ICCJ. Decizia nr. 2535/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2535/2012
Dosar nr. 5790/2/2012
Şedinţa publică din 13 august 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 23 iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata C.M. şi a obligat inculpata la plata cheltuielilor judiciare către stat.
A constatat instanţa că cererea de liberare provizorie sub control judiciar este admisibilă în principiu, însă în conformitate cu art. 1608a C. proc. pen., cererea este neîntemeiată, întrucât subzistă temeiurile care au dus la arestarea preventivă a inculpatei, având în vedere că inculpata făcea parte dintr-un grup infracţional unde avea ca atribuţii de serviciu contabilitatea unor societăţi. S-a constatat că prin natura infracţiunii, inculpata prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, aspect care rezultă din prejudiciul creat de aproape 16 milioane euro. Astfel, grupul a creat un amplu mecanism evazionist ce vizează sustragerea de la plata accizelor aferente, a importante cantităţi de motorină, lucru de care inculpata în calitate de contabil autorizat avea cunoştinţă.
A mai constatat că toate aceste împrejurării care rezultă fără dubiu din probele şi indiciile constatate până la acest moment, creează existenţa pericolului concret pentru ordinea publică, fapt care a determinat să se aprecieze că nu este posibilă punerea în libertate a inculpatei, chiar dacă sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar, scopul măsurilor preventive neputând fi realizat în condiţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva Încheierii din 23 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs inculpata C.M. şi a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii, arătând că nu există indicii sau probe din care să rezulte că ar încerca zădărnicirea aflării adevărului şi că la emiterea mandatului de arestare preventivă a fost ridicată de la aceasta toata arhiva, astfel că, buna desfăşurare a procesului penal nu ar putea fi influenţată. A mai arătat că nu s-a făcut o analiza a cauzei, din perspectiva dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., din care să rezulte gradul de pericol social şi nu au fost avute în vedere circumstanţele personale ale acesteia, faptul că are un copil minor, are o familie organizată şi nu are antecedente penale. Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate, precum şi din oficiu, conform prevederilor art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpata C.M. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Inculpata C.M. este cercetată în stare de arest preventiv, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, respectiv complicitate la evaziune fiscală şi sprijinirea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003.
Măsura arestării faţă de inculpată a fost luată în baza art 148 lit. f) C. proc. pen., prin Încheierea penală din 10 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, alături de alţi şapte inculpaţi din grupul infracţional.
Înalta Curte apreciază că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie, ci facultativă şi reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanţia pe care o oferă persoana inculpatului şi obligaţiile ce se impun la liberare de către instanţă. De asemenea, instanţa de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive şi să aibă în vedere toate circumstanţele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. "liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Înalta Curte constată că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatei sunt infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatei este admisibilă.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatei şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de "date", nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii, deşi nu conferă celui arestat "un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea, şi nu obligaţia de a dispune măsura". Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia a depăşit o limită rezonabilă.
Raportându-ne la datele speţei, Înalta Curte apreciază că în acest moment procesual există "date", în accepţiunea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte că inculpata C.M. va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanţele cauzei în acest stadiu procesual, faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpată şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiei penale formulate împotriva acesteia şi cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se ţină cont şi să se facă o relaţionare între circumstanţele reale ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpatei, respectiv să se ţină cont de rezultatul infracţiunii, în speţă fiind vorba de un prejudiciu de aproximativ 16 milioane de euro, de lezarea gravă a relaţiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes public - complicitate la evaziune fiscală şi sprijinirea unui grup infracţional organizat.
Garanţiile de ordin personal (nu are antecedente penale, are un copil minor şi o familie organizată), cât şi cele prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen. nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatei în libertate.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.M. împotriva Încheierii din 23 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta-inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.M. împotriva Încheierii din data de 23 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 5790/2/2012.
Obligă recurenta-inculpată la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 493/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 502/2012. Penal → |
|---|
