentru toate aceste motive, solicită inculpatul admiterea recursului și achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
în susținerea recursului, inculpatul invocă cazul de casare prev. de art. 3859pct. 18 C. proc. pen.
Critica adusă nu este fondată.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței recurate prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, conform, art. 3856alin. (3) C. proc. pen., sub toate celelalte aspecte de fapt și de drept, apreciază înalta Curte că recursul declarat de inculpatul O.D.A. nu este fondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează.
înalta Curte apreciază că situația de fapt a fost bine stabilită de instanța de fond în urma unei analize judicioase și obiective a întregului ansamblu probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât și direct și nemijlocit în faza de cercetare judecătorească, încadrarea juridică dată faptei este corectă și corespunde situației de fapt stabilite și, în mod just s-a apreciat că sunt îndeplinite în cauză condițiile tragerii la răspundere penală a inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor ce i se rețin în sarcină.
înalta Curte reține că probele administrate în cadrul procesului penal fac dovada indubitabilă a vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. și tentativă la infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen.
Susținerile apărării în sensul că defuncta F.E.P. ar fi întocmit un contract de cesiune, drepturi de proprietate în favoarea inculpatului, nu sunt întemeiate, nicio probă administrată în cauză nu confirmă aceste apărări, rezultând cu prisosință și fără putință de tăgadă că defuncta a întocmit doar un testament olograf pe numele inculpatului și a martorului D.O. prin care îi instituia pe cei doi ca legatari universali.
Partea vătămată F.E.P. a menționat în conținutul plângerii că nu a încheiat contratul de cesiune cu avocatul O.D.A., singurul act încheiat fiind testamentul olograf prin care îi instituia ca legatari cu titlu universal pe inculpat și pe martorul D.O.
De altfel, chiar martorul D.O. declară în fața instanței că a fost împreună cu inculpatul în locuința părții vătămate care a întocmit un testament olograf. Precizează martorul cu certitudine că în ziua respectivă nu s-a încheiat alt act în afara acelui testament.
în faza de urmărire penală s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice, care să stabilească dacă semnătura depusă pe copia testamentului olograf datat 30 decembrie 2005 la mențiunea testator a fost executată de numita F.E.P., dacă semnătura depusă pe copia contractului de cesiune drepturi de proprietate datat 30 decembrie 2005 la rubrica "cedent" putea fi realizată prin copierea semnăturii de pe documentul olograf denumit "testament" și dacă cele două semnături de pe cele două documente prezintă caracteristici grafice comune.
Din concluziile raportului de expertiză rezultă că semnătura depusă pe copia testamentului olograf datat 30 decembrie 2005 la mențiunea "testator" a fost executată de numita F.E.P.
Semnătura depusă pe copia contractului de cesiune drepturi de proprietate datat 30 decembrie 2005 la rubrica "cedent" a fost realizată prin copierea semnăturii de pe documentul olograf denumit "Testament".
De asemenea, se arată că cele două semnături de pe cele două documente prezintă caracteristici grafice comune.
Martorul P.I., avocat, declară că inculpatul i-a solicitat la data de 30 decembrie 2005 să ateste identitatea părților și conținutul actelor, lucru pe care l-a realizat deși partea vătămată F.E.P. nu era de față, considerând martorul că nu era necesară prezența tuturor părților semnatare, întrucât această procedură nu avea forța probantă a unei încheieri de autentificare.
Și martorul P.I. a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen., dispunându-se în final scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în cuantum de 1.000 lei.
în pofida acestor probe care confirmă inexistența contractului de cesiune drepturi de proprietate, inculpatul O.D.A. susține în continuare faptul că partea vătămată F.E.P. a întocmit acel contract de cesiune susținere însă ce nu este dovedită în niciun mod și nu reprezintă altceva decât încercarea inculpatului de a prezenta o situație necorespunzătoare adevărului cu scopul vădit de a fi exonerat de răspundere penală.
Deși expertiza criminalistică stabilește că semnătura aplicată pe contractul de cesiune la rubrica cedent a fost realizată prin copierea semnăturii de pe documentul olograf intitulat "Testament", inculpatul O.D.A., în continuare susține și în fața instanței de recurs că acel contract de cesiune a existat și exprimă voința părților semnatare.
Or, din probele dosarului rezultă fără echivoc că inculpatul a redactat anterior acel contract de cesiune, după care a aplicat semnătura părții vătămate prin copiere.
Timpul scurt în care s-au desfășurat aceste evenimente, confirmă faptul că inculpatul a falsificat acel înscris la data de 30 decembrie 2005 și tot în aceeași zi a solicitat martorului P.I. că, în conformitate cu disp. art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 să ateste identitatea părților și conținutul actului fără ca partea vătămată să fie prezentă.
Recurentul inculpat O.D.A. neagă forța probată a expertizei criminalistice față de împrejurarea că a fost efectuată asupra unor copii, însă din probele dosarului rezultă că acele înscrisuri "originale" s-au aflat în permanență asupra inculpatului cât timp în aceeași zi a solicitat martorului P.I. să ateste identitatea părților și conținutul actelor, ori, este inexplicabil de ce nu a prezentat acele înscrisuri organelor de urmărire penală, fiind în interesul său exclusiv de a-și dovedi nevinovăția.
în motivele scrise de recurs se menționează că inculpatul a fost convocat telefonic de către procuror pentru data 18 iunie 2010, când s-a prezentat la parchet, având asupra sa actele originale, însă i s-a comunicat că procurorul nu se afla în sediu, astfel că a revenit la data de 12 august 2010 "fără actele originale care au fost pierdute după data de 18 iunie 2010 în împrejurări necunoscute".
Atitudinea manifestată de inculpat și apărarea susținută de acesta chiar în fața înaltei Curți, nu reprezintă decât încercarea acestuia de a prezenta o altă situație decât cea corespunzătoare dosarului, stabilită pe baza unor probe certe, directe, cu consecința absolvirii sale de orice penalitate.
Prezentarea așa ziselor acte originale în fața organelor de urmărire penală ar fi constituit singura posibilitate de a-și dovedi vinovăția.
Or, a susține că aceste înscrisuri au dispărut în condiții necunoscute reprezintă un mod pueril de apărare și o atitudine de sfidare a organelor de anchetă, chiar de către un practician al dreptului.
Și infracțiunea de tentativă la înșelăciune prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. a fost dovedită în cauză.
Ulterior falsificării înscrisului, inculpatul a folosit contractul de cesiune atât personal cât și prin împuterniciții săi, în scopul producerii de consecințe juridice.
Din înscrisurile existente la dosar rezultă că la data de 8 aprilie 2010, inculpatul s-a adresat cu o cerere la instituția Prefectului Municipiului București înregistrată sub nr. 9633 șa care a anexat înscrisul falsificat încercând prin acest mijloc fraudulos să inducă în eroare instituția prezentându-se ca fiind cesionar al drepturilor de proprietate, aparținând părții vătămate F.E.P.
De asemenea, la datele de 12 aprilie 2010 și 27 aprilie 2010, inculpatul, prin mandatar S.B.S. a introdus data cererii împreună cu înscrisul falsificat, solicitând modificarea Hotărârii nr. 940 din 19 decembrie 2008 în sensul validării anexei 23 de despăgubiri pe numele și în favoarea sa, încercând prin acest mijloc fraudulos să inducă în eroare instituția.
în raport de argumentele prezentate, apreciază înalta Curte că vinovăția inculpatului a fost dovedită mai presus de orice dubiu, apărările formulate de inculpat nefiind în măsură să determine adoptarea unei soluții contrare celei adoptate de instanța de fond.
Și pedeapsa aplicată inculpatului a fost bine individualizată, instanța de fond, dând eficiența necesară criteriilor generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Sancțiunea penală aplicată inculpatului a fost bine dozată, atât sub aspectul cuantumului cât și a modalității de executare, neputând fi identificate alte împrejurări care să facă posibilă aplicarea unui regim sancționator mai blând.
Având în vedere considerentele arătate, înalta Curte în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2431/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2150/2012. Penal → |
|---|
