ICCJ. Decizia nr. 2442/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2442/2012
Dosar nr. 54451/3/2011/a4
Şedinţa publică din 20 iulie 2012
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 6 iulie 2012, pronunţată în dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pe rol fiind soluţionarea apelurilor declarate de apelanţii inculpaţii E.I.W.C., O.T.P. şi I.I.N.K.O. împotriva sentinţei penale 236 din data de 27 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 54451/3/2011. (termen intermediar, pentru discutarea stării de arest preventiv a inculpaţilor), a pus în discuţie, din oficiu, conform art. 3002 C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor E.I.W.C., O.T.P. şi I.I.N.K.O.
Reţinând că în cauza de faţă temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, în temeiul art. 3002 rap. la art. 160b C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a apelanţilor inculpaţi E.I.W.C., O.T.P. şi I.I.N.K.O.
În termen legal, inculpatul E.I.W.C. a declarat recurs împotriva încheierii menţionate, solicitând, admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi cercetarea sa în stare de libertate, susţinând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, iar lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea publică.
A mai arătat că a făcut solicitare pentru aplicarea art. 19, nu s-a organizat flagrant, nu au fost depistate droguri asupra sa, iar în timpul urmăririi penale i-au fost respinse toate solicitările.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de apel, la 6 iulie 2012 a constatat că în cauză există indicii temeinice, din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul E.I.W.C. alături de alţi doi coinculpaţi au săvârşit faptele pentru care au fost condamnaţi, iar acuzaţiile aduse acestora legitimează detenţia preventivă.
În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 236 din 27martie 2012, printre alţii, a fost condamnat inculpatul E.I.C. la o pedeapsă rezultantă de 13 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire, pe teritoriul României, a unui grup infracţional organizat în scopul recrutării, finanţării, instruirii de persoane, în vederea realizării unor transporturi de droguri de mare risc din ţări ale Africii şi Americii de Sud în ţări din Europa şi Asia, fapte prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, organizarea, conducerea sau finanţarea faptei de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 10 rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
Aşa fiind, se constată că deşi hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispoziţiilor legale anterior citate.
Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescenţa acestui gen de fapte, starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, care este fără antecedente penale, cât şi cele referitoare la infracţiunile de săvârşirea cărora este învinuit, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de pericol accentuat.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care au fost produse, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
Aşa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la pronunţarea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei şi faptul că până în prezent nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă în cauză.
Ca atare, încheierea pronunţată la 6 iulie 2012 este legală.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul E.I.W.C. nefiind fondat, în baza art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Onorariul interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.I.W.C. împotriva Incheierii de şedinţă din data de 6 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2427/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2444/2012. Penal → |
|---|
