ICCJ. Decizia nr. 2456/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2456/2012
Dosar nr. 5124/1/2012
Şedinţa publică din 23 iulie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele :
Prin încheierea din 12 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în dosar nr. 6708/212/2012, în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a dispus, menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului R.M. arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 55 din 24 februarie 2012 emis de Judecătoria Constanţa, în dosarul nr. 4432/212/2012.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. şi de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a inculpatului R.M. se situează pe coordonatele legalităţii, iar menţinerea acesteia este justificată.
S-a apreciat, de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa C.E.D.O., nefiind depăşit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului administrat în cauză.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul R.M., solicitând punerea sa în stare de libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 C. proc. pen., constată că acesta este inadmisibil pentru considerentele ce urmează.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, pe de o parte, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Conform dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. proc. pen. pot fi atacate cu recurs încheierile date în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune cu privire la luarea, menţinerea, revocarea, încetarea măsurilor preventive.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. proc. pen., se observă că încheierile date de instanţa de judecată ca instanţă de recurs prin care se dispune menţinerea unei măsuri preventive, sunt definitive, legiuitorul neprevăzând în mod expres nici o cale de atac împotriva acestora.
Coroborând textele de lege anterior menţionate se constată că încheierea atacată de inculpat a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti ca instanţă de recurs, purtând menţiunea definitivă, astfel că demersul procesual al acestuia apare ca inadmisibil.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge recursul, ca inadmisibil.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul R.M. împotriva încheierii din 12 iulie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 6708/212/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 23 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2455/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2460/2012. Penal → |
|---|
