ICCJ. Decizia nr. 2503/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2503/2012
Dosar nr. 312/57/2012/a5
Şedinţa publică din 3 august 2012
Asuprea recursului de faţă:
Prin încheierea din 26 iulie 2012 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 312/57/2012, în temeiul art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160/b C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului S.N.C., actualmente deţinut la Penitenciarul Aiud.
Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul S.N.C., actualmente deţinut la Penitenciarul Aiud.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie din 4 aprilie 2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.N.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) C. pen raportat la art. 7 alin. 3 din Legea nr. 78/2000 şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prev. de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi la art. 17 lit. b) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin încheierea penală din 16 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2149/2/2012, în baza art. 149/1 alin. (9) C. proc. pen. a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului S.N.C. şi, în baza art. 149/1 alin. (10) C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului S.N.C. pe o durată de 29 de zile, de la data de 16 martie 2012 până la data de 13 aprilie 2012 inclusiv.
Prin încheierea penală din 07 aprilie 2012, în baza art. 300/1 C. proc. pen. Curtea a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului S.N.C.
Prin încheierea penală din 01 iunie 2012 în baza art. 300/2 rap. la art. 160/b alin. (3) C. proc. pen. a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului S.N.C., constatând că temeiurile care au determinat arestarea, prev. de art. 143 rap. la art. 148 lit. f) C. proc. pen., impun în continuare privarea de libertate.
Soluţia instanţei de fond a fost menţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1973 din 7 iunie 2012, decizie prin care a fost respins ca nefondat recursul inculpatului S.N.C. formulat în prezenta cauză.
La termenul din 26 iulie 2012, Curtea de Apel din oficiu a pus în discuţie verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului S.N.C. raportat la dispoziţiile art. 300/2 C. proc. pen. şi a constatat că se menţin temeiurile care au determinat arestarea acestuia şi care au impus privarea de libertate raportat la următoarele considerente :
Probele administrate până în această fază procesuală creează presupunerea rezonabilă că inculpatul cu privire la care s-a luat măsura arestării preventive a săvârşit faptele pentru care este judecat, conform dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen. Măsura adoptată de către instanţa de fond trebuie analizată şi în raport de moralitatea acestuia, domiciliul ocupat, profesia inculpatului, resursele materiale de care dispune şi legăturile sale cu familia (conform jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg exprimată în cauza Nemeister vs. Austria).
Din perspectiva acestor elemente aspectele rezultate până în acest moment procesual dovedesc faptul că inculpatul aflat în arest preventiv a avut un comportament social ireproşabil exceptând datele rezultate din dosar, dar cu privire la aceste acuzaţii el este prezumat a fi nevinovat în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie, a avut performanţe profesionale şi are un statut familial stabil. Din datele dosarului rezultă împrejurarea că la momentul luării măsurii arestării preventive avea calitatea de vicepreşedinte al Curţii de Apel Timişoara urmare profesiei desfăşurate şi performanţelor profesionale ca judecător în cadrul respectivei instanţe.
Prevederile art. 5 din Convenţie oferă persoanelor private de libertate garanţia specială a desfăşurării procedurilor judiciare în condiţiile în care nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar.
Conform reglementării art. 5&1 din Convenţie rolul măsurii preventive este de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor (cauza Brogan ş.a., Murray vs. G.B.).
Deşi se admite că un acuzat reţinut are dreptul la examinarea mai rapidă a cazului său, aceasta nu trebuie să prejudicieze eforturile magistraţilor de a lămuri toate aspectele de fapt, de a furniza, atât apărării cât şi acuzării, ocazia de a prezenta mijloacele de probă şi explicaţiile pe care le consideră necesare (Wemhoff vs. Germania, Toth vs. Austria ).
Curtea a reţinut împrejurarea că această cauză este în faza cercetării judecătoreşti, care a început la termenul din 26 iulie 2012, până în acest moment procesual fiind audiaţi inculpaţii C.I. şi M.I.M. şi ceilalţi coinculpaţi s-au prelevat la dreptul la tăcere şi au declarat instanţei că înţeleg să dea declaraţie în faţa Curţii la un moment ulterior. La acest termen de judecată, instanţa a încuviinţat cererile în probaţiune formulate de către acuzare.
În consecinţă, procedurile judiciare sunt într-o fază incipientă în faţa instanţei de fond.
Orice menţinere în starea de arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător de autorităţi (a se vedea, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, pct. 66, CEDO 2003-I şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42440/06, pct. 41, 6 noiembrie 2007). în acest sens: măsura preventivă dispusă în cauză este necesară şi utilă în acest moment procesual deoarece există indicii concrete care demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public şi care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale.
Curtea a reţinut faptul că acuzaţiile care planează asupra inculpatului aflat în stare de arest sunt grave din perspectiva funcţiei ocupate de acesta la momentul săvârşirii prezumtivelor fapte şi se referă la acte de corupţie, care prin natura lor sunt în măsură să justifice starea de detenţie din perspectiva şi a etapei procesuale în care se află în acest moment procedurile judiciare.
Curtea a constatat faptul că de la momentul menţinerii măsurii arestării preventive şi până în prezent nu au intervenit elemente noi care să justifice revocarea măsurii arestării sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puţin restrictivă.
Din perspectiva acuzaţiilor aduse, a probelor aflate în dosarul de urmărire penală coroborat cu declaraţia de inculpatului C.I. la termenul din 25 iunie 2012 (filele 296-302), Curtea de Apel a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului S.N.C. va genera un sentiment de insecuritate socială în raport de natura infracţiunilor cu privire la care există indicii temeinice şi suficiente relativ la faptele pentru care este judecat, care să justifice menţinerea faţă de acesta a măsurii preventive a arestării. Instanţa are obligaţia de proteja ordinea publică de consecinţele pe care o are rezonanţa negativă a faptului că persoana asupra căreia planează acuzaţia săvârşirii unor infracţiuni grave prin natura actelor, prin complexitatea prezumtivului mod de organizare, prin natura funcţiei ocupate la momentul săvârşirii presupuselor fapte cu caracter penal, ar fi judecat în stare de libertate.
Privarea de libertate a inculpatului este o măsură necesară pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale membrilor societăţii, dar şi pentru a asigura desfăşurarea procesului penal în bune condiţii.
Nevoia de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a procedurilor judiciare este recunoscută ca un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate (cauza Garyacki vs. Polonia).
S-a apreciat că celelalte măsuri alternative prevăzute de legiuitor drept măsuri preventive [art. 136 lit. b), c) C. proc. pen.] nu sunt în măsură să asigure în acest moment procesual buna desfăşurare a procesului penal, astfel cum impune dispoziţia alin. (1) al art. 136 C. proc. pen., existând până în acest moment motive relevante şi suficiente pentru a păstra inculpatul în stare de arest preventiv.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul S.N.C., s-au reţinut următoarele:
Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură limitativă de drepturi, instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puţin gravă, suficientă, însă, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica săvârşirea de fapte periculoase.
Liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată de către instanţă în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. aceasta nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea unor mijloace de probă sau prin alte asemenea fapte.
Aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează această instituţie se poate justifica în cazul unor infracţiuni mai puţin grave, luându-se în considerare şi încrederea pe care o poate oferi inculpatul că, lăsat în libertate, nu va săvârşi alte infracţiuni şi îşi va îndeplini obligaţiile ce i se impun.
Jurisprudenţa CEDO a dezvoltat patru motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea sub control judiciar: riscul ca persoana acuzată să nu se prezinte la proces; posibilitatea ca, în cazul eliberării, acesta să împiedice desfăşurarea procesului, să comită alte infracţiuni ori să tulbure ordinea publică (cauza Letellier contra Franţei-26 iunie 1991; cauza Smirnova contra Rusiei-25 iulie 2003; cauza Skrobol contra Poloniei-13 decembrie 2005; cauza Georgieva contra Bulgariei-3 iulie 2008).
Infracţiunile de comiterea cărora este acuzat inculpatul sunt grave, cu impact deosebit asupra credibilităţii sistemului judiciar în ansamblul său dată fiind natura muncii desfăşurate de către inculpat şi a funcţiei pe care o deţinea la momentul comiterii prezumtivelor fapte iar din probatoriul administrat în faza urmăririi penale, constând în interceptări şi declaraţiile celorlalte părţi coroborat cu declaraţia inculpatului C.I. dată în fata instanţei de fond la termenul din 25 iunie 2012 rezultă indicii suficiente care justifică menţinerea măsurii arestării preventive cu privire la care instanţa s-a pronunţat anterior.
S-a apreciat că buna desfăşurare a procesului penal impune privarea în continuare de libertate a inculpatului iar eliberarea sa, chiar subsumată unor obligaţii sau garanţii, ar provoca o reală tulburare a ordinii şi liniştii publice.
Curtea de Apel a examinat cauza şi din perspectiva aspectelor impuse de Decizia nr. 17/2011 a I.C.C.J., respectiv împrejurarea menţinerii sau nu a temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, cât şi dacă buna desfăşurarea a procedurilor judiciare este sau nu împiedicată de punerea în libertate a inculpatului.
Sub acest aspect Curtea a constatat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă şi la momentul soluţionării cererii de liberare sub control judiciar fiind menţionată în considerentele acestei încheieri raportat la incidenţa art. 300/2 C. proc. pen.
A mai reţinut că starea de pericol concret pentru ordinea publică pe care ar prezenta-o lăsarea în libertate a inculpatului a fost analizată distinct la momentul arestării preventive a inculpatului, drept o condiţie cumulativă prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc pen., Curtea fiind obligată să se pronunţe cu privirea la îndeplinirea condiţiilor cumulative impuse de art. 160/2 C. proc pen.
Probele aflate la dosarul de urmărire penală coroborat cu declaraţia inculpatului C.I. evidenţiază până în acest moment împrejurarea că inculpatul S.N.C., în luna februarie 2012, ar fi pretins de la inculpatul C.I. suma de 60.000 Euro, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra completului de judecată ce avea spre soluţionare dosarele civile nr. 2518/115/2012/a3 şi nr. 2518/115/2010/a4, ambele înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara, în scopul soluţionării favorabile a acestora, instanţă în cadrul căreia inculpatul avea calitatea de vicepreşedinte. Ulterior, la data de 14 martie 2012, inculpatul S.N.C. ar fi primit, cu ajutorul soţiei sale S.M.R., de la inculpatul C.I. suma de 50.000 Euro, bani primiţi de acesta din urmă pe teritoriul Republicii Serbia de la două persoane a căror identitate nu a fost stabilită până în prezent, intermediari ai învinuitului A.A.
Curtea a mai apreciat că în acest moment procesual este inoportună admiterea unei astfel de cereri din perspectiva materialului probator şi a etapei procesuale incipiente în care se află procedurile judiciare.
Curtea a reţinut împrejurarea că inculpatul nu are antecedente penale şi şi-a asumat respectarea condiţiilor liberării sub control judiciar, precum şi împrejurarea că situaţia familială poate fi afectată în raport de obligaţiile asumate în materia studiilor postuniversitare pe care le efectuează şi care ar trebui definitivate până la data de 30 septembrie 2012.
S-a mai reţinut că aspectele de ordin familial şi personal nu pot fi reţinute ca temeiuri suficiente care să justifice punerea în libertate a inculpatului, interesului personal al acestuia prevalându-i cel general de prezervare a ordinii publice.
In considerarea acestor împrejurări, a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul S.N.C.
Împotriva încheierii primei instanţe, inculpatul S.N.C. a declarat recurs, precizând la termenul din 3 august 2012 că acesta vizează ambele dispoziţii ale încheierii, respectiv menţinerea măsurii arestării preventive şi respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Analizând recursul declarat de inculpat, Înalta Curte constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi corespunzător motivată cu privire la subzistenţa temeiurilor care au determinat arestarea preventivă a inculpatului şi care impun în continuare menţinerea măsurii.
În cauză, în mod corect a apreciat prima instanţă că este incident temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului, în condiţiile în care există indicii temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art.143 C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul S.N.C. a comis faptele pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată.
În ce priveşte pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului, deşi nu se confundă cu pericolul social al faptelor săvârşite, iar în aprecierea acestuia nu se iau în considerare exclusiv faptele deja săvârşite, reprezintă unul dintre criteriile indicate de CEDO la aprecierea existenţei unei posibile tulburări a ordinii publice ca motiv ce poate justifica privarea de libertate a unei persoane. De asemenea, se impune o reacţie adecvată şi proporţională din partea organelor judiciare în faţa unor infracţiuni de o asemenea gravitate, în vederea restabilirii ordinii de drept încălcată prin afectarea gravă a încrederii cetăţenilor în actul de justiţie şi cei chemaţi să îl înfăptuiască.
La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, Înalta Curte are în vedere atât natura şi modalitatea de comitere a faptelor de care este acuzat (în calitatea de vicepreşedinte al Curţii de Apel Timişoara, în luna februarie 2012, este acuzat că a pretins de la inculpatul C.I. suma de 60.000 Euro, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra completului de judecată ce avea spre soluţionare dosarele civile nr. 2518/115/2012/a3 şi nr. 2518/115/2010/a4, înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara, în scopul soluţionării favorabile a acestora. Ulterior, la data de 14 martie 2012, inculpatul S.N.C. ar fi primit, cu ajutorul soţiei sale S.M.R., de la inculpatul C.I. suma de 50.000 Euro, bani primiţi de acesta din urmă pe teritoriul Republicii Serbia de la două persoane a căror identitate nu a fost stabilită până în prezent, intermediari ai învinuitului A.A.), care au lezat valori sociale importante, privind încrederea în persoanele chemate să înfăptuiască actul de justiţie, dar şi elementele de fapt constând în măsurile luate pentru ascunderea actelor de corupţie.
În egală măsură, la aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie avute în vedere datele care caracterizează persoana inculpatului, cu atât mai mult cu cât funcţia deţinută de aceasta, de judecător şi vicepreşedinte al unei curţi de apel, presupunea excluderea oricărei bănuieli de eludare a legii din partea celor implicaţi în înfăptuirea justiţiei.
Aşa fiind, temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive se menţin şi nu s-au schimbat, neimpunându-se la acest moment înlocuirea măsurii preventive cu o altă măsură alternativă, câtă vreme probele strânse în cursul urmăririi penale până la acest moment, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea inculpatului, oferă indicii cu privire la vinovăţia acestuia şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
În ce priveşte susţinerea apărării, referitoare la provocarea denunţătorului C.I., determinat de procuror să schimbe destinaţia banilor, Curtea constată, distinct de faptul că prezenta critică poate fi valorificată odată cu apărarea efectuată cu ocazia soluţionării cauzei pe fond, că probarea unei provocări în săvârşirea infracţiunii nu exclude existenţa faptei în materialitatea ei, cu privire la care există la dosar probe sau indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă a comiterii.
Mai mult decât atât, inculpatul C. a recunoscut săvârşirea faptelor de care este acuzat. în ceea ce îl priveşte, s-a pronunţat o hotărâre de condamnare conform procedurii prevăzute de art. 3201 C. proc. pen.
Cât priveşte elementele circumstanţiale personale, respectiv faptul că inculpatul are doi copii minori, un părinte grav bolnav, trebuia să îşi definitiveze lucrarea de doctorat în luna septembrie, Înalta Curte constată că sunt elemente reale, care caracterizează persoana inculpatului, dar nu pot determina prin ele însele o modificare a temeiurilor analizate anterior.
Drept urmare, se constată că măsura arestării preventive este legală şi temeinică, aceasta impunându-se pentru buna desfăşurare a procesului penal, aflat la începutul fazei de cercetare judecătorească şi în raport de exigenţele textului art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
În raport de considerentele expuse şi de timpul scurs de la privarea de libertate a inculpatului, în care organele judiciare au avut o atitudine activă, Înalta Curte apreciază că arestarea preventivă se impune a fi menţinută în considerarea interesului public real ocrotit. Necesitatea menţinerii stării de arest se impune şi din perspectiva stadiului procesual actual, urmând a fi administrate probele testimoniale din actul de sesizare şi cele propuse în apărare şi încuviinţate de instanţă.
Analizând recursul inculpatului, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., privitoare la admisibilitatea cererii de liberare provizorie, Înalta Curte constată că sub acest aspect, prima instanţă a apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu a cererii inculpatului, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru cele infracţiunea pentru care inculpatul este cercetat nu depăşeşte limita maximă de 18 ani închisoare.
Potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În ce priveşte această a doua condiţie prevăzută de textul de lege, referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar şi oportunitatea admiterii acesteia, în raport de datele care caracterizează persoana inculpatului, stadiul procesului şi complexitatea cauzei, Înalta Curte constată următoarele:
Analizând temeinicia cererii, prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., respectiv: scopul măsurii ce se solicită a fi luată, gradul de pericol social al infracţiunii pentru care inculpatul este cercetat, starea de sănătate, vârsta, antecedentele, precum şi alte situaţii privind persoana inculpatului, se constată că din actele şi lucrările dosarului nu se relevă vreun indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul ar săvârşi sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul în cauză.
Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de textul de lege nu conduce însă automat la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât alături de vocaţia legală a inculpatului de a formula oricând în cursul procesului o astfel de cerere, în condiţiile art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., trebuie examinată şi oportunitatea cererii, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) şi (8) C. proc. pen.
Înalta Curte se raportează atât la elementele care privesc fapta presupus comisă de inculpatul S.N.C. (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptei, valorile sociale puse în pericol), cât şi la cele care privesc persoana inculpatului, pentru a aprecia în concret dacă scopul măsurii preventive poate fi atins şi prin liberarea provizorie a inculpatului.
În ce priveşte datele sale personale, se constată că inculpatul - judecător şi vicepreşedinte al Curţii de Apel Timişoara - este acuzat că a traficat influenţa cu privire la dosare aflate pe rolul instanţei, solicitând suma de 60000 Euro, din care a primit 50000 Euro. La săvârşirea faptei, rechizitoriul reţine că a fost implicată şi soţia inculpatului, de care acesta s-a folosit pentru a primi suma solicitată.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că, în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social concret al faptelor de trafic de influenţă şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, reflectat de modalitatea în care se presupune că a săvârşit faptele pentru care este cercetat şi trimis în judecată, prin solicitarea sumelor şi implicarea soţiei sale, precum şi de calitatea inculpatului, lăsarea acestuia în libertate nu se impune în acest moment procesual. în acest sens, se constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate nu s-a diminuat, atâta timp cât acesta avea, la momentul săvârşirii presupuselor fapte, calitatea de judecător, de participant la actul de justiţie, căreia i-a adus o gravă atingere, întrucât comportamentul infracţional reţinut în sarcina sa alterează imaginea întregului sistem judiciar şi a persoanelor chemate să îl înfăptuiască.
În raport de toate aceste aspecte, se constată că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii preventive a inculpatului S.N.C. nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie, care nu se justifică în funcţie de necesitatea asigurării bunei desfăşurări a cercetării judecătoreşti, aflată în stadiu incipient, raportat şi la natura infracţiunilor de o gravitate sporită, aspecte în raport de care trebuie înlăturat riscul de împiedicare a aflării adevărului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.N.C. împotriva încheierii din 26 iulie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 312/57/2012, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.N.C. împotriva încheierii din 26 iulie 2012 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 312/57/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 03 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2499/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2504/2012. Penal → |
|---|
