ICCJ. Decizia nr. 2977/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2977 /2012
Dosar nr. 3093/1/2012
Şedinţa publică din 24 septembrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 1153 din 13 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1/98/2004, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii M.G., B.D.G., D.M., B.S., S.I., F.I., R.Z.I., J.B.P. şi B.N.D. împotriva Deciziei penale nr. 224 din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
A fost casată, în parte, decizia penală atacată, numai cu privire la conţinutul pedepsei accesorii şi complementare aplicate recurenţilor inculpaţi.
În baza art. 71 C. pen., au fost interzise recurenţilor inculpaţi M.G., B.D.G., D.M., B.S., S.I., F.I., R.Z.I., J.B.P. şi B.N.D., drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a dispus ca în cadrul pedepselor complementare aplicate inculpaţilor M.G., B.D.G., S.I., F.I., B.S. şi D.M. să se facă aplicarea doar a tezei finale a art. 64 lit. a) C. pen.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale Deciziei.
Au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate inculpaţii P.I.C., G.N.D. şi M.E. împotriva aceleiaşi decizii.
Totodată, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă OMV P SA (fostă SC P. SA, SNP P. SA) şi de recurentele părţi responsabile civilmente SC A.O. SRL, prin lichidator judiciar E. SPRL, SC G. 94 SRL, prin administrator judiciar SC I.T.M.A. SPRL, SC S.S. SRL, prin administrator judiciar SC E. SPRL, SC E.M.J. Ltd SRL, prin administrator M.G., SC J.I. SRL, în prezent SC R.M.C. SRL, prin administrator judiciar SC E. SPRL, împotriva aceleiaşi decizii.
A fost obligat inculpatul G.N.D. la plata sumei de 500 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
S-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatei B.I., în sumă de 200 RON şi onorariile parţiale pentru apărarea din oficiu a recurenţilor inculpaţi M.G., S.I., R.Z.I., J.B.P., B.N.D., B.D.G., D.M., B.S. şi F.I., în sumă de câte 50 RON.
Au fost obligaţi recurenţii inculpaţi P.I.C. şi M.E. la plata sumelor de câte 350 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON fiecare, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare contestatorul M.G., aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 24 aprilie 2012.
în drept au fost invocate dispoziţiile art. 386 lit. c) şi e) din C. proc. pen., fără a se preciza însă care sunt: criticile pe care se fundamentează calea de atac promovată.
La termenul din data de 24 septembrie 2012, apărătorul ales al contestatorului a menţionat că instanţa de apel sa pronunţat asupra intervenirii cauzei de încetare a procesului penal, respectiv prescripţia specială, pentru participaţia improprie la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi pentru infracţiunea de uz de fals, învederând astfel că nu mai susţine contestaţia în anulare.
În acest context, Înalta Curte, luând act de împrejurarea că apărătorul ales al conte statorului nu are un mandat special din partea acestuia pentru a retrage contestaţia în anulare, a apreciat că nu se poate lua act de manifestarea de voinţă exprimată în acest mod şi a acordat cuvântul pentru dezbaterea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, în temeiul dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen.
Concluziile reprezentantului parchetului şi ale apărătorului contestatorului au fost consemnate în partea introductivă a hotărârii, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.G., sub aspectul admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Art. 386 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestaţie în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestaţia în anulare putând fi exercitată doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres şi limitativ de lege.
Prin urmare, examinarea temeiniciei contestaţiei nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-11, cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri diferite pentru aceeaşi faptă;
e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Aşadar, legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestaţiei în anulare, instituindu-se astfel o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane şi în orice condiţii de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
În prezenta cauză se constată că a fost promovată contestaţia în anulare, criticile formulate fiind circumscrise dispoziţiilor art. 386 lit. c) şi e) C. proc. pen.
Potrivit textelor legale anterior menţionate, hotărârile definitive pot fi atacate pe calea contestaţiei în anulare când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) -i1), cu privire la care existau probe în dosar, respectiv atunci când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 385Ib alin. (1) C. proc. pen.
Cu privire la criticile circumscrise dispoziţiilor art. 386 lit. c) C. proc. pen., se reţine că instanţa de apel, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru participaţie improprie la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi pentru infracţiunea de uz de fals, ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale.
Pe de altă parte, nici dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. nu sunt incidente, în cauză nefiind obligatorie audierea conte statorului de către instanţa de recurs potrivit art. 38514 alin. i1 C. proc. pen., având în vedere că nu a fost pronunţată o soluţie de achitare a sa.
Prin urmare, se constată că aspectele invocate de contestator nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 386 lit. c) şi e) C. proc. pen.
Astfel fiind, contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.G. apare ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele care condiţionează admiterea în principiu a acesteia.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.G. împotriva Deciziei penale nr. 1153 din 13 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1/98/2004.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.G. împotriva Deciziei penale nr. 1153 din 13 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1/98/2004.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2973/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 3028/2012. Penal. Traficul de minori (Legea... → |
|---|
