ICCJ. Decizia nr. 2444/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2444/2012
Dosar nr. 6941/3/2011/a6
Şedinţa publică din 20 iulie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 5 iulie 2012 pronunţată în dosarul nr. 6941/3/2011 (1594/2012), Curtea de Apel Bucuresti, secţia a II a penală, pe rol fiind soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpaţii M.P., S.F., L.G. şi C.F. împotriva sentinţei penale nr. 205 din 22 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, din oficiu, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen. a pus în discuţia părţilor legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventivă dispusă faţă de inculpatul M.P.
Reţinând că în cauza de faţă sunt îndeplinite şi condiţiile cumulative prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât în ceea ce priveşte pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile deduse judecăţii, mai mare de 4 ani, cât şi sub aspectul existenţei probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, a constatat că temeiurile care au determinat arestarea nu s-au schimbat si justifica în continuare privarea de libertate a acestuia, astfel că a dispus menţinerea stării de arest a inculpatului M.P.
Totodată, prin aceeaşi încheiere a respins ca nefondată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea, de a nu părăsi localitatea, constatând că motivele invocate anterior, privitoare la menţinerea stării de arest conduc, implicit, la acesta soluţie.
În termen legal, inculpatul M.P. a declarat recurs împotriva încheierii menţionate, solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate si cercetarea sa în stare de libertate, susţinând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, iar pericolul concret pentru ordinea publică s-a diminuat prin trecerea unei perioade mari de timp de la 10 iunie 10, data arestării sale.
A mai arătat că este fără antecedente penale, are 2 copii minori în întreţinere şi un domiciliu stabil, solicitând a se avea în vedere momentul procesual actual, infracţiunea săvârşită, respectiv complicitate la înşelăciune şi faptul că este arestat de 2 ani si 2 luni şi că ar putea intra în comisia de liberare provizorie la executarea a 2 ani si 5 luni de detenţie.
Recursul declarat de inculpat este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din masurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/06, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publica.
În raport de actele dosarului Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 205 din 22 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală, în dosarul nr. 6941/3/2011, s-a dispus condamnarea inculpatului M.P. la o pedeapsă rezultantă de 3 ani si 6 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a şi lit. b) C. pen. pe o durata de 2 ani, după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 rap. la art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) si cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. c) rap la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 26 rap. la art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) si cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. c) rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 26 rap. la art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) si cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. c) rap la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.
In baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II a si lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă accesorie.
S-a făcut aplic. art. 350 C. proc. pen. şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive, respectiv de la 10 iunie 2010 la zi.
În fapt, s-a reţinut că, în perioada martie - aprilie 2010, la intervale diferite de timp şi în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a participat, împreună cu alte persoane, prin acte şi contribuţii diferite, la încercarea de vânzare frauduloasă a unor imobile - terenuri, situate în oraşul Buftea, în suprafaţă de 15.000 mp, respectiv 88.269 mp, folosind în acest sens înscrisuri oficiale, fie originale, dar utilizate fără drept de cei în cauză, fie falsificate, în acelaşi scop, respectiv pentru obţinerea unor acte autentificate, de către notari publici, în beneficiul unor falşi proprietari, care şi-au atribuit în mod fals identitatea proprietarilor de drept, folosind acte de identitate false; în acest sens s-a încercat şi uneori s-a şi reuşit obţinerea, de către autorii infracţiunilor, a unor documente autentificate de către mai multe birouri notariale, activitate infracţională săvârşită în scopul transmiterii dreptului de proprietate, către persoane neîndreptăţite, cu consecinţa prejudicierii adevăraţilor proprietari. De asemenea, a ajutat la falsificarea unor înscrisuri sub semnătură privată, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în vederea folosirii lor în faţa notarilor publici, în încercarea de înstrăinare frauduloasă a unor imobile - terenuri.
Se mai retine, că prin încheierea din 5 iulie 2012, pronunţată în dosarul nr. 6941/3/2011 (1594/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 160/b alin. (1) si (3) rap. la art. 300/2 C. proc. pen. si art. 5 paragr. 1 lit. a) din CEDO a menţinut starea de arest a inculpatului M.P., constatând că şi la acest moment temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea şi menţinerea acestei măsuri nu s-au schimbat şi justifică în continuare privarea de libertate a acestuia.
În conformitate cu disp. art. 5 par. 1 din CEDO, orice persoană are dreptul la liberate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar, privarea licită de libertate fiind expres si limitativ prev. în disp. art. 5 par. 1 lit. c) din aceeaşi convenţie.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele legale de fond si de procedură prevăzute de legea naţională, care la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei.
Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura preventiva luata se înlocuiește cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Înalta Curte, analizând dispoziţiile legale anterior menţionate prin raportare la principiile generale în aceasta materie stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru instanţele naţionale o data cu ratificarea de către România a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) în aplicarea art. 5 paragraf 1 lit. c) şi art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constată că, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit principiul general în aceasta materie în hotărârea Wemlwff c. Germaniei, în sensul că „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile independent de faptul ca ea se va imputa sau nu din pedeapsă";.
Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărei cauze pentru a vedea în ce măsura ";există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate"; ( Labita c. Italiei).
Persistenta motivelor plauzibile de a crede că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a conformităţii lipsirii de libertate cu dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, după o anumită perioadă de timp, aceste motive nu mai sunt suficiente pentru a justifica privarea sa de libertate (Wemlwff c. Elveţiei si Stasaitis c. Lituaniei).
Sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 din Convenţie şi în situaţia în care instanţele naţionale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauţiune, interdicţia de a părăsi ţara sau oraşul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005 ).
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, în art. 5 paragraf 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.";
Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menţionată se calculează de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată (dies a quo) şi se sfârşeşte la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă (dies ad quem).
Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 paragraf 3 se apreciază în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorităţi, prin sublinierea complexităţii (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).
Înalta Curte constată că, în raport de infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, de pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni aplicată, de durata de timp în care inculpatul s-a aflat arestat preventiv, respectiv 2 ani şi o lună de zile, de stadiul procesual actual al cauzei, toate acestea trebuie raportate la sintagma folosită de legiuitor referitoare la existenţa în concret a pericolului pe care îl reprezintă inculpatul pentru ordinea publică, care ar presupune existenţa unor riscuri de natură a periclita funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acesta.
Or, văzând circumstanţele reale ale cauzei, prin trimitere la momentul procesual actual şi practica CEDO (cazul Jiga contra României) se constată ca aceste riscuri s-au estompat, fiind încălcat termenul rezonabil al arestării preventive iar punerea în libertate a inculpatului prin luarea unei măsuri mai puţin restrictive nu are caracterul perturbării procesului penal şi nici nu prezintă pericol pentru ordinea publică.
Pe de altă parte, la alegerea acestei măsuri (obligarea de a nu părăsi ţara) Înalta Curtea avut în vedere şi datele ce circumstanţiază persoana inculpatului, respectiv faptul că nu este recidivist, precum şi concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, din care rezultă că există o serie de factori pozitivi ce pot influenţa pozitiv conduita generală a inculpatului.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că măsura obligării de a nu părăsi tara reglementată de disp. art. 1451 C. proc. pen. oferă suficiente garanţii procesuale, prin stabilirea în sarcina inculpatului a obligaţiilor menţionate prin prezenta decizie, care să asigure buna desfăşurare a procesului penal în continuare şi cu inculpatul în libertate.
Aşa fiind, în raport de aceste considerente, apreciind că s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de inculpatul M.P. şi a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul M.P. împotriva Incheierii de şedinţă din data de 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucuresti, secţia a II a penală, pronunţată în dosarul nr. 6941/3/2011 (1594/2012).
Casează in parte încheierea atacată şi, rejudecând:
În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., înlocuieşte măsura arestării preventive a inculpatului M.P. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
În baza art. 1451 alin. (2) rap. la art. 145 alin. (1)1 C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul M.P. va fi obligat să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată ori de câte este chemat;
b) să se prezinte la Poliţia Municipiului Tecuci conform programului de supraveghere întocmit de organul de supraveghere sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 145 alin. (1)2 lit. c) C. proc. pen. se impune inculpatului M.P. ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, să nu se apropie de coinculpaţi, persoanele vătămate, membri familiilor acestora, martori şi să nu comunice cu aceştia, direct sau indirect.
În baza art. 145 alin. (2)2 atrage atenţia inculpatului M.P. asupra faptului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului M.P., dacă nu este arestat în altă cauză.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2442/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2445/2012. Penal → |
|---|
