ICCJ. Decizia nr. 2443/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2443/2012
Dosar nr. 3036/122/2011/a1
Şedinţa publică din 20 iulie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 5 iulie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 3036/122/2011 (1633/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pe rol fiind soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi de inculpatul I.M. împotriva Sentinţei penale nr. 141 din 6 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. 3036/122/2011 a pus în discuţie, din oficiu, conform art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive dispusă faţă de inculpatul I.M.
Reţinând că în cauza de faţă temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea şi menţinerea acestei măsuri nu s-au schimbat şi justifică în continuare privare de liberate a acestuia, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului I.M. (fiul lui G. şi S., născut în comuna Gostinari, judeţul Giurgiu).
În termen legal, inculpatul I.M. a declarat recurs împotriva încheierii menţionate, solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi judecarea sa în stare de libertate, susţinând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, iar lăsat în libertate nu ar mai săvârşi fapte penale şi se obligă să se prezinte la toate termenele de judecată.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de apel, la 5 iulie 2012 a constatat că în cauză şi la acest moment sunt îndeplinite cumulativ şi condiţiile impuse de art. 148 lit. f) C. proc. pen., că temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea şi menţinerea acestei măsuri nu s-au schimbat şi justifică în continuare privarea de libertate a acestuia, în raport de care în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inc. I.M.
În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 141 din 6 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, s-a dispus condamnarea inculpatului I.M., la o pedeapsă de 4 ani închisoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 176 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, în seara zilei de 26 octombrie 2011, în jurul orelor 2250, în urma unui conflict iscat pe fondul unor neînţelegeri mai vechi, inculpatul I.M. i-a aplicat părţii vătămate F.V. (care se deplasa pe stradă prin faţa curţii inculpatului) mai multe lovituri cu un topor, în zona capului.
Aşa fiind, se constată că deşi hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Giurgiu nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispoziţiilor legale anterior citate.
Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescenţa acestui gen de fapte, starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăşi natura faptei.
În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, respectiv poziţia procesuală parţial sinceră de recunoaştere, regretare a faptei şi achiesare la pretenţiile civile ale părţii vătămate, cât şi cele referitoare la infracţiunea de săvârşirea căreia este învinuit, respectiv pericolul social al acesteia, faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de pericol accentuat.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care a fost produsă, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptei.
Aşa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la pronunţarea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă în cauză.
Ca atare, încheierea pronunţată la 5 iulie 2012 este legală.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul I.M. nefiind fondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.M. împotriva Încheierii de şedinţă din data de 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 3036/122/2011 (1633/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2437/2012. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 2448/2012. Penal → |
|---|
