ICCJ. Decizia nr. 2450/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2450/2012
Dosar nr. 44689/3/2011/a4
Şedinţa publică din 20 iulie 2012
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea din 9 iulie 2012, pronunţată în dosarul nr. 44689/3/2011 (756/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pe rol fiind soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii H.C., S.D. şi L.N. împotriva sentinţei penale nr. 104 din data de 14 februarie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală, în dosarul nr. 44689/3/2011, a pus în discuţie, din oficiu, în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia stării de arest preventiv a apelantului inculpat L.N.
Reţinând că în cauza de faţă temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea şi menţinerea acestei măsuri nu s-au schimbat şi justifică în continuare privarea de libertate a acestuia, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului.
În termen legal, inculpatul L.N. a declarat recurs împotriva încheierii menţionate, solicitând, admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi judecarea sa în stare de libertate, susţinând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, iar pericolul concret pentru ordinea publică s-a diminuat prin trecerea unei perioade mari de timp de la data arestării sale, respectiv 4 februarie 2011.
A mai arătat că mandatul de arestare a fost emis în anul 2009, a fost predat în Spania şi că există la dosar înscrisuri depuse în apărarea sa pentru a-şi dovedi nevinovăţia.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoarea, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de apel, la 9 iulie 2012 a constatat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive se menţin şi în prezent şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului L.N., fiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pericolul pentru ordinea publică rezultând din modul de operare şi perseverenţa infracţională a inculpatului recidivist.
În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 104 din data de 14 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală, printre alţii, a fost condamnat, inculpatul L.N. la o pedeapsă rezultantă, de 8 (opt) ani închisoare şi 5 (cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, în luna mai a anului 2009 inculpaţii L.N., H.C., B.A.M. şi S.D. au constituit un grup infracţional organizat ce avea drept scop identificarea mai multor persoane din mediul rural interesate să-şi găsească un loc de muncă în străinătate şi care să poată fi racolate prin inducerea în eroare asupra condiţiilor de care urmau să beneficieze (transport, cazare, masă şi salarizare) iar ulterior să fie transportate şi cazate în imobile aflate în posesia inculpaţilor şi, în cele din urmă, să fie constrânse să efectueze activităţi în domeniul agricol pentru diverşi angajatori spanioli proprietari de terenuri agricole, urmând ca o parte importantă a sumelor reprezentând contravaloarea muncii prestate de către persoanele în cauză să fie însuşită de către inculpaţi.
Aşa fiind, se constată că deşi hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea
arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispoziţiilor legale anterior citate.
Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescenţa acestui gen de fapte, starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, respectiv împrejurarea că este recidivist, ceea ce denotă perseverenţa infracţională, cât şi cele referitoare la infracţiunile de săvârşirea cărora este învinuit, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de pericol accentuat.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care au fost produse, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
Aşa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la pronunţarea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă în cauză.
Ca atare, încheierea pronunţată la 9 iulie 2012 este legală.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul L.N. nefiind fondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.N. împotriva încheierii de şedinţă din data de 9 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, pronunţată în dosarul nr. 44689/3/2011 ( 756/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2447/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2452/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
