ICCJ. Decizia nr. 2471/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2471/2012
Dosar nr. 281/64/2012
Şedinţa publică din data de 25 iulie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 94/F/MEA din 29 iunie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 115 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, a autorizat efectuarea de către Procuratura din Tubingen, Germania, a actelor de urmărire penală şi judecată faţă de persoana solicitată L.I.M., cetăţean român, fiul lui M. şi L., născut în Făgăraş, judeţul Braşov, cu domiciliul în sat Hărseni, judeţul Braşov, pentru faptele ce formează obiectul mandatului european de arestare nr. 14 Js 20684/11, emis la data de 22 noiembrie 2011, de către Procuratura Tubingen.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că prin sesizarea înregistrată la instanţa de judecată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a solicitat autorizarea efectuării actelor de urmărire penală şi judecată faţă de L.I.M. pentru faptele ce formează obiectul mandatului european de arestare emis la 22 noiembrie 2011 de către Parchetul din Tubingen.
În motivare, procurorul a arătat că persoana solicitată este cercetată de autorităţile judiciare germane pentru comiterea infracţiunii de hoţie deosebit de gravă, prevăzută de art. 242 alin. (1), art. 244 alin. (1) nr. 3, art. 303, art. 303c, art. 52 şi art. 25 alin. (2) C. pen. german. L.I.M. a fost predat autorităţilor germane la data de 23 noiembrie 2011.
Parchetul din Tubingen a transmis în mod direct, mandatul european emis la 22 noiembrie 2011, solicitând extinderea extrădării numitului L.I.M. şi asupra noilor acuzaţii care i se aduc în vederea realizării probatoriului.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 115 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 302/2004 republicată privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Prin Sentinţa penală nr. 24/F din 22 februarie 2012 a Curţii de Apel Braşov a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov privind autorizarea efectuării actelor de urmărire penală şi judecată faţă de numitul L.I.M., fiul lui M. şi L., predat autorităţilor germane la 23 noiembrie 2011, faţă de care Parchetul din Tubingen a emis un nou mandat european de arestare la 22 noiembrie 2011, Dosar nr. 14 Js 20684/11.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că persoana solicitată L.I.M. a fost predată autorităţilor germane la data de 23 noiembrie 2011 şi nu a renunţat la efectele regulii specialităţii, respectiv nu va putea fi urmărită, judecată, condamnată sau deţinută pentru alte fapte anterioare predării în baza mandatului emis de Parchetul din Karlsruhe, poziţie constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, având în vedere că dispoziţiile sus-menţionate se referă la situaţiile în care persoana a fost predată autorităţilor judiciare române - ceea ce nu este cazul în speţă, astfel că, în lipsa unor dispoziţii legale în acest sens, prezenta sesizare este inadmisibilă.
Prin Decizia nr. 1238 din 19 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva sentinţei de mai sus, care a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele deciziei de casare s-a reţinut faptul că persoana solicitată nu a fost citată, deşi în raport de conţinutul cererii deduse judecăţii se impunea a fi încunoştinţată despre existenţa procesului pendinte şi ascultată prin videoconferinţă, pentru a-i asigura toate garanţiile procesuale, respectarea dreptului de apărare şi a unui proces echitabil.
Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Curţii de Apel Braşov în data de 10 mai 2012, sub nr. 281/64/2012.
Participarea persoanei solicitate la desfăşurarea procedurii a fost asigurată prin sistemul videoconferinţă. La termenul de judecată din data de 29 iunie 2012 aceasta a precizat că nu a renunţat la regula specialităţii, declarând că nu este de acord să fie autorizată efectuarea de către Parchetul din Tubingen a actelor de urmărire penală şi judecată împotriva sa şi cu privire la faptele care fac obiectul mandatului european de arestare nr. 14 Js 20684/11, emis la data de 22 noiembrie 2011, de către Procuratura Tubingen.
Prin Sentinţa penală nr. 125/F/MEA, emisă în Dosar nr. 987/64/2011, Curtea de Apel Braşov, în baza art. 103 alin. (5), (6), (10) raportat la art. 107 din Legea nr. 302/2004, modificată şi a mandatului de arestare emis de autorităţile din Republica Germania, respectiv Tribunalul din Karlsruhe a dispus arestarea persoanei solicitate L.I.M. pe o durată de 24 de zile, începând cu 17 noiembrie 2011 şi totodată, predarea către autorităţile judiciare emitente.
Totodată, a constatat că persoana solicitată nu a renunţat la drepturile conferite de legea specialităţii.
Persoana solicitată a fost predată autorităţilor germane la data de 23 noiembrie 2011. În prezent, aceasta se află în Penitenciarul Offenburg, executând pedeapsa aplicată pentru infracţiunea care a făcut obiectul mandatului european de arestare.
La data de 22 noiembrie 2011, faţă de aceeaşi persoană, Procuratura din Tubingen, în Dosar nr. 14 JS 20684/11, a emis un nou mandat european de arestare, dată fiind împrejurarea că în data de 22 mai 2011, L.I.M. a pătruns în casa parohială din Rottenburg - Kiebingen, probabil cu un alt făptaş necunoscut, de unde au furat obiecte sacrale în valoare de 5000 euro, faptă ce constituie hoţie în comun prin spargere de locuinţă împreună cu deteriorare de lucruri, prevăzută de art. 242 alin. (1), art. 244 alin. (1) nr. 3, art. 303, art. 303c, art. 52, art. 25 alin. (2) C. pen. german.
Deoarece persoana solicitată nu a renunţat la aplicarea regulii specialităţii, Procuratura Tubingen a solicitat extinderea extrădării efectuată asupra noilor imputări şi aprobarea urmăririi penale a acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, cu excepţia cazurilor menţionate la alineatele (1) şi (4), persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru de executare o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de informaţiile prevăzute de art. 86 alin. (1). Conform art. 115 alin. (3) din acelaşi act normativ, în relaţia cu alte state membre decât cele prevăzute la alin. (1), consimţământul autorităţii judiciare române de executare este necesar. În acest sens, judecătorul competent pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 97.
Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care România este stat membru de executare.
Dispoziţiile legale menţionate reglementează astfel o excepţie de la regula specialităţii, consacrată în Decizia cadru, precum şi de art. 115 din Legea nr. 302/2004 republicată. Faptul că persoana solicitată, cu ocazia predării în vederea punerii în executare a mandatului european de arestare, nu a renunţat la regula specialităţii nu face imposibilă urmărirea sa pentru fapte comise anterior emiterii mandatului european de arestare, ci împiedică realizarea urmăririi fără acordul persoanei urmărite (art. 115 alin. (4) lit. a) şi b) sau, în lipsa acestuia, fără autorizarea statului membru de executare, după o verificare a mandatului european de arestare emis în acest sens, deci cu respectarea garanţiilor instituite de lege pentru punerea în executare a unui mandat european de arestare.
Analizând mandatul european de arestare nr. 14 Js 20684/11, emis la data de 22 noiembrie 2011 de către Procuratura Tubingen, Curtea a constatat că acesta se întemeiază pe mandatul de arestare nr. 9 Gs 2052/11 emis de Judecătoria Tubingen, iar fapta care face obiectul mandatului este cea de "hoţie în comun prin spargere de locuinţă împreună cu deteriorare de lucruri", prevăzută de art. 242 alin. (1), (2)44 alin. (1) nr. 3, 303, 303 c, 52, 25 alin. (2) Codul penal german, constând în aceea că pe data de 22 mai 2011 între orele 12:45 - 20:22 (ora exactă nu poate fi constatată) persoana urmărită a pătruns în cară parohială din Rottenburg-Kiebingen, probabil împreună cu un alt făptaş necunoscut. În interiorul casei făptaşii au forţat o uşă încuiată, astfel încât uşa şi geamul au suferit distrugeri în valoare de 115,73 euro. Din locuinţele celor două persoane păgubite făptaşii au furat obiecte sacrale în valoare de cca. 5000 euro pentru a le păstra sau a le vinde cu profit. Obiectele furate sunt următoarele: un set sacral aurit compus din potir cu două cupe, un set sacral aurit compus din potir în formă de pocal şi o cupă cu semne arabe, o farfurie argintată, trei plachete de mărimea unei palme cu scene şi maxime biblice gravate, patru monede jubiliare de argint din Santiago de Compostela, un inel mic de aur, un crucifix de aur din Jerusalim, o medalia de argint "Blutritt Weingarten".
Curtea a constatat că sunt îndeplinite cerinţele legale şi că nu există niciunul dintre motivele obligatorii de refuz al executării mandatului prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, neaducându-se atingere garanţiilor prevăzute de art. 97. Mandatul european de arestare a fost emis pentru o faptă incriminată şi de legislaţia română, în art. 208, 209 C. pen., fiind îndeplinită condiţia dublei incriminări. Prin urmare, chiar dacă persoana solicitată, predată anterior în baza altui mandat european de arestare, nu a renunţat cu acel prilej la regula specialităţii, iar în prezent se opune efectuării urmăririi penale şi judecăţii cu privire la fapta care face obiectul acestui nou mandat european de arestare, emis de o autoritate judiciară din acelaşi stat în care a fost predată, Curtea a constatat că nu există nici un impediment pentru ca persoana solicitată să fie urmărită şi judecată şi pentru fapta ce face obiectul mandatului european emis ulterior primului mandat european de arestare, în baza căruia a şi fost predată autorităţilor judiciare germane. Principiul specialităţii nu trebuie interpretat şi aplicat de o asemenea manieră astfel încât să facă imposibilă urmărirea penală şi judecarea unor persoane pentru fapte comise anterior predării în baza unui prim mandat european de arestare, căci s-ar goli de conţinut tocmai scopul cooperării judiciare internaţionale în materie penală. Or, limitele cooperării judiciare sunt protecţia intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese ale României (art. 3 din Legea nr. 302/2004) şi nici într-un caz exonerarea de răspundere penală a cetăţenilor din statele membre.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs persoana condamnată, solicitând casarea hotărârii şi, rejudecând, respingerea sesizării autorităţilor judiciare germane privind autorizarea efectuării de cercetări în raport de descoperirea unor noi infracţiuni.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Raţiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanţia că infractorii nu se pot sustrage justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa justiţiei statului emitent pentru instrumentarea procedurilor penale.
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că mandatul european de arestare se execută, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JA1 din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L19071 din 18 iulie 2002.
În cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială, instanţa de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competenţa să se pronunţe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.
Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul în prealabil verifică Îndeplinirea condiţiilor referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei solicitate, a dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau dacă există situaţii ce se constituie în motive de refuz.
A proceda altfel ar însemna să se încalce de către instanţa română principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stă la baza executării mandatului european de arestare emis de o autoritate judiciară competentă dintr-o altă ţară, principiu consacrat în art. 11 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată.
Înalta Curte constată că instanţa fondului procedând la analizarea mandatului de european de arestare nr. 14 Js 20684/11, emis la data de 22 noiembrie 2011 de către Procuratura Tubingen, în mod corect a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele legale şi că nu există niciunul dintre motivele obligatorii de refuz al executării mandatului prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, neaducându-se atingere garanţiilor prevăzute de art. 97 din acelaşi act normativ.
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că, deşi persoana solicitată, predată în baza unui altui mandat european de arestare, nu a renunţat cu acel prilej la regula specialităţii şi, în prezent, se opune efectuării urmăririi penale şi judecăţii cu privire la fapta care face obiectul acestui nou mandat european de arestare, emis de o autoritate judiciară din acelaşi stat în care a fost predată, nu există nici un impediment pentru ca persoana solicitată să fie urmărită şi judecată şi pentru fapta ce face obiectul noului mandatului european, întrucât principiul specialităţii nu trebuie interpretat şi aplicat ca şi o condiţie ce face imposibilă urmărirea penală şi judecarea aceleiaşi persoane pentru fapte descoperite ulterior predării în baza unui prim mandat european de arestare, căci s-ar goli de conţinut tocmai scopul cooperării judiciare internaţionale în materie penală. Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, limitele cooperării judiciare constau în protecţia intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese ale României (art. 3 din Legea nr. 302/2004) şi nici într-un caz exonerarea de răspundere penală a cetăţenilor din statele membre.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de fond a procedat corect atunci când a considerat că, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie, se impune extinderea limitelor extrădării astfel cum au solicitat autorităţile judiciare din Germania, asigurându-se astfel condiţii mai bune pentru exercitarea urmăririi penale şi pentru aflarea adevărului în cauză.
Aşa fiind, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată L.I.M.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitata L.I.M. împotriva Sentinţei penale nr. 94/F/MEA din 29 iunie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul persoana solicitată la plata sumei de 520 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 25 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1432/2012. Penal. Strămutare (art. 55 şi... | ICCJ. Decizia nr. 2469/2012. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
