ICCJ. Decizia nr. 2427/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2427/2012
Dosar nr. 5039/1/2012
Şedinţa publică din 16 iulie 2012
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 11 iulie 2012, pronunţată în dosarul nr. 115/44/2012, Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze minori şi familie, pe rol fiind judecarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a cererii de îndreptare a erorii materiale a încheierii din 25 iunie 2012, cereri formulate de inculpata T.A. - prin avocat B.I., s-a pus în discuţie şi sesizarea din oficiu privind verificarea legalităţii şi temeiniciei stării de arest.
Curtea, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatei T.A., a apreciat că această măsura este legală şi temeinică, neintervenind elemente noi de la ultima verificare a acestei măsuri preventive, care să conducă la concluzia că arestarea preventivă a acesteia nu se mai justifică, astfel că în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpatei T.A.
Prin aceeaşi încheiere, în baza art. 1608a alin. (6) C. proc. pen. s-a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata T.A., raportat la presupunerea rezonabilă şi a indiciilor temeinice, precum şi a datelor existente din care ar rezulta că inculpata a comis infracţiunile imputate prin actul de sesizare al instanţei, apreciind că buna desfăşurare a procesului penal nu s-ar putea asigura prin punerea în libertate a inculpatei.
În baza art. 29 alin. (6) din Legea nr.47/1992 republicată, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate privind O.U.G. nr. 43/2002, formulată de inculpata T.A., constatând că este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
În baza art. 195 C. proc. pen., s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de inculpata T.A., constatând că aspectele semnalate nu se verifică, întrucât instanţa a cenzurat cererile de probatorii solicitate în apărare de către inculpata T.A., prin apărător, în conformitate cu dispozitivul încheierii.
În termen legal, inculpata T.A. a declarat recurs împotriva încheierii menţionate, solicitând, prin apărătorul desemnat din oficiu, admiterea recursului şi continuarea judecăţii în stare de libertate.
În ceea ce priveşte liberarea provizorie, a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, astfel că a solicitat admiterea recursului.
Cu privire la verificarea legalităţii şi temeiniciei stării de arest preventiv a susţinut că această măsură nu se mai impune la acest moment ea având un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea de normalitate, apreciind că poate fi asigurat echilibrul între starea de arest şi protecţia cetăţeanului prin punerea sa în libertate, întrucât a fost suspendată din funcţia de magistrat, astfel că nu mai are posibilitatea săvârşirii de noi infracţiuni.
În concluziile scrise depuse la dosar de către apărătorul ales, s-a arătat că în mod netemeinic instanţa a menţinut starea de arest a inculpatei, considerând ca fiind în continuare incidente temeiurile de arestare prev. de art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., constatând că la dosarul cauzei există date că încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului şi că există probe din care rezultă că lăsarea sa în liberate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, fără însă a indica în concret aceste probe.
S-a mai susţinut că instanţa nu a avut în vedere faptul că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive au încetat, făcând referire la probele administrate în dosar, respectiv declaraţiile martorilor D.M., S.A., ş.a..
De asemenea, s-a susţinut că instanţa, în mod nelegal nu a soluţionat cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea formulată în subsidiar.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului casarea încheierii şi, în rejudecare, admiterea cererii de revocare a arestării preventive şi, în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Recursul declarat de inculpata este nefondat.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă”.
Totodată, lit. f) a aceluiaşi articol prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de fond, la 11 iulie 2012 a constatat că măsura arestării preventive este încă justificată atât de raţiuni de protejare a ordinii publice, subzistând astfel dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., cât şi din motive ce ţin de buna desfăşurare a procesului penal, care ar putea fi periclitată prin încercarea inculpatei de a zădărnici aflarea adevărului prin influenţarea probatoriului ce urmează a fi administrat în cauză.
Totodată, instanţa a considerat că formularea acestei noi cereri de liberare provizorie este în continuare lipsită de temeinicie, apreciind că buna desfăşurare a procesului penal nu s-ar putea asigura prin punerea în libertate a inculpatei.
În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul nr. 145/P/2011 din 27 ianuarie 2012 al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA - Secţia Combatere a Corupţiei, au fost trimişi în judecata:
- inculpata T.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6, la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6, la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- inculpatul L.A. pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen., art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), complicitate la infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 26 rap. la art. 255 alin. (1) C. pen., art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 26 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen., art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Aşa fiind, se constată că deşi în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare a inculpatei, în prezent dosarul fiind la judecata în fond, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acesteia, în condiţiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatei nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispoziţiilor legale anterior citate.
Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescenţa acestui gen de fapte, starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere datele personale ale inculpatei, respectiv calitatea pe care aceasta o avea de magistrat judecător în cadrul Judecătoriei Focşani, calitatea în care avea obligaţia să respecte şi să îndeplinească atribuţiile de serviciu cu mare rigurozitate şi fără a întreprinde acţiuni care să pună la îndoială sau să creeze cea mai mică suspiciune cu privire la corectitudinea, imparţialitatea şi legalitatea actelor sale.
În acelaşi context juridic s-au luat în considerare şi aspectele referitoare la infracţiunile de săvârşirea cărora este învinuită, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpatei ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de pericol accentuat.
Nu în ultimul rând, s-a ţinut seama de împrejurarea că lucrările dosarului oferă date temeinice că inculpata a încercat să împiedice aflarea adevărului prin preconstituirea unor înscrisuri în vederea disculpării sale, fiind actuale în continuare dispoziţiile art. 148 lit. b) C. proc. pen.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acesteia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care au fost produse, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
Aşa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpata până la pronunţarea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei şi faptul că până în prezent nu a fost pronunţată o hotărâre în cauză.
În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva dispoziţiilor de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a apreciat-o ca neîntemeiată raportat la presupunerea rezonabilă şi a indiciilor temeinice, precum şi a datelor existente din care ar rezulta că inculpata a comis infracţiunile imputate prin actul de sesizare al instanţei, apreciind că buna desfăşurare a procesului penal nu s-ar putea asigura prin punerea în libertate a acesteia.
În această ordine de idei, deşi s-a constatat că sub aspect formal toate condiţiile prev. de art. 1602 C. proc. pen., privind liberarea provizorie sub control judiciar sunt îndeplinite în cauză, probele în acuzare existente la dosarul cauzei au impus puternica prezumţie că inculpata în calitate de judecător şi-a încălcat grav atribuţiile de serviciu cu ocazia soluţionării unei cauze civile - cu a cărei judecare era investită, existând în acest sens suspiciunea că aceasta ar fi pretins de la denunţătorul I.C. sume mari de bani, pentru a pronunţa o soluţie favorabilă acestuia din urmă, şi, mai mult a lăsat să se înţeleagă - într-un anumit context - că ar putea interveni prin folosirea influenţei ce o avea şi asupra unor alţi magistraţi în scopul asigurării finalităţii juridice urmărite de către denunţător.
În atare situaţie, în mod corect instanţa a apreciat că faptele reţinute în sarcina inculpatei sunt deosebit de grave raportat la modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale, la calitatea acesteia de judecător în care se prezumă că a fost comisă, la scopul urmărit şi natura relaţiilor sociale cărora le-a adus atingere.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că în raport de temeiul prev. de lit. b) a art. 148 C. proc. pen., care, alături de cel de la lit. f), a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatei în cauză sunt incidente disp. art.1602 alin. (2) C. proc. pen. în sensul că „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă (..) că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.
Aşa fiind, în lumina celor anterior expuse, se poate concluziona că dacă acordarea liberării provizorii sub control judiciar este facultativă, fiind atributul instanţei de a aprecia dacă liberarea provizorie poate constitui o alternativă a măsurii arestării preventive, dar numai în măsura în care buna desfăşurare a procesului penal nu ar fi periclitată, potrivit disp. art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., textul este imperativ, clar şi strict, privind situaţiile în care această liberare nu se acordă, situaţie evidentă în care inculpata se află.
Referitor la critica invocată în concluziile scrise prin care s-a susţinut că instanţa, în mod nelegal nu a soluţionat cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea formulată în subsidiar, Înalta Curte, examinând încheierea recurată constată că nu s-a formulat o astfel de cerere în faţa instanţei de fond.
În ceea ce priveşte cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea formulată tot în concluziile scrise ca solicitare în recurs, în lumina celor anterior expuse, Înalta Curte constată că atâta vreme cât nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nici nu se justifică înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă mai puţin restrictivă, respectiv cu obligarea de a nu părăsi ţara sau localitatea.
Cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate invocată, precum şi la cea de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale, Înalta Curte constată că aceste dispoziţii doar au fost enumerate în cererea de recurs, ca fiind cuprinse în încheierea recurată, fără însă în concluziile orale susţinute de apărătorul desemnat din oficiu sau în cele scrise depuse de apărătorul ales să se facă referire la acestea.
Ca atare, încheierea pronunţată la 11 iulie 2012 este legală.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpata T.A. nefiind fondat, în baza art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
În baza art. 192 C. proc. pen., inculpata recurentă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata T.A. împotriva încheierii din 11 iulie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 115/44/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2426/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2442/2012. Penal → |
|---|
