ICCJ. Decizia nr. 2499/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2499/2012
Dosar nr. 58808/3/2011/a3
Şedinţa publică din 1 august 2012
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 28 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii M.I., H.V.C. şi V.D., împotriva sentinţei penale nr. 5 din 06 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul penal nr. 58808/3/2011, a dispus, în baza art. 3002 C. proc. pen. rap. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţinerea arestării preventive a inculpaţilor.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 5/06 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul penal nr. 58808/3/2011, inculpatul M.I. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 20 de ani închisoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) şi (2), art. 10 şi art. 20 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, toate cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), inculpatul H.V.C. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 20 de ani închisoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) şi (2), art. 20 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) şi art. 10 din Legea nr. 143/2000, toate cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), iar inculpatul V.D. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 20 de ani închisoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) şi (2), art. 20 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) şi art. 10 din Legea nr. 143/2000, toate cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În fapt, s-a reţinut că, în cursul lunii aprilie 2011, inculpatul M.I., împreună cu inculpaţii V.D., H.V.C. şi numitul I.M. (în prezent arestat în Germania), au constituit o grupare în scopul săvârşirii infracţiunii de trafic internaţional de droguri de mare risc, inculpatul M.I. şi numitul I.M. coordonând activitatea infracţională desfăşurată de ceilalţi membri, respectiv coinculpaţii V.D. şi H.V.C., care, la rândul lor, au recrutat cărăuşii (pe G.I. şi G.I.D., în prezent arestaţi în Germania), pe care i-au condus în Costa Rica. În această ţară, inculpaţii V.D. şi H.V.C., cu suma de 7.000 dolari SUA (trimisă anterior prin Western Union, prin intermediar, de inculpatul M.I. şi numitul I.M.), au cumpărat cantitatea de 1,8 kg cocaină, pe care, împreună cu cei doi cărăuşi, au porţionat-o în capsule, pe care aceştia au îngurgitat-o în vederea transportării şi vânzării în municipiul Bucureşti, de către inculpatul M.I. şi ceilalţi membrii ai grupării (I.M., C.A., G.I. şi G.I.D.).
Curtea a fost învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţi împotriva acestei hotărâri, context în care în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., verificând din oficiu, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b C. proc. pen.";:
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin raportare la dispoziţiile menţionate, Curtea a constatat că măsura arestării preventive a inculpaţilor este temeinică şi legală, iar temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri subzistă şi impun în continuare privarea acestora de libertate.
Astfel, în cauză există indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii M.I., H.V.C. şi V.D. au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, reţinându-se, în acest sens, probele administrate până în prezent şi pe care se întemeiază hotărârea de condamnare în primă instanţă.
De asemenea, Curtea a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite şi condiţiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., sens în care constată că pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura şi gravitatea incontestabilă a infracţiunilor, modalitatea elaborată de concepere şi executare a activităţii infracţionale (în mod organizat, iar transportul drogurilor prin îngurgitare), amploarea acestui fenomen şi consecinţele sale negative asupra sănătăţii publice, precum şi contribuţia importantă a fiecărui inculpat în cadrul grupului.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi circumstanţele personale ale inculpaţilor, sens în care a reţinut că nu se află la primul conflict cu legea penală, faptele din prezenta cauză fiind săvârşite în stare de recidivă, elemente ce evidenţiază atât perseverenţă infracţională, dar şi opinia justificată, în sensul că, o măsură preventivă, mai puţin restrictivă, ar fi insuficientă pentru atingerea scopului său legal.
În acest sens, Curtea a avut în vedere şi împrejurarea că faţă de inculpaţi a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în primă instanţă, context în care menţinerea stării de arest se impune şi în acord cu dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Împotriva încheierii primei instanţe, inculpaţii M.I., H.V.C. şi V.D. au declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate şi, rejudecând, pe fond, revocarea măsuri arestării preventive.
Analizând recursurile declarate de inculpaţi, Înalta Curte constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi corespunzător motivată.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de apel, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
Înalta Curte constată că, la acest moment procesual temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, în condiţiile în care există indicii temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpaţii au comis faptele pentru care au fost cercetaţi şi condamnaţi în primă instanţă şi în apel.
În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege.
Astfel, pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea inculpaţilor în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor de trafic internaţional de droguri de mare risc, săvârşite în stare de recidivă, lăsarea inculpaţilor în libertate ar putea crea riscul de a zădărnici aflarea adevărului şi de a împiedica buna desfăşurare a procesului penal. Natura infracţiunii şi modalitatea de comitere, relevă o periculozitate infracţională şi o rezonanţă socială, care ar crea o stare de pericol pentru ordinea publică.
Aşa fiind, temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive subzistă şi nu s-au schimbat, iar condamnarea inculpaţilor, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea lor, oferă indicii cu privire la vinovăţia acestora şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
În raport de toate aceste aspecte şi de faptul că de la momentul introducerii cererilor de recurs, s-a pronunţat o decizie a instanţei de apel, prin care a fost menţinută condamnarea inculpaţilor la pedepse cu închisoarea, se constată că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii preventive a inculpaţilor nu poate fi atins în cauză prin punerea acestora în libertate, care nu se justifică în funcţie de necesitatea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal în stadiul actual.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.I., H.V.C. şi V.D. împotriva încheierii de şedinţă din 28 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 58808/3/2011(315/2012), cu obligarea acestora la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.I., H.V.C. şi V.D. împotriva încheierii de şedinţă din 28 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 58808/3/2011(315/2012).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei pentru fiecare inculpat, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 1 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2498/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2503/2012. Penal → |
|---|
