ICCJ. Decizia nr. 2512/2012. Penal

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2512/2012

Dosar nr. 115/108/2012

Şedinţa publică din 8 august 2012

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 76 din 8 martie 2012 a Tribunalului Arad, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice date faptei, din tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174, 175 lit. i), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)

În baza art. 20, raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat inculpatul B.I.F. la 8 (opt) ani şi 6 (şase) luni închisoare, pentru tentativă la omor calificat.

În baza art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) teza finală, raportat la art. 65 C. pen., a fost interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 321 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat acelaşi inculpat la 2 ani închisoare, pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice.

În baza art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru folosirea fără drept a cuţitului.

În baza 33 lit. a), raportat la art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus, în pedeapsa cea mai grea, de 8 (opt) ani şi 6 (şase) luni închisoare, cu executare în regim de detenţie, alături de pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) şi e) C. pen.

Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive, începând cu 24 decembrie 2011 - la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpat.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat, în vederea distrugerii, cuţitul folosit de inculpat la săvârşirea infracţiunii, cu dimensiunile de 20 cm - lama şi 11 cm - mânerul.

În baza art. 346, art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 998 - 999 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă H.C.A. şi a fost obligat inculpatul la 500 euro, daune materiale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând actele şi probele administrate în cauză, în faza de urmărire penală - procesul-verbal de sesizare din oficiu; procesul-verbal de cercetare la faţa locului, cu toate anexele şi planşele foto; declaraţiile părţii vătămate; raportul de constatare medico-legală; declaraţiile învinuitului/inculpatului; declaraţiile martorilor; fişa cazier judiciar şi în faza judecăţii - declaraţia inculpatului; declaraţiile părţii vătămate; declaraţiile martorilor, instanţa de fond a reţinut, în fapt, că în seara de 23/24 decembrie 2012, în localul SC "L.C." SRL din localitatea V., s-au aflat mai multe persoane, care sărbătoreau ajunul Crăciunului.

Pentru a face atmosfera plăcută, patronul localului a invitat o formaţie de muzică populară, care a cântat tot timpul.

În local se aflau între 20 şi 40 de persoane, toată lumea a băut câte ceva, oamenii se simţeau bine şi se distrau.

La o masă din local se afla şi inculpatul, împreună cu fratele lui - B.L. şi alte trei persoane.

În jurul orelor 23, în local a venit şi partea vătămată H.C.A., însoţit de prietenii săi, martorii P.G. şi D.M. Aceştia s-au aşezat la o masă, la care se aflau martorul F.I.D. şi prietena acestuia, B.A.

Fiecare şi-a văzut de distracţia şi discuţiile de la masa sa, până la un moment dat, când, pe fondul unor discuţii legate de munca în Germania, provocate de fratele inculpatului, s-a declanşat o stare tensionată între persoanele de la cele două mese, respectiv între partea vătămată şi F.I.D., pe de o parte, şi fraţii B., pe de altă parte.

S-a reţinut că părţile se cunoşteau, fiind chiar prieteni şi au lucrat o perioadă în Germania, împreună cu F.I.D., B.L. şi D.M. De altfel, ei se întorseseră recent din Germania şi veniseră în localul respectiv pentru a se simţi bine. Toată lumea era în stare de ebrietate, în mod special fratele inculpatului, B.L.

Din cauza atitudinii oarecum agresive a fratelui inculpatului, care s-a deplasat de mai multe ori în apropierea părţii vătămate, adresându-le injurii celor prezenţi, martorul F.I.D. şi partea vătămată s-au deplasat, la un moment dat, la masa fraţilor B., cerându-i lui B.L. să se liniştească, să înceteze cu injuriile şi cu întreaga sa atitudine, pentru că ei toţi au venit să se simtă bine.

Partea vătămată şi martorul F.I.D. s-au întors la masa lor, dar la scurt timp, văzând că atmosfera nu s-a detensionat, împreună cu celelalte persoane de la masă, au hotărât să părăsească localul, astfel că s-au ridicat în picioare. În acel moment, fraţii B. s-au îndreptat spre masa lor. Martorii F.I.D. şi P.G. s-au deplasat către fraţii B., întâlnindu-se undeva la mijlocul distanţei dintre cele două mese şi începând astfel o stare conflictuală între cei patru.

Văzând ce se întâmplă, partea vătămată şi martorul D.M. au intervenit, încercând să aplaneze disputa.

În acel moment, inculpatul a scos un cuţit cu lama în lungime de 20 cm, iar mânerul de 11 cm, pe care îl avea asupra sa, şi a lovit partea vătămată în zona abdominală, generându-i leziuni, care, ulterior, au necesitat intervenţie chirurgicală urgentă.

Martorul F.I.D., poziţionat oarecum în faţa părţii vătămate, realizând pericolul, a încercat să pareze cu mâna lovitura directă pe care inculpatul a aplicat-o părţii vătămate, împrejurare în care a fost tăiat la mâna dreaptă, primind şi el îngrijiri medicale de specialitate.

Imediat după agresiune, partea vătămată a strigat "m-a tăiat, m-a tăiat!", moment în care fraţii B. şi majoritatea persoanelor din local, inclusiv lăutarii, au fugit din local, iar partea vătămată a răsturnat masa din faţa sa, pentru a se putea întinde pe canapeaua din incinta localului.

Cei prezenţi i-au dat primul ajutor, iar martorul S.S.E. a sunat la 112, la scurt timp venind şi Salvarea.

După ce a ieşit din local, inculpatul a aruncat cuţitul pe acoperişul unui magazin alimentar din imediata apropiere.

Din cauza acestui incident, auzind că o persoană a fost "tăiată", aproape toate persoanele aflate în local s-au speriat şi au părăsit localul, fiindu-le teamă să nu fie rănite, ceea ce a determinat tulburarea gravă a liniştii publice.

Din Raportul de expertiză medico-legală din 4 ianuarie 2012 rezultă că partea vătămată a suferit următoarele leziuni: leziuni de venă cavă inferioară, agresiune prin obiect tăios, lovitură de cuţit; plagă înjunghiată abdominală penetrantă şi perforantă; leziune de ileon; leziune mezocolon ascendent; obezitate gradul II; şoc hemoragic; anemie secundară. Leziunile traumatice au putut fi produse prin lovire cu un corp înţepător-tăietor şi au necesitat 35 - 40 zile îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii.

Conform criteriologiei medico-legale, s-a apreciat că viaţa părţii vătămate a fost pusă în primejdie, deoarece prin gravitatea lor iniţială şi prin complicaţiile grave ce au rezultat, leziunile traumatice constatate, în absenţa tratamentului medico-chirurgical de urgenţă, ar fi condus nemijlocit la decesul victimei.

Martorul F.I.D., deşi a fost şi el tăiat, nu a dorit să formuleze plângere prealabilă, astfel că pentru această faptă, faţă de inculpat, s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Referitor la cuţitul găsit asupra sa, inculpatul, în faza de urmărire penală, a declarat că nu a avut cuţitul la el în momentul în care a intrat în local. El a susţinut că cuţitul se afla în maşina sa, parcată în faţa localului şi că acest cuţit a rămas în maşină, fiind folosit, cu câteva zile înainte de socrul său, la tăierea unui animal.

Inculpatul a mai susţinut că, la un moment dat, fratele său a urcat în maşină pentru a se odihni, ocazie cu care acesta ar fi luat cuţitul din maşină, pe care i l-ar fi dat inculpatului în local.

Această afirmaţie este contrazisă de fratele inculpatului, care, audiat în calitate de martor, atât la urmărire penală, cât şi în faţa instanţei, a declarat că nu a luat cuţitul şi că nu ştie nimic în legătură cu acesta.

Prima instanţă a constatat că, în faţa instanţei, la cuvântul în dezbateri, nu s-a contestat în niciun fel săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 321 alin. (2) C. pen. şi de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, chiar s-a susţinut că inculpatul trebuie să răspundă pentru aceste fapte.

Referitor la infracţiunea de tentativă de omor, s-a reţinut că inculpatul a recunoscut fapta, însă a susţinut că partea vătămată şi martorul F.I.D. ar fi început agresiunea asupra sa, că aceştia i-ar fi împins pe el şi pe fratele său, el personal căzând la podea şi fiind ţinut acolo, ocazie cu care a fost nevoit să se apare, astfel că a scos cuţitul şi a lovit la întâmplare.

Inculpatul a susţinut că nu a avut nicio clipă intenţia de a omorî partea vătămată.

Pledoaria apărătorului ales al inculpatului, în dezbateri, s-a axat pe schimbarea încadrării juridice a faptei, din tentativă la omor calificat, în vătămare corporală gravă, infracţiune prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., având în vedere că fapta comisă a pus în primejdie viaţa persoanei.

Apărarea s-a bazat pe lipsa intenţiei inculpatului de a ucide partea vătămată, precum şi pe faptul că acesta nu a urmărit o zonă vitală şi nu a repetat lovitura cu cuţitul.

În ce priveşte schimbarea încadrării juridice, tribunalul a apreciat că nu se impune schimbarea încadrării juridice, deoarece din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul şi partea vătămată se cunosc de mai mult timp, că starea tensionată şi conflictuală au fost declanşate de către fratele inculpatului, dar, în acelaşi timp, mai rezultă că partea vătămată nu a provocat în niciun fel, nici pe inculpat, nici pe fratele acestuia - martorul B.L.

Astfel, martorul F.I.D. a declarat: "menţionez că partea vătămată nu a fost în niciun fel agresivă cu inculpatul sau cu fratele acestuia, intervenţia ei a constat doar în aceea că le-a spus să se liniştească. (...) Inculpatul a fost stârnit tot timpul de fratele lui. Nu ştiu dacă inculpatul a realizat sau nu ce se poate întâmpla, dar el a dat cu cuţitul «la disperare»."

Martorul M.M., administratorul localului în care s-au săvârşit faptele, a declarat: "partea vătămată nu l-a provocat în niciun fel pe inculpat, a încercat să-i spună doar că vor vorbi mâine. (...) Altercaţia a fost începută de B.L. (...)", acesta a căzut jos, dar pe inculpat nu l-a văzut la podea.

Prima instanţă a reţinut că, din declaraţiile martorilor rezultă că inculpatul, deşi a băut şi el, nu era în stare de ebrietate.

Martorul P.G. a susţinut că, fiind şofer, nu a consumat alcool, iar starea conflictuală a fost declanşată de B.L., care "la un moment dat (...) s-a ridicat de la masă, urmat de fratele lui, respectiv de inculpat, şi s-au îndreptat spre masa noastră, moment în care eu şi D.L. ne-am ridicat şi ne-am îndreptat spre ei, încercând să-i spunem lui B.L. să înceteze orice jigniri. M-am adresat inculpatului, spunându-i că el este treaz şi cu capul pe umeri şi să încerce să-şi liniştească fratele."

S-a considerat că toate declaraţiile de mai sus se coroborează cu declaraţia părţii vătămate, din care, de asemenea, rezultă că partea vătămată nu l-a provocat în niciun fel pe inculpat.

Toţi martorii au declarat că nu au văzut momentul în care partea vătămată a fost înjunghiată, doar au auzit strigătul "m-a tăiat!".

Inculpatul a susţinut că partea vătămată l-a prins de geacă şi l-a împins, iar el a căzut peste o masă, moment în care a scos cuţitul şi a lovit, cu intenţia de a se apăra.

În faţa instanţei, inculpatul a susţinut că "după ce am căzut, partea vătămată m-a lovit cu picioarele, iar eu mă ţineam de mâna lui şi încercam să-l îndepărtez. Am încercat să mă ridic, să fug afară din bar, dar nu am reuşit şi în timp ce cu mâna dreaptă mă ţineam de mâna părţii vătămate, care mă ţinea acolo, cu mâna stângă am scos cuţitul de la brâu şi l-am lovit pe partea vătămată."

S-a constatat că singurul care a susţinut varianta inculpatului este fratele său, martorul B.L., dar s-a considerat că această afirmaţie nu este credibilă deoarece însuşi martorul a declarat că era în stare avansată de ebrietate, fapt susţinut şi de ceilalţi martori, astfel încât este inconsecvent în declaraţii.

La urmărirea penală, martorul B.L. a susţinut că partea vătămată i-a tras două palme, fapt neconfirmat în declaraţia dată în faţa instanţei şi nici de o altă probă; de asemenea, martorul a mai arătat, la urmărirea penală, că după ce fratele său a fost împins peste masă, "văzând cele petrecute, am ieşit din local afară şi nu am văzut continuarea altercaţiei".

În faţa instanţei, martorul B.L. a susţinut că "după ce fratele meu a căzut la podea, P.G. împreună cu F. şi partea vătămată s-au năpustit asupra lui şi l-au ţinut jos, după care, la un moment dat, partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu piciorul în coaste".

Această afirmaţie s-a reţinut că nu se coroborează cu nicio altă probă, aşa cum s-a arătat mai sus, astfel încât, fiind apreciată ca subiectivă, a fost înlăturată.

Cu privire la latura subiectivă a infracţiunii de omor, inculpatul a susţinut că nu a acţionat cu intenţia directă de a omorî partea vătămată şi că din această cauză fapta nu ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, ci ale infracţiunii de vătămare corporală gravă. S-a precizat că ceea ce deosebeşte infracţiunea de vătămare corporală gravă, având ca urmare punerea în primejdie a vieţii persoanei, de tentativa de omor, este poziţia subiectivă a inculpatului faţă de acţiunile care constituie latura obiectivă a infracţiunii.

În timp ce, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) teza a II-a C. pen., făptuitorul acţionează, din punct de vedere subiectiv, cu praeterintenţie, în sensul că, urmărind să lovească victima sau să-i cauzeze o vătămare corporală, se produce o consecinţă mai gravă - punerea în primejdie a vieţii - consecinţă care depăşeşte intenţia făptuitorului şi în raport cu care el este în culpă, în cazul tentativei la omor, făptuitorul acţionează cu intenţie.

Intenţia, însă, poate fi directă sau indirectă, potrivit art. 19 alin. (1) C. pen. ("Fapta este săvârşită ca intenţie când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte; b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.")

În raport cu aceste dispoziţii, pentru stabilirea poziţiei subiective, instanţa de fond a menţionat că trebuie să se ţină seama de următoarele:

- împrejurările concrete în care a fost comisă fapta şi, în special, în raport cu instrumentul folosit, în speţă cuţitul, cu dimensiunile sus-menţionate, instrument apt să producă moartea;

- regiunea corpului lovită, în speţă zona abdominală - leziune de ileon, de mezocolon, leziune de venă cavă inferioară de 2 cm, care dacă nu ar fi fost suturată urgent ar fi putut cauza decesul;

- intensitatea loviturii - chiar dacă, în speţă, inculpatul a lovit o singură dată, având în vedere zona lovită şi dimensiunea cuţitului, această lovitură a fost suficientă pentru a pune în primejdie viaţa părţii vătămate;

- urmarea care s-ar fi putut produce - în speţă, în absenţa tratamentului medico-chirurgical de urgenţă, partea vătămată ar fi decedat.

Având în vedere cele de mai sus, precum şi starea de fapt reţinută, s-a apreciat că inculpatul, deşi nu a acţionat cu intenţia directă de a ucide, în momentul în care a folosit cuţitul a putut prevedea rezultatul faptei sale şi chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

S-a mai arătat că nici eroarea asupra persoanei nu ar putea avea influenţă cu privire la vinovăţia inculpatului, deoarece error in personam nu exclude răspunderea penală, viaţa oricărei persoane fiind apărată în egală măsură.

S-a precizat că chiar dacă, după cum susţine inculpatul, s-ar fi aflat la podea, sub presiunea celor trei persoane (partea vătămată şi martorii P. şi F.), el nu a fost atât de grav ameninţat, pentru a scoate cuţitul şi a lovi partea vătămată, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 44 alin. (2) C. pen.: "Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc".

În declaraţia dată la urmărire penală, inculpatul a arătat că scos cuţitul şi a lovit-o pe partea vătămată pentru a se apăra, moment în care a putut să prevadă rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu l-a urmărit, însă a acceptat posibilitatea producerii lui.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanţa a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea de tentativă la omor, în infracţiunea de vătămare corporală gravă, urmând a fi înlăturate şi dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. ("săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă"), acestea nefiind incidente în cauză.

Referitor la infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri, prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen., din starea de fapt descrisă mai sus şi necontestată de inculpat, instanţa a reţinut că rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Conflictul dintre părţi, generând rănirea gravă a unei persoane, a determinat fuga din local a tuturor persoanelor prezente, care s-au speriat că ar putea fi rănite.

Referitor la infracţiunea prevăzută de art 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (portul, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului, pumnalului, şişului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire, precum şi folosirea în asemenea locuri sau împrejurări a armelor cu aer comprimat sau cu gaze comprimate, a obiectelor confecţionate pe bază de amestecuri pirotehnice ori a dispozitivelor pentru şocuri electrice), s-a reţinut că, în cele din urmă, în faţa instanţei, inculpatul a recunoscut şi această faptă. El nu a putut motiva convingător existenţa cuţitului asupra sa, concluzionându-se că l-a avut tocmai pentru a-l putea folosi într-un eventual conflict, ceea ce s-a şi întâmplat.

La individualizarea pedepselor, având în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa a ţinut seama de faptul că inculpatul a avut o atitudine sinceră, cooperantă, că a fost de acord să despăgubească partea civilă, că regretă faptele. Aceste aspecte au fost avute în vedere la stabilirea unor pedepse orientate spre minimul special al infracţiunilor comise.

În acelaşi timp, instanţa a avut în vedere şi faptul că toate faptele au fost comise în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), faţă de pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1158 din 22 mai 2002 a Judecătoriei Arad, tot pentru o infracţiune gravă, respectiv vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen. Săvârşind prezentele fapte, el a perseverat în activitatea infracţională, în loc să se ferească a mai intra în câmpul infracţional, astfel încât se poate trage concluzia că el nu a tras învăţămintele necesare din executarea pedepsei anterioare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul B.I.F.

Prin Decizia penală nr. 91/R din 10 mai 2012 a Curţii de Apel Timişoara, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus, în continuare, din pedeapsa aplicată de la data de 8 martie 2012 la zi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a arătat că starea de fapt reţinută de prima instanţă corespunde adevărului, fiind rezultatul evaluării corecte a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti.

S-a reţinut că, în declaraţiile sale şi în motivele de apel, inculpatul B.I.F. susţine că în data de 24 decembrie 2011 ar fi existat un conflict între fratele său şi partea vătămată, că ar fi intervenit să îi despartă, dar partea vătămată l-ar fi tras de geacă şi inculpatul ar fi căzut. Despre modul de derulare a agresiunii, inculpatul a susţinut că: "Datorită acestui incident, F.I.D. s-a băgat între mine şi partea vătămată să ne despartă. După ce am căzut, partea vătămată m-a lovit cu picioarele, iar eu mă ţineam de mâna lui şi încercam să-l îndepărtez. Am încercat să mă ridic, să fug din bar, dar nu am reuşit şi în timp ce cu mâna dreaptă mă ţineam de mâna părţii vătămate, care mă ţinea acolo, cu mâna stângă am scos cuţitul de la brâu şi l-am lovit pe partea vătămată. Nu pot să menţionez zona în care l-am lovit pentru că eram nervos pentru că nu mă puteam ridica. În momentul în care l-am lovit pe partea vătămată, acesta m-a lăsat de geacă şi a strigat că l-am tăiat de două ori, iar eu împreună cu F.I.D. am ieşit din bar. (...) În momentul în care l-am lovit pe partea vătămată cu cuţitul, i-am văzut doar picioarele şi nu am urmărit să-l lovesc într-o anumită zonă. L-am lovit pe partea vătămată cu cuţitul doar cu intenţia de a mă putea ridica şi a fugi din bar." În cursul urmăririi penale, inculpatul nu a făcut nicio referire la faptul că ar fi fost lovit cu picioarele de partea vătămată sau că în momentul în care a aplicat acestuia loviturile cu cuţitul era căzut şi partea vătămată îl împiedica să se ridice. Astfel, în declaraţia din 24 decembrie 2011, inculpatul a susţinut că: "Imediat după ce am intrat în bar, la masa noastră unde în momentul respectiv eu eram împreună cu fratele meu care între timp se aşezase şi el la masa mea, au venit numiţii H.C.A. şi F.I.D., începând o altercaţie între H. şi fratele meu în care atât eu, cât şi F. am intervenit, încercând să nu-i lăsăm pe cei doi să se agreseze reciproc. În acest moment la masa noastră nu mai erau alte persoane decât eu şi fratele meu. Arăt că H. a avut o atitudine destul de agresivă faţă de fratele meu, încercând chiar să-l lovească pe acesta, iar eu l-am împins, astfel încât în câteva secunde conflictul s-a aplanat, însă imediat după aceasta am fost prins de geacă de către H., care m-a împins, eu căzând peste o masă, moment în care am scos cuţitul pe care anterior îl luasem de la fratele meu şi am dat în acesta cu intenţia de a mă apăra."

În cursul urmăririi penale, martorul B.L. a susţinut că partea vătămată a venit cu atitudine agresivă la masa unde se aflau martorul şi inculpatul, că a început să-l jignească, iar în momentul în care s-a ridicat în picioare partea vătămată l-a împins şi i-a dat două palme, împrejurare în care a intervenit inculpatul, dar şi acesta ar fi fost împins peste masă de partea vătămată. În aceeaşi declaraţie, martorul B.L. a mai arătat că ar fi părăsit localul şi nu a asistat la continuarea altercaţiei şi arată că nu ştie de unde avea inculpatul cuţitul şi nici nu a ştiut că-l avea asupra lui. În faţa instanţei, acelaşi martor susţine că partea vătămată l-ar fi prins de geacă pe inculpat, l-ar fi smucit şi acesta ar fi căzut în genunchi; iar atunci partea vătămată şi martorii P.G. împreună cu F. s-ar fi năpustit asupra inculpatului, l-ar fi ţinut jos, iar partea vătămată l-ar fi lovit cu piciorul în coaste, inculpatul încercând să scape şi atunci ar fi auzit pe H. că a fost tăiat cu cuţitul. Martorul şi-a menţinut însă susţinerea că nu ştia că inculpatul avea asupra sa un cuţit şi nici provenienţa acestuia.

Instanţa de apel a constatat că varianta aplicării de către partea vătămată a unor lovituri inculpatului şi că în momentul în care a lovit cu cuţitul s-ar fi aflat la pământ, era ţinut şi nu se putea ridica a apărut doar în declaraţiile date în faţa tribunalului, la două luni după comiterea faptei. De asemenea, se reţine că susţinerile inculpatului şi ale martorului B.L., fratele inculpatului, nu au fost confirmate de nicio altă probă administrată în cauză, mai mult martorul B.L. a arătat iniţial că nici nu a văzut incidentul, astfel că aceste declaraţii nu pot fi considerate că reflectă adevărul.

Pe de altă parte, în declaraţia dată de martorul F.I.D. în cursul urmăririi penale, s-a arătat că: "La un moment dat, nemaisuportând atmosfera creată de B.L., eu împreună cu H.C.A. ne-am ridicat de la masa noastră şi ne-am deplasat la masa acestuia, solicitându-i să aibă un comportament corespunzător şi să ne lase în pace, întrucât noi am venit în acel loc să ne simţim bine. În această împrejurare, fraţii B. s-au ridicat în picioare, având ambii o atitudine agresivă faţă de noi, înjurându-ne permanent. (...) întrucât ne-am dat seama că nu are sens să continuăm discuţia cu ei, eu şi H., care se afla în spatele meu, am intenţionat să ne întoarcem şi să plecăm la masa noastră, moment în care B.I.F. a scos un cuţit, fără să-mi dau seama de unde, însă cu siguranţă îl avea asupra sa, intenţionând să-l lovească pe H. cu obiectul contondent, ceea ce a şi făcut. Eu fiind însă în faţa lui H. şi realizând într-o fracţiune de secundă ce urmează să se întâmple, am reuşit să obstrucţionez cu mâna lovitura directă de cuţit pe care B.I.F. i-a aplicat-o lui H., astfel încât am fost tăiat la mâna dreaptă, iar H. a fost împuns în zona dreaptă inferioară a abdomenului." În faţa instanţei, martorul a susţinut că: "În timp ce eu le spuneam să stea liniştiţi. Văzând că inculpatul a devenit agresiv din cauza atitudinii fratelui său, l-am împins puţin pe inculpat şi i-am spus să ne lase în pace că noi plecăm. N-am observat momentul în care inculpatul a scos cuţitul să-l lovească pe partea vătămată şi doar momentul în care l-a lovit, pentru că atunci l-am ţinut pe inculpat şi am fost tăiat şi eu la deget." Declaraţia dată de acest martor în faţa tribunalului nu poate fi evaluată în sensul susţinut de inculpat în motivele de apel, respectiv că ar confirma faptul că s-ar fi produs acte de violenţă asupra inculpatului, că acesta ar fi fost obstrucţionat şi că lovitura aplicată părţii vătămate a fost una pentru a se apăra, câtă vreme nu reprezintă decât o reiterare a celor susţinute în cursul urmăririi penale, în care se descrie cu claritate modul de derulare al evenimentelor.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorului P.G., despre care inculpatul a susţinut că sunt în sensul confirmării apărării sale, s-a constatat că în faţa primei instanţe, acesta a arătat că nu l-a văzut pe inculpat să cadă la podea, n-au existat îmbrânceli între el, martorul F.I.D., inculpat şi fratele său, doar că strigau unii la alţii pentru că nu se auzeau din cauza muzicii, nu a văzut momentul în care partea vătămată a fost lovită cu cuţitul de către inculpat datorită poziţiei în care se afla. Este adevărat că martorul P.G. a afirmat că l-a luat de guler pe inculpat şi l-a tras spre el, însă ca să poată discuta cu acesta, împrejurarea că acest gest nu a fost perceput de inculpat ca un act de agresiune sau provocator rezultând din chiar faptul că nici nu a fost amintit de inculpat în vreuna dintre declaraţii, trecând neobservat. De altfel, se constată că inculpatul nu aminteşte nimic de martorul P.G. în niciuna dintre declaraţii, ceea ce confirmă faptul că o eventuală implicare a martorului a fost pentru aplanarea incidentului.

În sensul inexistenţei unei provocări sau act de agresiune asupra inculpatului este şi declaraţia data de martorul M.M. în cursul urmăririi penale, care a susţinut că: "În această situaţie, numiţii H. şi F.I.D. s-au deplasat spre masa fraţilor B., solicitându-le acestora să aibă un comportament corespunzător, să termine cu jignirile şi înjurăturile şi să-şi vadă de treaba lor la masă. B.L. auzind ce i se spune, aflându-se în spatele fratelui său, s-a răstit spre cei doi, după care H. cu B.L. au început să se împingă reciproc, iar în îmbulzeala care s-a creat l-am văzut pe B.I.F. care a scos cuţitul cu care l-a înţepat în zona abdominală pe H.C.A." Martorul M.M. este singurul care a susţinut că ar fi existat o "îmbulzeală", că "la un moment dat au sărit unii asupra altora şi în această îmbulzeală inculpatul a scos cuţitul", însă în acelaşi timp a arătat că nu l-a văzut pe inculpat căzut la podea, că partea vătămată şi martorul F. s-au îndreptat spre masa unde erau inculpatul şi fratele său pentru a aplana situaţia. Referitor la acest aspect, instanţa de apel constată că nici măcar inculpatul B.I.F., în declaraţiile sale, nu a susţinut o asemenea stare de fapt, percepţia martorului fiind dată probabil de împrejurarea că cei care se aflau în local au început să părăsească incinta sesizând pericolul.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor S.S.E. şi D.M., instanţa de apel a constatat că nu conţin elemente în sensul susţinut de inculpat. Astfel, martorul S.S.E. a arătat în cursul urmăririi penale că: "La un moment dat i-am observat pe fraţii B. că s-au ridicat de la masa lor şi au venit spre masa lui H., nu ştiu ce şi-au spus, însă l-am observat pe H. că I-a împins pe B.I.F. Imediat după aceasta l-am auzit pe H. strigând m-a tăiat, m-a tăiat, însă nu pot preciza cu exactitate care dintre cei doi fraţi B. l-a agresat pe H., însă cel mai aproape de acesta era B.I.F."; iar în faţa instanţei, a susţinut că nu a văzut ce s-a întâmplat. Martorul D.M. a arătat în cursul urmăririi penale că a văzut pe partea vătămată şi martorul F.I.D. lângă masa fraţilor B., înainte de a auzi strigătul părţii vătămate că a fost tăiată cu cuţitul; iar în faţa instanţei, a învederat că nu a sesizat ce s-a întâmplat, doar a auzit pe partea vătămată că a susţinut că a fost tăiată.

Potrivit art. 62 C. proc. pen., mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nicio deosebire în ceea ce priveşte forţa lor probantă în raport cu împrejurarea că au fost administrate în cursul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. Neexistând niciun temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale martorilor sau părţii vătămate, instanţa a arătat că este îndreptăţită a reţine numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul şi care se coroborează cu alte mijloace de probă. Totodată, s-a arătat că simpla retractare sau modificare a unei declaraţii nu poate produce efectul de înlăturare a acesteia decât dacă este temeinic motivată, şi nu în cazul în care situaţia de fapt arătată în cuprinsul ei rezultă şi din alte probe ale dosarului. S-a mai impus a se reţine şi faptul că la aprecierea declaraţiei unui martor este necesar să se aibă în vedere moralitatea acestuia, capacitatea intelectuală, poziţia faţă de proces, interesul pe care-l poate avea în soluţionarea cauzei într-un anumit fel, etc. În temeiul principiilor anterior expuse, instanţa de apel apreciază că dând eficienţă juridică acelor declaraţii care corespund adevărului, în mod corect au fost înlăturate declaraţiile inculpatului şi martorului B.L.

Instanţa de apel a reţinut că, din Raportul de primă expertiză medico-legală nr. A/2011 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Arad rezultă că victima H.C.A. a prezentat o leziune de venă cavă inferioară, agresiune prin obiect tăios, lovitură de cuţit; plagă înjunghiată abdominală penetrantă şi perforantă, leziune de ileon, leziune mezocolon ascendent. Totodată, s-a arătat că potrivit criteriologiei medico-legale, viaţa numitului H.C.A. a fost pusă în primejdie, deoarece prin gravitatea lor iniţială şi prin complicaţiile grave ce au rezultat, leziunile traumatice constatate, în absenţa tratamentului medico-chirurgical de urgenţă ar fi condus în mod nemijlocit la decesul victimei.

Deşi inculpatul susţine că nu a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa victimei, instanţa de apel a considerat că, în cauză, sunt întrunite elementele pentru reţinerea vinovăţiei sub forma intenţiei, aşa cum în mod corect a constatat şi prima instanţă. Este adevărat că latura subiectivă a unei infracţiuni ţine de aspecte de ordin psihic/volitiv, dar de regulă, acţiunile exterioare ale persoanei exprimă gândurile acesteia. Astfel, în mod constant s-a stabilit că elementul subiectiv al infracţiunii de omor trebuie dedus din următoarele criterii obiective: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, intensitatea loviturii, numărul loviturilor, regiunea corpului în care a fost aplicată lovitura, precum şi aceea vizată de făptuitor, obiectul contondent, consecinţele cauzate şi raporturile dintre autor şi victimă. Lovirea părţii vătămate cu un cuţit de dimensiune mare, într-o zonă vitală a corpului (abdomen) şi cu o deosebită intensitate (victima prezentând o plagă înjunghiată de 4 cm), s-a apreciat că relevă faptul că inculpatul chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieţii victimei, cel puţin a acceptat acest deznodământ.

Faţă de aspectele relevate anterior, instanţa de apel a constatat că încadrarea juridică dată faptei este corectă, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) Susţinerea inculpatului în sensul că încadrarea juridică a faptei trebuia să fie în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 C. pen. întrucât nu ar fi urmărit o anumită zonă a corpului victimei, s-a apreciat ca fiind nefondată. Astfel, ceea ce delimitează cele două infracţiuni, respectiv infracţiunea de tentativă de omor calificat faţă de infracţiunea de vătămare corporală gravă, constă în principal în latura subiectivă a faptei. În speţă, faţă de modul în care a acţionat inculpatul, circumstanţele producerii faptei, leziunile constatate la examinarea medico-legală, se impune constatarea că inculpatul a prevăzut că acţiunea sa ar putea duce la moartea victimei, rezultat pe care, chiar dacă nu l-ar fi dorit, l-a acceptat, ceea ce înseamnă că a săvârşit fapta cu intenţia indirectă de a ucide. În acest sens, instanţa de apel a reţinut intensitatea deosebită a loviturii aplicate cu cuţitul de dimensiuni mari, despre care însuşi inculpatul afirmă că fusese folosit cu două zile înainte la sacrificarea unui animal, deci avea reprezentarea că instrumentul este apt pentru a suprima viaţa victimei, precum şi faptul că modul de acţiune al acestuia l-a făcut pe martorul F.I.D. să încerce pararea loviturii pentru a proteja victima, ceea ce face ca intenţia inculpatului să fi fost evidentă şi pentru alte persoane.

În ceea ce priveşte cererea inculpatului de reţinere a dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., instanţa de apel a constatat că aspectele de fapt analizate anterior nu justifică incidenţa acestuia în cauză. Astfel, pentru existenţa circumstanţei atenuante legale a scuzei provocării se cer întrunite cumulativ mai multe condiţii: infracţiunea să fie săvârşită sub stăpânirea unei puternice emoţii, starea aceasta să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate prin infracţiune, provocarea să fi fost săvârşită de victima infracţiunii printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, iar riposta la acţiunea de provocare trebuie îndreptată împotriva autorului actului provocator. Pentru a putea fi reţinută circumstanţa atenuantă a provocării este necesar ca actul provocator, constând într-o atingere adusă demnităţii inculpatului, să aibă o anumită gravitate, de natură a determina o puternică tulburare sau emoţie în psihicul acestuia. Circumstanţa atenuantă a provocării vizează mobilul infracţiunii, latura subiectivă a acesteia conducând la atenuarea gradului de pericol social al faptei şi de periculozitate a infracţiunii, presupunând că în alte condiţii acesta ar fi avut o conduită în limite legale, ceea ce s-a apreciat că nu se poate reţine în cauză. Probele administrate nu confirmă existenţa unei conduite ilicite/culpabile grave a victimei, nu s-a probat faptul că inculpatul ar fi fost ţinut de partea vătămată în genunchi şi nu ar fi fost lăsat să se ridice, iar starea sa recalcitrantă exista înainte ca victima şi martorul F.I.D. să meargă la masa acestuia, tocmai pentru a-i linişti.

Totodată, instanţa de apel a arătat că, în cauză, sunt întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. şi infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991. Astfel, deşi inculpatul susţine că a luat cuţitul de la fratele său, martorul B.L., întrucât acesta se afla în stare de ebrietate şi a intenţionat să prevină o eventuală folosire a lui, martorul a arătat că nu ştie de unde a avut inculpatul cuţitul şi nici că îl avea asupra sa. Pe de altă parte, inculpatul însuşi a relatat că cuţitul respectiv era al socrului său şi fusese folosit cu două zile înainte de incident pentru tăierea unei vaci, că l-a avut în maşină, ceea ce, a considerat instanţa, conduce la concluzia că el este cel care l-a luat din maşină şi l-a avut asupra sa pe toată perioada cât s-a aflat în local.

În ceea ce priveşte întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prev. de art. 321 alin. (2) C. pen., instanţa de apel a reţinut că textul de lege incriminează "fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniştea şi ordinea publică", în varianta agravată, impunându-se ca fapta să fi tulburat "grav liniştea şi ordinea publică". Prin urmare, s-a arătat că infracţiunea prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. implică existenţa unui scandal de proporţii, un mare număr de persoane, să se creeze o atmosferă de temere, de teroare colectivă, să se producă o stare gravă de insecuritate cu o mare rezonanţă socială. În ceea ce priveşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, instanţa de apel a reţinut că fapta s-a petrecut într-un local în care se afla un număr mare de persoane, care s-au alarmat, au părăsit incinta. În acest sens sunt declaraţiile martorilor S.S.E., P.G., F.I.D., care a susţinut că "toţi cei care erau în local s-au speriat şi au fugit în momentul în care au văzut cuţitul", respectiv D.M., care a arătat că: "nu-mi amintesc cine a rămas în local, dar am observat că lumea a fugit afară".

În ce priveşte sancţiunile aplicate, instanţa de apel a apreciat că prin sentinţa penală atacată s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptei comise, persoana inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte. Pedepsele de 8 ani şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), de 2 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, respectiv pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 6 luni închisoare, s-au apreciat ca fiind în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea inculpatului şi prevenirea comiterii de noi fapte penale. S-a arătat că în aplicarea dispoziţiilor art. 72 C.pen nu se poate omite faptul că inculpatul are antecedente penale între care şi pentru infracţiuni cu violenţă, ceea ce denotă o perseverenţă în acest gen de comportament şi o periculozitate ridicată, precum şi lipsa de sinceritate a acestuia, ceea ce denotă lipsa de regret faţă de fapta comisă şi neconştientizarea urmărilor grave care s-ar fi putut produce. S-a arătat că este adevărat că inculpatul nu este obligat să recunoască săvârşirea infracţiunilor, legea conferindu-i potrivit art. 70 alin. (2) C. proc. pen. "dreptul la tăcere", respectiv dreptul de a nu face nicio declaraţie; dar în măsura în care inculpatul este de acord să dea declaraţii, potrivit art. 70 alin. (2) C. proc. pen., ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Comportarea sinceră în cursul procesului penal reprezintă potrivit art. 74 lit. c) C. pen. o circumstanţă atenuantă, iar comportarea nesinceră în cursul procesului penal, fără a fi reglementată ca o circumstanţă agravantă, poate fi de natură a influenţa pedeapsa aplicată prin prisma criteriului precizat de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), "persoana inculpatului". Astfel fiind, instanţa de apel a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului, cu executare în regim de deţinere este în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. şi reflectă gradul de pericol social al acestuia şi faptelor comise.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, care a invocat cazurile de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17², pct. 17 şi pct. 14 C. proc. pen., solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă cu reţinerea scuzei provocării şi aplicarea unei pedepse orientate spre minimul prevăzut de lege. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate şi prev. de art. 385⁹ pct. 17², 17 şi 14 C. proc. pen., precum şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce priveşte solicitarea aplicării art. 320¹ C. proc. pen., pe care inculpatul a circumscris-o motivului de recurs prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acest caz de casare, sub aspectul invocat, nu este incident, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a legii.

Înalta Curte reţine că potrivit art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, în cauzele aflate în curs de judecată, în care cercetarea judecătorească începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2011. De asemenea, prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituţională a hotărât că dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, deci în cazul în care nu s-ar permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În prezenta cauză, cercetarea judecătorească în faţa instanţei de fond a început la data de 26 ianuarie 2012, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, când inculpatul a precizat că nu doreşte să uzeze de dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen.

Ca atare, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, cererea de aplicare a dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. fiind neîntemeiată, ca şi critica adusă deciziei instanţei de apel, care nu a greşit în aplicarea legii, prin nereţinerea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., recurentul critică încadrarea juridică reţinută de către ambele instanţe, reluând apărările formulate pe parcursul întregului proces penal, în sensul că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de dispoziţiile art. 182 alin. (2) C. pen., iar nu de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., în raport de împrejurarea că nu a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa victimei.

Înalta Curte constată că, în baza probatoriului administrat, atât tribunalul, cât şi curtea de apel au reţinut ca situaţie de fapt că, în data de 24 decembrie 2011, în localitatea V., în incinta barului SC "L.C." SRL, a avut loc un scandal, în timpul căruia inculpatul B.I.F. a înjunghiat cu un cuţit pe partea vătămată H.C.A., aceasta din urmă fiind transportată la spital, iar conform raportului medico-legal preliminar, emis în aceeaşi dată, partea vătămată a suferit leziuni care i-au pus viaţa în primejdie şi care au necesitat o intervenţie chirurgicală de urgenţă.

Înalta Curte constată că încadrarea juridică este în concordanţă cu situaţia de fapt reţinută, în drept fapta inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Aşa cum în mod constant s-a statuat în practica Înaltei Curţi, esenţială pentru încadrarea juridică în una din cele două infracţiuni în discuţie este stabilirea formei şi modalităţii vinovăţiei cu care s-a săvârşit fapta. Astfel, dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în cazul tentativei la omor acesta acţionează cu intenţia de ucidere, intenţie ce poate fi directă sau indirectă, după cum autorul, prevăzând moartea victimei, a urmărit sau numai a acceptat producerea acestui rezultat. Aceasta rezultă chiar din modul de săvârşire a faptei, din materialitatea acţiunii care evidenţiază poziţia psihică a făptuitorului. Practica judiciară a stabilit că folosirea unor instrumente apte să conducă la deces, aplicarea de lovituri cu intensitate, în zone vitale ale corpului demonstrează neîndoielnic intenţia de a ucide.

În prezenta cauză, se constată că modalitatea de săvârşire a faptei, constând în lovirea victimei cu un cuţit într-o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (leziune de venă cavă inferioară, plagă înjunghiată abdominală penetrantă şi perforantă, leziune de ileon, leziune mezocolon ascendent) exclude apărarea inculpatului, în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare. Chiar dacă inculpatul nu a urmărit moartea victimei, folosirea unui instrument apt să ucidă şi aplicarea loviturii cu intensitate deosebită şi într-o zonă vitală impun concluzia că acesta a prevăzut rezultatul faptei sale şi acceptat posibilitatea producerii lui, împrejurări ce caracterizează intenţia indirectă, ca formă a vinovăţiei.

Toate aceste aspecte au fost analizate şi de instanţele inferioare, stabilindu-se în mod corect încadrarea juridică a faptei în tentativă la infracţiunea de omor calificat, criticile formulate sub acest aspect fiind neîntemeiate.

În ceea ce priveşte critica inculpatului, încadrată în cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., se constată că instanţele de fond au făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin raportarea circumstanţelor cauzei la criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 6 luni închisoare fiind aptă să conducă la realizarea imperativelor avute în vedere de dispoziţiile art. 52 C. pen., respectiv să asigure reeducarea inculpatului.

În acest sens, sunt avute în vedere gradul de pericol social al faptelor săvârşite, împrejurarea că activitatea infracţională a inculpatului reprezintă conţinutul constitutiv al mai multor infracţiuni aflate în concurs real, că prin una dintre acestea s-a adus atingere vieţii unei alte persoane, că rezultatul socialmente periculos al faptei nu s-a produs decât datorită intervenţiei chirurgicale prompte, că inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, fiind recidivist, anterior fiind condamnat pentru infracţiunea de ameninţare, vătămare corporală gravă, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, ceea ce dovedeşte perseverenţă infracţională.

Probatoriul administrat în cauză nu relevă elemente de natură a caracteriza favorabil persoana inculpatului sau de a reduce gravitatea faptelor şi care ar putea fi valorificate ca şi circumstanţe atenuante conform dispoziţiilor art. 74 C. pen.

Ca atare, niciuna din circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de dispoziţiile art. 74 alin. (1) C. pen. nu este incidentă în cauză, neexistând nici alte date care să poată fi valorificate în condiţiile alin. (2) al aceluiaşi articol şi care, în acest fel, să permită coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

Referitor la critica privind omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. privind circumstanţa legală a provocării, de asemenea, instanţa de recurs o consideră neîntemeiată. Mijloacele de probă administrate în cauză demonstrează, astfel cum au reţinut şi instanţele de fond, că inculpatul nu a fost provocat de partea vătămată prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, nefiind date sau probe că a săvârşit tentativa la infracţiunea de omor calificat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii.

Analizând hotărârea şi din perspectiva cazurilor de casare care se iau în considerare întotdeauna din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu există motive pentru casarea hotărârii criticate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.I.F. împotriva Deciziei penale nr. 91/R din data de 10 mai 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi arestării preventive, de la 24 decembrie 2011 la 8 august 2012.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.I.F. împotriva Deciziei penale nr. 91/R din data de 10 mai 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi arestării preventive, de la 24 decembrie 2011 la 8 august 2012.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 august 2012

← ICCJ. Decizia nr. 979/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3862/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 2492/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 251/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 253/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 2535/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 2537/2012. Penal