ICCJ. Decizia nr. 2517/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2517/2012
Dosar nr. 17/2/2012
Şedinţa publică din 8 august 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 102 F din data de 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Sentinţa penală din data de 05 februarie 2009, rămasă definitivă la data de 10 iulie 2009, numitul H.P.D. a fost condamnat de către Tribunalul Landau in der Pfalz la o pedeapsă de 6 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie gravă şi furt săvârşit cu arme prevăzute de art. 242, 243, 249 şi 250 C. pen. german, precum şi la măsura de siguranţă a plasării într-o unitate de siguranţă după detenţia penală.
În fapt, s-a reţinut că, în data de 17 mai 2006, împreună cu alte persoane, persoana condamnată H.P.D. a sustras, prin folosirea de violenţe şi ameninţări, o sumă de bani din Casa de Economii Sparkasse.
Din examinarea documentelor anexate cauzei, Curtea a constatat că sunt îndeplinite doar parţial condiţiile transferării cumulativ prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. a) - f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate (condiţii transpuse în legislaţia naţională în prevederile art. 143 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004 republicată), respectiv, doar condiţiile prevăzute de lit. a) - e) ale acestor texte de lege.
Astfel, persoana condamnată H.P.D. este cetăţean român, hotărârea de condamnare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, transferul a fost consimţit de condamnat în deplină cunoştinţă de cauză (aşa cum rezultă din declaraţia acestuia), iar fapta care a atras condamnarea are corespondent în legislaţia penală română, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. a), c) şi alin. (21) lit. a), b) C. pen.
Sesizarea Ministerului Public a fost apreciată ca neîntemeiată, din perspectiva neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate (respectiv art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004 republicată), lipsind acordul statului de condamnare la transfer.
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate prevede, în mod expres (în articolul anterior menţionat), că statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări, iar prevederile legale concordante din legislaţia naţională română stabilesc, de asemenea, că statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
Statuând doar asupra principiilor de ordin general în raport de care se desfăşoară procedura de transfer, Convenţia europeană nu a prevăzut, în mod firesc, şi modalitatea concretă în care se va realiza acest acord, lăsând la latitudinea statelor implicate în procedură modul de luare a unei hotărâri de acceptare sau de refuzare a transferului în raport de documentele şi declaraţiile prevăzute de art. 6 parag. 1 - 3 din Convenţie.
În considerarea acestei opţiuni, legislaţia naţională română a prevăzut, în dispoziţiile art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, că sesizarea Curţii de Apel Bucureşti ca instanţă competentă în recunoaşterea hotărârii străine şi punerii ei în executare se realizează îndată ce Ministerul Justiţiei primeşte declaraţia de consimţământ de la statul de condamnare, însoţită de informaţiile şi documentele prevăzute de lege.
Desigur că statul de condamnare are posibilitatea, conform art. 6 parag. 3 din Convenţie, de a lua o hotărâre finală asupra transferului după comunicarea informaţiilor prevăzute de parag. 1 al acestui articol, însă în faza prealabilă sesizării instanţei, un acord, cel puţin preliminar, al statului de condamnare asupra transferului trebuie exprimat, în mod expres, pentru ca autoritatea judiciară română să poată aprecia asupra îndeplinirii cumulative a celor şase condiţii necesare transferului.
În cauza de faţă, se constată că statul de condamnare a transmis cererea de transfer formulată de numitul H.P.D. şi documentaţia relevantă, precizând, însă, în mod expres, că, în momentul de faţă, nu îşi poate da consimţământul legal faţă de transfer deoarece acesta depinde de informaţiile ce urmează a fi puse la dispoziţie, respectiv, cele prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie, precum şi prevederile legale referitoare la punerea în executare, într-un institut din România, similar unei măsuri de plasare într-o unitate pentru detenţie de siguranţă.
În raport de voinţa astfel exprimată de către statul de condamnare, Curtea a reţinut că adresa de înaintare a cererii de transfer constituie o expresie a obligaţiei autorităţilor germane de a transmite informaţii, conform art. 4 parag. 2 din Convenţia europeană şi nu poate fi echivalată cu un acord al statului de condamnare asupra transferului.
Aceasta deoarece rezultă din însăşi menţiunile documentului faptul că statul solicitant a înţeles să informeze statul român despre dorinţa condamnatului şi a solicitat, conform art. 6 parag. 3, transmiterea unor documente anterior luării unei hotărâri asupra transferului, hotărâre ce nu a mai fost comunicată ulterior autorităţilor române, iar sesizarea instanţei s-a realizat în absenţa acesteia.
Or, dispoziţiile Legii nr. 302/2004 reglementează distinct procedura aplicabilă în cazul în care statul român are calitatea de stat de executare, statuând, în mod expres, în dispoziţiile art. 162 alin. (4), că declaraţia de consimţământ la transfer a statului de condamnare trebuie comunicată Ministerului Justiţiei anterior sesizării instanţei române competente.
Curtea a reţinut că, din interpretarea logică a acestor prevederi legale rezultă, în mod neechivoc, că pronunţarea unei hotărâri de către autoritatea judiciară română asupra transferului implică, în mod necesar, cunoaşterea poziţiei statului de condamnare, poziţie care trebuie exprimată în scris şi neechivoc.
Pentru aceste considerente, Curtea a concluzionat că, în prezenta cauză, sesizarea sa s-a realizat în absenţa acordului, cel puţin preliminar, dar expres, al statului de condamnare, acord ce nu poate fi prezumat din simpla transmitere a cererii de transfer şi în contradicţie cu precizările exprese făcute prin numeroasele adrese emise statul solicitant şi depuse la dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pe cale de consecinţă, neîndeplinirea tuturor condiţiilor transferării, astfel cum sunt prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. a) - f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate (respectiv art. 143 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004), determină imposibilitatea realizării transferului, urmând ca sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti să fie respinsă ca atare.
În final, Curtea reţine că neîndeplinirea condiţiilor referitoare la transferarea condamnatului şi respingerea transferului face inutilă recunoaşterea hotărârii străine, deoarece aceasta din urmă are o natură subsidiară transferului, impunându-se doar în cazul admiterii acestuia şi exclusiv în vederea punerii în executare a hotărârii.
Pentru aceste considerente, în baza art. 162 din Legea nr. 302/2004 republicată, Curtea va respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind transferul persoanei condamnate H.P.D. într-un penitenciar din România.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs persoană transferabilă H.P.D. solicitând admiterea acestuia şi transferarea persoanei condamnate în România în vederea continuării executării pedepsei.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii pentru transferarea persoanelor condamnate în străinătate, în vederea continuării executării pedepsei închisorii în România.
Astfel potrivit dispoziţiilor art. 3 parag. 1 lit. a) - f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate (condiţii transpuse în legislaţia naţională în prevederile art. 143 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004 republicată) pentru a fi admisă o astfel de cerere este necesar ca persoana condamnată să fie cetăţean român, hotărârea de condamnare să fie definitivă, de la data primirii cererii de transfer condamnatul să mai aibă de executat mai mult de 6 luni, faptele penale ce au făcut obiectul condamnării să aibă corespondent în legislaţia română, consimţământul condamnatului precum şi consimţământul statului de condamnare.
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că doar parţial sunt îndeplinite condiţiile legale în vederea realizării transferului, lipsind consimţământul statului de condamnare.
Astfel, H.P.D. este cetăţean român, hotărârea de condamnare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, transferul a fost consimţit de condamnat în deplină cunoştinţă de cauză (aşa cum rezultă din declaraţia acestuia), iar fapta care a atras condamnarea are corespondent în legislaţia penală română, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. a), c) şi alin. (21) lit. a), b) C. pen.
În aceste condiţii, hotărârea Curţii de Apel este temeinică şi legală cu atât mai mult cu cât statul german a trimis la dosar un înscris din care rezultă fără putinţă de tăgadă că nu îşi exprimă acordul în vederea transferării condamnatului în România.
Chiar dacă, aşa cum susţine apărarea, această procedură a fost iniţiată la cererea condamnatului, ea este supusă îndeplinirii condiţiilor legale astfel că acest argument, în susţinerea recursului, nu poate fi considerat determinant în reformarea hotărârii instanţei de fond.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) C. proc. pen., urmează a respinge recursul, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoană transferabilă H.P.D. împotriva Sentinţei penale nr. 102 F din data de 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2519/2012. Penal. Cerere de întrerupere a... | ICCJ. Decizia nr. 2514/2012. Penal → |
|---|
