ICCJ. Decizia nr. 2469/2012. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2469/2012
Dosar nr. 10973/2/2011
Şedinţa publică din data de 25 iulie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 139 Curtea de Apel Bucureşti a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În temeiul art. 131, alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a dispus recunoaşterea Sentinţei penale nr. 1.211 din 18 mai 2009 a Tribunalului din Monza, Republica Italiană, rămasă definitivă pe data de 16 martie 2010, prin care au fost aplicate pedepsele principale de 3 ani şi 6 luni închisoare şi de 500 de euro amendă penală, cu interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzut de art. 64, alin. (1), lit. b), C. pen., atât ca pedeapsă accesorie, cât şi ca pedeapsă complementară, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii.
În temeiul art. 143 din Legea nr. 302/2004, s-a dispus transferarea condamnatului N.I., fiul lui I. şi M., aflat în Penitenciarul Monza, Republica Italiană, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare, în felul şi durata stabilite de autorităţile judiciare italiene, potrivit art. 158 din Legea nr. 302/2004, cu interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzut de art. 64, alin. (1) lit. b) C. pen., atât ca pedeapsă accesorie, cât şi ca pedeapsă complementară, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii.
S-a dedus perioada executată începând cu data de 15 iulie 2010 la zi. Totodată s-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că prin Rezoluţia nr. 2592/II-5/2011 din data de 13 decembrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa de judecată, în vederea recunoaşterii Sentinţei penale nr. 1.211 din 18 mai 2009 a Tribunalului din Monza, Republica Italiană, rămasă definitivă pe data de 16 martie 2010, precum şi transferării condamnatului N.I. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii.
În motivare, s-a arătat că, prin Adresa nr. 89486/SM/2011 din data de 28 octombrie 2011, Ministerul Justiţiei - Serviciul de cooperare judiciară internaţională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cererea prin care se solicită transferarea condamnatului N.I., căruia, prin Sentinţa penală nr. 1.211 din 18 mai 2009 a Tribunalului din Monza, Republica Italiană, rămasă definitivă pe data de 16 martie 2010, i-au fost aplicate pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa amenzii penale în cuantum de 500 de euro, cu pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţii publice, pe o perioadă de 5 ani, şi cu măsura expulzării, pentru săvârşirea infracţiunii de furt cu violenţă asupra lucrurilor, în formă continuată, prevăzute de art. 624, art. 625, nr. 2 şi nr. 5, cu aplicarea art. 61, nr. 5 şi art. 110 C. pen. italian, reţinându-se în sarcina sa că pe datele de 21 ianuarie 2008 şi 2 noiembrie 2008, împreună cu alte persoane, pe timp de noapte şi prin efracţie, au sustras, din incinta unui bar şi a unui birou, mai multe bunuri, începând executarea pedepsei închisorii pe data de 15 iulie 2010.
În dovedire, au fost depuse:
- adresa nr. 89486/SM/2011 din data de 28 octombrie 2011 a Ministerului Justiţiei - Serviciul de cooperare judiciară internaţională în materie penală către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti;
- adresa nr. 2023965 din 17 noiembrie 2011 a M.A.I. - Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date;
- adresa nr. 689377 din 16 noiembrie 2011 a M.A.I. - Direcţia Generală de Paşapoarte;
- Sentinţa penală nr. 1.211 din 18 mai 2009 a Tribunalului din Monza, Republica Italiană, rămasă definitivă pe data de 16 martie 2010;
- extrase C. pen. italian;
- situaţia condamnării şi executării, întocmită de Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul din Monza - Biroul Executări penale;
- expunerea situaţiei de fapt, întocmită, pe data de 8 septembrie 2011, de Parchetul General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel din Milano - Biroul Extrădări;
- cerere de transferare din data de 26 septembrie 2011, formulată de Ministerul Justiţiei al Republicii Italiene;
- consimţământul condamnatului din data de 4 noiembrie 2011;
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că sunt îndeplinite atât condiţiile pentru recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti penale străine, enumerate la art. 131 alin. (1), lit. a) - g) din Legea nr. 302/2004, cât şi cerinţele referitoare la transferarea condamnatului, prevăzute de art. 143 literele a) - f) din aceeaşi lege, şi anume condamnatul este cetăţean al statului de executare, hotărârea judecătorească de condamnare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei închisorii, transferul este consimţit de către condamnat, dubla incriminare, şi anume faptele penale întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, în formă continuată, prevăzută de art. 208, alin. (1) - art. 209, alin. (1), literele a), g) şi i), C. pen. român, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care legea penală română prevede pedeapsa închisorii de la 3 ani la 15 ani închisoare, statul de condamnare şi statul de executare sunt de acord asupra transferării.
De asemenea, Curtea a apreciat că nu există nici una dintre cauzele pentru refuzul opţional al transferării, prevăzute, în mod limitativ, de art. 165, literele a) - d) din Legea nr. 302/2004.
Referitor la pedeapsa complementară aplicată de autorităţile judiciare italiene, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. pen., conform cărora instanţa de judecată poate aplica pedeapsa complementară atunci când pedeapsa principală este închisoarea de cel puţin 2 ani, condiţie îndeplinită în acest caz.
În ceea ce priveşte efectul transferării, s-a avut în vedere dispoziţiile art. 158 din Legea nr. 302/204, potrivit cărora statul român, ca stat de executare, are obligaţia de a respecta felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
Privitor la pedeapsa amenzii penale, Curtea a avut în vedere Decizia nr. 3 din 12 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că instanţa de judecată se pronunţă atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privativă de libertate, cât şi cu privire la executarea pedepsei amenzii penale, aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitând casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea sesizării şi transferarea condamnatului N.l. în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale Înalta Curte constată că este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004, modificată, transferul unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc dacă persoana condamnată este resortisant al statului de executare, hotărârea este definitivă, la data primirii cererii de transfer, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei, transferul este consimţit de către persoana condamnată, faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare şi statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări.
Condiţiile impuse de textul de lege mai sus menţionat sunt îndeplinite, astfel că în mod corect instanţa de fond a dispus admiterea sesizării şi transferarea condamnatului în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România.
Sentinţa este, însă, criticabilă sub aspectul omiterii transferului în vederea executării pedepsei amenzii la care a fost condamnat persoana transferabilă prin Sentinţa penală nr. 1.211 din 18 mai 2009 a Tribunalului din Monza, Republica Italiană.
Înalta Curte constată că prin sentinţa penală anterior menţionată persoana transferabilă N.l. a fost condamnat atât la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 6 luni, cât şi la pedeapsa amenzii de 500 euro, pentru săvârşirea infracţiunii de furt cu violenţă asupra lucrurilor, în formă continuată, fapte prevăzute de art. 624, art. 625, nr. 2 şi nr. 5, cu aplicarea art. 61, nr. 5 şi art. 110 C. pen. italian, reţinându-se în sarcina sa, că pe datele de 21 ianuarie 2008 şi 2 februarie 2008, împreună cu alte persoane, pe timp de noapte şi prin efracţie, au sustras, din incinta unui bar şi a unui birou, mai multe bunuri.
Potrivit dispoziţiilor art. 122 din Legea nr. 302/2004 modificată, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România, se pronunţă atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât şi cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare.
Dispoziţiile art. 158 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea internaţională în materie penală, republicată, instituie obligaţia statului român ca în cazul în care optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
Din dispozitivul sentinţei penale recurate, rezultă că, deşi s-a dispus recunoaşterea sentinţei penale pronunţate de autorităţile judiciare italiene în integralitatea ei, transferul s-a dispus doar în vederea executării pedepsei închisorii de 3 ani şi 6 luni.
În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, în rejudecare, în baza art. 143 din Legea nr. 302/2004 va dispune transferarea condamnatului N.I. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare şi a amenzii penale în cuantum de 500 euro în felul şi durata stabilite de autorităţile judiciare italiene, potrivit art. 158 din Legea nr. 302/2004, cu interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară, pe o durata de 5 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 139 din 09 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe intimatul condamnat persoana transferabila N.I.
Casează, în parte, sentinţa penala sus-menţionată şi, rejudecând:
În baza art. 143 din Legea nr. 302/2004 dispune transferarea condamnatului N.I. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare şi a amenzii penale în cuantum de 500 euro în felul şi durata stabilite de autorităţile judiciare italiene, potrivit art. 158 din Legea nr. 302/2004, cu interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară, pe o durata de 5 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale recurate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă, în suma de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 25 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2471/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1433/2012. Penal. Strămutare (art. 55 şi... → |
|---|
